Godfather

Ei da, tempi passati, iar prietenia mea cu Dan Voinea intră-n al douăzecilea ani. Parc-a fost ieri: eram planton in the army, şi Dan mi-a ţinut de urât. Tot povestind, am ajuns să-i dau o foaie de ziar (o revistă, de fapt: SLAST) în care Lucian Avramescu, its assistant editor, mi-a răspuns (în cadrul rubricii Poşta (ne)secretă a redacţiei) la o scrisoare pe care i-o trimisesem. Printre altele, poetul - care a scris Bună seara, iubito - mă asigura şi ca i-a transmis lui Adrian Enescu cele cuvenite. I-am dat şi lui Dan, proaspăt venit în compania noastră din Caransebeş (azi o ruină) de la unitatea de şoferi din Săcălaz, să citească acele rânduri şi parcă-l văd cum se schimbă la faţă când zăreşte numele lui Enescu. A urmat o afirmaţie a sa care avea să sigileze for good prietenia noastră: Şi mie-mi place muzica lui Adrian Enescu.

Între timp el a fost cel care şi-a luat în serios rolul de photographer la cununia mea cu Raluca de la Drăgsineşti, el l-a ţinut – un an mai târziu - pe Theodor la piept în timpul slujbei de Botez, rostind ritualic, de trei ori, replica ce-i revine oricărui godfather: Mă lepăd de Satana şi tot el prietenul de cursă lungă cu care – până acum – n-am reuşit să mă cert. Astăzi e - dar nu peste noapte, ci după ani de trudă cu penelul – artist plastic şi caută să zugrăvească pe pânză şi lemn forme şi culori. Ne mai tachinăm uneori: când eu îl sâcâi, vorbindu-i de icoane şi îndemnându-l să caute la Rubliov şi la canon, el mă trimite neîntârziat să scriu literatură explicit religioasă, bisericească.Altfel e băiat bun...

Fie ca noul an de viaţă în care intră o dată cu fiecare zi de 16 februarie să-l ajute tot mai mult să dea slavă – prin arta sa – Părintelui Luminilor. La mulţi ani, bătrâne, şi nu uita de sfaturile primite de Joe Gideon în All That Jazz: You’d better change your way of livin’...Just kiddin’.

Haydn, Schumann, Skriabin

Seara, concert (dirijor: Remus Georgescu): Haydn – Simfonia nr.88; Schumann – Concertul pentru violoncel şi orchestră, op.129 (solist: Fenyö Lászlo), Skriabin – Poemul extazului, op.54. I-am reîntâlnit pe dascălii mei din dimnaziu şi liceu: Theodor Gabor, Iudita Ernst şi Monica Budescu. Cu dl. Gabor am vorbit despre filme şi piese de teatru. Ca un veritabil theatre goer, mi-a povestit cum călătorea cu trenul peste 600 de km în tinereţe ca să vadă spectacolele de prestigiu ale scenelor bucureştene. Ne-am amintit de Karamazovii (şi de Dragoş Pâslaru), de George Vraca şi Geo Barton. Mi-a spus că ultimul spectacol la care a fost (Şefele), cu Dorina Lazăr, Coca Bloos şi Emilia Dobrin l-a dezamăgit şi l-a găsit vulgar. Întrebarea e, am zis eu: despre care din montările actuale se poate spune că nu e vulgară?

Pretty Village, Pretty Flame

Ne-am obişnuit deja cu scindarea genurilor (din raţiuni care ţin de PR) în „realiste” (bazate pe „poveşti adevărate”) şi „fantastice”. Ce li se întâmplă personajelor din Pretty Village, Pretty Flame (titlul internaţional al filmului regizat de Srdjan Dragojevic, după scenariul Nikola Pejakovic, inspirat, la rându-i, de reportajele de rǎzboi ale lui Vanja Bulic) este atât de veridic, încăt nu mai e nevoie de nelipsita (şi mercantila) ştampilă: Based on a true story.

În 1992, la începutul rǎzboiului din Bosnia, doi tineri, prieteni din copilǎrie, Milan (un sârb) şi Halil (un musulman) încropesc o micǎ afacere împreunǎ – un atelier de reparţii auto, iar izbucnirea rǎzboiului îi găseşte în tabere diferite. Grav rǎnit în spital, Milan retrǎieşte proustian experienţa cruntǎ a rǎzboiului, amintindu-şi momente cruciale din viaţa sa şi a camarazilor sǎi de arme, care şi-au pierdut, pe rând, viaţa. Totodată remarcǎ şi sosirea unui tânǎr soldat musulman în salonul alǎturat şi este hotărât sǎ-şi îndeplineascǎ „misiunea” (exterminarea celor din tabăra adversă) pânǎ la capǎt.

Dincolo de a fi (încă) un film despre (încă) un război (unul din imediata noastră realitate!) filmul lui Srdjan Dragoevic (laureat al festivalurilor de la Sao Paolo, Thesalonic, Stockholm ) cucereşte mai cu seamă prin stil. Scriitura cinematografică foarte modernă este dublată de o distribuţie impecabilă, de un montaj şi o mizanscenă de zile mari. Ca timp real, acţiunea din Pretty Village... se petrece, în cea mai mare parte, într-un tunel (ce leagǎ Serbia de Bosnia) unde şapte soldaţi sârbi şi o jurnalistǎ americanǎ (un fel de Albǎ-ca-Zǎpada şi cei şapte pitici demitizaţi) se refugiazǎ din calea adversarilor bosniaci, înfruntând moartea iminentǎ. Segmentarea poveştii (imagini din spitalul belgrădean contrapunctate cu flash back-uri din copilăria personajelor, din trecutul lor mai recent sau mai îndepărtat) respectă o „logică” în zig-zag dictată de memoria involuntară. Astfel, o vorbă din jur, un zgomot sau o privelişte nasc torente de amintiri. La fel ca în filmul de debut al lui Andrei Tarkovski, Copilăria lui Ivan, obiectivul (director de imagine: Dusan Joksimovic) surprinde nu doar „iadul războiului” (nebunia, spaime, noroi, moartea absurdǎ, zgomotul obuzelor), nu doar ceea ce „se vede”, ci şi ceea ce gândesc, viseazǎ ori îşi amintesc personajele. De multe ori se întâmplă ca aceste gânduri, vise şi amintiri să devină „fărâme de rai” ce edulcorează cumva existenţa tragică a personajelor.

Perspectiva cvasi-documentară a filmului îl apropie de Bătălia pentru Alger (regia: Gillo Pontecorvo, 1964) - o altă operă de artă tulburatoare ce urmăreşte să redea nu doar ritmul actualităţilor filmate, ci mai ales să surprindă cât mai obiectiv, în tonuri de cinema verité, dimensiunea unui moment istoric. Ceea ce – la ambele filme - impresionează este imparţialitatea viziunii regizorale: înfruntarea, devastările şi absurdul războiului sunt surprinse atât în fazele lui frenetice, cât şi în cele răscolitoare, dureroase, astfel că nici una din tabere nu poate ieşi cu conştiinţa împăcată.

Insight

Am luat ieri cu mine volumul de poezii Bună seara, iubito II al lui Lucian Avramescu. Cum străbaterea oraşului în tramvai îmi ia ceva vreme, îmi pun uneori în raniţă câte o carte. Răsfoind acest sequel liric (apărut prin 2004) constat că fibra poetului pulsează mai cu seamă în partea a doua a volumului, care de altfel conţine reluări ale vechilor hituri, nimic original. Astfel, stihurile scrise după 1989 sunt marcate (asemenea editorialelor pe care, în perioada băsesciană jurnalistul Lucian Avramescu le scrie virulent anti-Băsescu pentru Jurnalul naţional) de ştampila „epocii de tranziţie”, de conjunctural. Găsesc totuşi nişte versuri care-mi plac:

pot să am vârsta îngerilor

vârsta părinţilor mei sau chiar vârsta lui Dumnezeu

nimeni nu va consemna vreodată

decesul dragostei în sufletul meu

există iubirea ca un vin tânăr

şi ca un vin vechi iubirea târzie

primul se urcă iute la cap

celălalt e mai încet în pahare

şi pe scări întârzie

să te apropii de amurg

cu înfiorarea dragostei în tine

nu şchiopătând în cârja singurătăţii

ci cu odăile inimii pline

să iubeşti până în ultimul ceas

cu inima, atunci când trupul te lasă

să iubeşti acvariul umanităţii multicolor

care-i tragica şi fericita ta casă

există iubirea ca un vin tânăr

şi iubirea ca un vin vechi păstrat în potire grele

cu ea, cu această iubire, cei norocoşi

trec pragul spre stele

După amiază, coincidenţă: mă sună bunul meu amic din vremea adolescenţei (fan şi el Lucian Avramescu şi Adrian Enescu – nu degeaba am fost, câţiva ani, vecini de bloc – azi de meserie criminal lawyer for the government) să mă roage să-l vestesc pe Lucian Avramescu de vizita pe care el, pe post de Sherlock Holmes, doreşte să i-o facă. Motivul? Un articol publicat recent de L.A. despre nişte delapidări de fonduri europene. Îi răspund amicului meu că, în ciuda simpatiei pentru nu puţine poezii de-ale lui Avramescu (şi a versurilor scrise pentru albumele evergreen ale grupului STEREO şi ale Loredanei Groza, pe muzica lui Adrian Enescu), nu îl mai urmăresc cu interes pe jurnalistul editorialist Avramescu, datorită înregimentării sale întru a-l desfiinţa cu totul pe actualul preşedinte Băsescu, în condiţiile în care trece sub tăcere (aproape) orice aberaţie şi nelegiuire din partea „opoziţiei”. Anyway, am căutat numărul de telefon al poetului şi l-am sunat. Şi-a amintit imediat de mine, de noi, a vrut să ştie cum mai e Theodor. A spus că inteligenţa, dacă e, poate înlocui celelalte neajunsuri şi neputinţe. Aşa credem şi noi.

Tot despre inteligenţă – ca insight, ca putere de înţelegere, ca discenământ – se vorbeşte şi în pericopa biblică sosită azi prin poşta electronică: His divine power has granted to us all things that pertain to life and godliness, through the knowledge of him who called us to his own glory and excellence, by which he has granted to us his precious and very great promise, that through these you may escape from the corruption that is in the world because of passion, and become partakers of the divine nature. For this very reason make every effort to supplement your faith with virtue, and virtue with knowledge, and knowledge with self-control, and self-control with steadfastness, and steadfastness with godliness, and godliness with brotherly affection, and brotherly affection with love. For if these things are yours and abound, they keep you from being ineffective or unfruitful in the knowledge of our Lord Jesus Christ. For whoever lacks these things is blind and shortsighted and has forgotten that he was cleansed from his old sins. Therefore, brethren, be the more zealous to confirm your call and election, for if you do this you will never fall. (St. Peter's Second Universal Letter 1:1-10)

Să pot

Să pot / music & lyrics: Florin Bogardo / voices: Florin Bogardo & Stela Enache / lyrics: Saşa Georgescu

atâtea lucruri sunt frumoase pe pământ

dar altele mă dor, parcă n-ar fi la locul lor

de-aceea aş dori măcar pentru o zi

să le pot îndrepta pe voia mea aşa:

să pot goni de pe întinse mări furtuni ce-ntunecă albastre zări

şi peştii hulpavi ce i-aş întâlni să-i schimb în peştişori mici, aurii

să pot Sahara să o fac grădini, albi trandafiri să fac din mărăcini

şi cât aş număra până la trei să pot preface ulii-n porumbei,

să schimb soldaţii-n jucării, s-aud râs de copii urcând spre cer în simfonii

oriunde-aş fi să şterg al urii vechi hotar

şi-orice cuvânt amar să-l scot din dicţionar

să pot ca-n basme zmeii urâcioşi să îi prefac pe loc în Feţi Frumoşi

pe toţi bătrânii-n tineri să-i preschimb ca-n Faust,

dar făr’ să cer nimic în schimb

şi aş mai vrea să pot încă ceva: dac-altă fată ţi-ar plăcea cândva

să fac aşa încât să n-o-ntâlneşti, ca-n veci pe mine doar să mă iubeşti,

aş vrea în fiecare zi s-aud râs de copii urcând spre cer în simfonii

oriunde-aş fi să şterg al urii vechi hotar

şi-orice cuvânt amar să-l scot din dicţionar

să mă iubeşti aş vrea în fiecare zi

s-aud râs de copii urcând spre cer în simfonii

oriunde-aş fi să şterg al urii vechi hotar

şi-orice cuvânt amar să-l scot din dicţionar

The winding quest

Găsesc pe net (http://www.cimec.ro/Teatre/revista/1982/1982_mar.htm) revista Teatru şi, printre articole, dau de câteva rânduri ale lui Dragoş Pâslaru referitoare la felul cum - la începutul anilor optzeci - şi-a construit tăcerile personajului Alioşa Karamazov pentru spectacolul lui Dan Micu (muzica: Vasile Şirli) de la Teatrul Nottara, după Dostoievski. Şi de data asta, citindu-i mărturisirea, mi s-a făcut dor să-l reîntâlnesc în ciuda – mereu simt nevoia să afirm asta – atitudinii sale neînduplecate faţă de cei ce nu sunt, n-au fost şi, probabil, nu vor fi niciodată ortodocşi. De atâtea ori mă gândesc la neputinţa mea de a împărţi astfel oamenii, încât se întâmplă să-mi spun că poate îmi lipseşte mie puterea de înţelegere a necesităţii unei astfel de judecăţi. Whatever, faptul că mă gândesc la el cu drag îmi este de mare ajutor.

Cronica cârcotaşilor s-a întors pe ecran pentru un nou sezon. Nimic nou în asta (dincolo de formatul mereu mai atractiv al emisiunii): aceleaşi personaje antipatice desprinse din media sau din lumea sportului şi politicii autohtone (şi nu numai) sunt - pe drept - ridiculizate. Plus, e drept, două „bebeluşe” noi, alături de cele „consacrate” deja. Zbânţuiala acestor fete lor mi-a aminit de fragmentul din 3 Ezra pe care l-am citit (în engleză) la oră luni, împreună cu elevii mei de-a XII-a. Se vorbeşte acolo, în acea carte „apocrifă” (sau „deuterocanonică”) despre un concurs la care participanţii trebuie să pledeze pentru ceea ce ei cred că este cel mai puternic lucru din lume. Pe primele două locuri se clasează vinul (O ye men, how exceeding strong is wine! it causeth all men to err that drink it. It maketh the mind of the king and of the fatherless child to be all one; of the bondman and of the freeman, of the poor man and of the rich. It turneth also every thought into jollity and mirth, so that a man remembereth neither sorrow nor debt. And it maketh every heart rich, so that a man remembereth neither king nor governor; and it maketh to speak all things by talents. And when they are in their cups, they forget their love both to friends and brethren, and a little after draw out swords. But when they are from the wine, they remember not what they have done.) şi regele sau, mă rog, guvernatorul (But yet the king is more mighty: for he is lord of all these things, and hath dominion over them; and whatsoever he commandeth them they do. If he bid them make war the one against the other, they do it: if he send them out against the enemies, they go, and break down mountains walls and towers. They slay and are slain, and transgress not the king's commandment: if they get the victory, they bring all to the king, as well the spoil, as all things else. Likewise for those that are no soldiers, and have not to do with wars, but use husbundry, when they have reaped again that which they had sown, they bring it to the king, and compel one another to pay tribute unto the king. And yet he is but one man: if he command to kill, they kill; if he command to spare, they spare; If he command to smite, they smite; if he command to make desolate, they make desolate; if he command to build, they build; If he command to cut down, they cut down; if he command to plant, they plant. So all his people and his armies obey him: furthermore he lieth down, he eateth and drinketh, and taketh his rest. And these keep watch round about him, neither may any one depart, and do his own business, neither disobey they him in any thing. O ye men, how should not the king be mightiest, when in such sort he is obeyed?). Pe poziţia a treia: femeile (O ye men, it is not the great king, nor the multitude of men, neither is it wine, that excelleth; who is it then that ruleth them, or hath the lordship over them? are they not women? Women have borne the king and all the people that bear rule by sea and land. Even of them came they: and they nourished them up that planted the vineyards, from whence the wine cometh. These also make garments for men; these bring glory unto men; and without women cannot men be. Yea, and if men have gathered together gold and silver, or any other goodly thing, do they not love a woman which is comely in favour and beauty? And letting all those things go, do they not gape, and even with open mouth fix their eyes fast on her; and have not all men more desire unto her than unto silver or gold, or any goodly thing whatsoever? A man leaveth his own father that brought him up, and his own country, and cleaveth unto his wife. He sticketh not to spend his life with his wife. and remembereth neither father, nor mother, nor country. By this also ye must know that women have dominion over you: do ye not labour and toil, and give and bring all to the woman? Yea, a man taketh his sword, and goeth his way to rob and to steal, to sail upon the sea and upon rivers; And looketh upon a lion, and goeth in the darkness; and when he hath stolen, spoiled, and robbed, he bringeth it to his love. Wherefore a man loveth his wife better than father or mother. Yea, many there be that have run out of their wits for women, and become servants for their sakes. Many also have perished, have erred, and sinned, for women. And now do ye not believe me? is not the king great in his power? do not all regions fear to touch him? Yet did I see him and Apame the king's concubine, the daughter of the admirable Bartacus, sitting at the right hand of the king, And taking the crown from the king's head, and setting it upon her own head; she also struck the king with her left hand. And yet for all this the king gaped and gazed upon her with open mouth: if she laughed upon him, he laughed also: but if she took any displeasure at him, the king was fain to flatter, that she might be reconciled to him again. O ye men, how can it be but women should be strong, seeing they do thus?). În fine, ultima pledoarie este pentru adevăr: O ye men, are not women strong? great is the earth, high is the heaven, swift is the sun in his course, for he compasseth the heavens round about, and fetcheth his course again to his own place in one day. Is he not great that maketh these things? therefore great is the truth, and stronger than all things. All the earth crieth upon the truth, and the heaven blesseth it: all works shake and tremble at it, and with it is no unrighteous thing. Wine is wicked, the king is wicked, women are wicked, all the children of men are wicked, and such are all their wicked works; and there is no truth in them; in their unrighteousness also they shall perish. As for the truth, it endureth, and is alwaYs strong; it liveth and conquereth for evermore. With her there is no accepting of persons or rewards; but she doeth the things that are just, and refraineth from all unjust and wicked things; and all men do well like of her works. Neither in her judgment is any unrighteousness; and she is the strength, kingdom, power, and majesty, of all ages. Blessed be the God of truth.

...Din ce în ce mai greu e să îţi pui problema adevărului, în lumea mult prea grăbită în care trăim. Practic, nici binele şi răul nu mai interesează în vremurile actuale, mult mai preocupate să distingă „vechiul” de „nou”. Iar „noul” – singurul lucru care pare să mai conteze - este regăsit exclusiv – cum altfel? – în ritmurile actuale: confort occidental, mass media, internet etc.. Totuşi, chestiunea adevărului este pe cât de spinoasă, pe atât de fascinantă şi bate la scor orice altă preocupare. Din dorinţa de limpezire, de lămurire căutăm (adesea pe căi întortocheate, adesea stingheri de această „slăbiciune de caracter”) la primenirea sufletului nostru -ştim că doar aşa om putea îmblânzi cumva fiara din noi numită conştiinţă. Deşi ea, fiara, is sleeping like a log, mesajul (vechi de peste două mii de ani) cărţii 3 Ezra este cât se poate de actual. Chiar şi în era (post)modernă, a tuturor posibilităţilor, când acceptăm că „toate sunt bune” (însă fără a ne păsa de faptul că „nu toate ne sunt de folos”) tânjim după firescul pierdut al credinţei (vezi Stalker).

Little Chandler

James Joyce – The Dubliners. One of the short stories: A Little Cloud. One of the characters: Little Chandler. Looks like he’s also one of Chekhov’s losers:

There were so many different moods and impressions that he wished to express in verse. He felt them within him. He tried to weigh his soul to see if it was a poet's soul. Melancholy was the dominant note of his temperament, he thought, but it was a melancholy tempered by recurrences of faith and resignation and simple joy. If he could give expression to it in a book of poems perhaps men would listen. He would never be popular: he saw that. He could not sway the crowd, but he might appeal to a little circle of kindred minds. The English critics, perhaps, would recognize him as one of the Celtic school by reason of the melancholy tone of his poems; besides that, he would put in allusions. He began to invent sentences and phrases from the notice which his book would get. `Mr. Chandler has the gift of easy and graceful verse'... `A wistful sadness pervades these poems'... `The Celtic note'. It was a pity his name was not more Irish-looking. Perhaps it would be better to insert his mother's name before the surname: Thomas Malone Chandler; or better still: T. Malone Chandler.

Piano, cello, and a funny string

Întâlnirea cu elevii mei de clasa a X-a a decurs mai informal ca de obicei. Am început să recapitulez cu ei capitolul despre gradele de comparaţie ale adjectivelor şi dăm peste un exemplu gen: Brave New World is more interesting than 1984 / No, it isn’t. 1984 is the most interesting book of all. Una dintre eleve – possibly the most brilliant one – vrea să ştie ce e 1984. Probabil că a fost doar un truc de-al ei ca să spargă rutina exerciţiilor gramaticale. Află că e o carte. Vrea apoi să ştie cu ce e. Atunci am încercat să le vorbesc despre cât de "SF" („fantasy”) şi cât de realistă este o astfel de "carte utopică", despre Big Brother şi despre totalitarism, despre gulag şi despre suspiciunea generalizată. Următoarea curiozitate a ei: cum a fost posibil să se ajungă la atâta teroare, de vreme ce „ei” (KGB şi complicii lor) erau o minoritate. Am încercat atunci s-o iau mai din urmă, de pe la Reformă şi de la Gutenberg, de la semnificaţia mişcării protestante şi a afirmării individualismului în occident. Am încercat să le explic faptul că nu întâmplător comunismul a prins rădăcini în răsărit şi mai ales în Rusia. Sper că nu au înţeles că am făcut o pledoarie „iluministă”, anti-religioasă.

După incursiunea în underground-ul totalitarist, am mai înveselit apoi atmosfera, vorbind – selectiv, desigur - despre idolii de ieri şi de azi ai lumii pop. Un băiat m-a-ntrebat ce film actual (altul decât Requiem for a Dream – producţie atipică, low budget) m-a impresionat. Dificil de răspuns unui puşti de 16 ani (care nu ştie decât de filme de azi, americane, comerciale) de ce anume mi-am pierdut interesul – aproape în totalitate - pentru cinematograful contemporan, de ce nu mă mai bucură şi nu-mi mai stârneşte curiozitatea chiar nimic din repertoriul actual. Foarte puţini din cei care merg şi la filme „de artă” pot înţelege că între mesajul satirei lui Robert Altman din 1992, The Player, şi compoziţia majorităţii producţiilor americane de serie, ce ajung pe ecranele lumii, nu sunt puţine legături.

Seara, concert. I-am am audiat pe Fenyö Lászlo (violoncel) şi Sorin Dogariu (pian): Zoltan Kodaly - Adagio; Beethoven – Sonata pentru violoncel şi pian nr.3, op.69; Brahms – Sonata pentru violoncel şi pian nr.1; Paganini – Fantezia Moise. În timpul primei părţi din sonata lui Beethoven s-a rupt o coardă a violoncelului, însă interpretul a reapărut după cinci minute şi concertul s-a reluat, iar la sfârşit, ropotele de aplauze ale spectatorilor (numeroşi pentru o seară de marţi) zgribuliţi le-a smuls soliştilor două bisuri. În sală ne-am întâlnit cu Anca şi cu Marius. Un amic de-al lor (Mircea) ne-a adus acasă cu al lui Suzuki 4x4.

În fiecare zi

În fiecare zi / music & arr. Adrian Enescu / lyrics: Romulus Vulpescu / voice: Mircea Baniciu / from the soundtrack of Septembrie (1978)

în fiecare zi ne batem joc

de păsări, de iubire şi de mare

şi nu băgăm de seamă

că în loc rămâne-n disperare

un deşert

ne amăgeşte lenea unui vis

pe care-l anulăm c-o şovăire

ne reculegem într-un cerc închis

ce nu permite ochilor

să admire

Cred în tine

Cred în tine / music & arr. Adrian Enescu / lyrics: Angel Grigoriu / voice: Silvia Dumitrescu

zi şi noapte

ca o ploaie-mi cazi pe pleoape

lin lunecând în viaţa mea

zi şi noapte

ştiu că-n drumul nostru peste timp

tu nu mă vei trăda

cred în tine, dulce şi senină fericire

cred în tine, tu-mi eşti în inimă şi în privire

ştiu prea bine: voi iubi o lume lângă tine

cer de stele ai făcut din gândurile mele

ştiu prea bine: voi iubi o lume lângă tine

cred în tine, dulce şi senină fericire

Chemare

Chemare / music & arr. Adrian Enescu / lyrics: Romulus Vulpescu / voice: Ruxandra Ghiaţă / from the soundtrack of Septembrie (1978)

vine ziua să coboare discul meu solar
vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar
cer şi aer clar
vine vârsta când o doare patul plin de jar
vine ora care doare, scrisă-n calendar
scrisă-n calendar

vine-o vârstă, vine-o veste, vine-o vreme,
vine-o vară, vine-o voce, vine, cheamă
cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora
cheamă, pleacă
vine
este
vine
este

vine vremea la izvoare să ne-ntoarcem iar
vine vremea să dăm floare, poate fructe chiar
poate fructe chiar

vine-o vârstă, vine-o vreme, vine-o vamă
vine-o voce, vine, cheamă
cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora
cheamă, pleacă
vine
este

Good will

Azi am ascultat the weekly sermon (on the Canaanite woman’s faith) la o biserică din Prinţul Turcesc. Am ajuns acolo pentru P.S. Şi-am găsit ceea ce aşteptam: îmbulzeală, figuri acre, acea faţă a duhovniciei pravoslavnice atât de populară azi şi, probabil, mereu.
Theodor şi-a pierdut răbdarea şi Raluca a avut de furcă să-l stăpânească. Au urmat rugăminţile lui de a fi iertat şi promisiunile că va fi cuminte şi cuviincios de acum încolo. Ce este o scuză? Iată ce spune Ambrose Bierce, în al său The Devil’s Dictionary: apologize = to lay the foundation for a future offence.
Anyhow, dacă n-am plecat de la slujbă mai îmbunătăţit după tălmăcirea pericopei despre femeia canaaneancă, am avut totuşi parte de câteva clipe de meditaţie. Înfăşurat de ceea ce reprezntă pentru mine „evlavie populară”, stăteam şi gândeam că fiecare din acei oameni care de care mai pioşi are dreptul său la exprimare. Mai mult chiar, dacă ne luăm după statistici, pioşenia populară (şi formele ei de manifestare) bate la scor trăirea nuanţată, după cum maneaua noastră cea de toate zilele are infinit mai mulţi fani (aici, în Românica) decât muzica simfonică. Sau jazz. Sau experimentală. Prin urmare, o boare de înţelegere, de politically correct acceptare a semenilor mei mi-a umplut inima pe când îmi feream privirea, în acea biserică, de frescele şi tablourile religioase (care mai de care mai „realist”, mai „natural”) de pe pereţi. Se impune şi mai ales se cuvine să fiu mai tolerant. În primul rând pentru mine, pentru sănătatea mea. De aceea mă grăbesc să mulţumesc ultimului (the latest one) care m-a tras de mânecă (telefonic) în acest sens – compozitorul Adrian Enescu - şi m-a povăţuit să fiu mult mai tolerant cu cei care n-au pus în viaţa lor mâna pe-o carte. After all, de unde nu e nici Dumnezeu nu cere.

Un anume scurt-circuit mi-a apăsat pieptul azi p.m., înainte şi după vizita la Praktiker (de unde ne-am luat două lustre şi o sofa).

Cum e oare?

Medley / Stela Enache & Florin Bogardo

cum e oare, cum e oare, cum arată dragostea? (bis)

este-un vifor, ori o boare, este-un cântec

cum e ea ?

cum e oare, cum e oare cum arată dragostea ? (bis)

un vis romantic m-a făcut să cred că-ntr-o zi împlinirea îşi va găsi

şi mi-a luat cu el inima

fără lună, fără stele sau neon, fără versuri despre micul Cupidon

cum e oare, cum e oare, cum e oare cum arată dragostea ? (bis)

apari iubire la izvor, în umbra dulce-a unui nor

când răsări-va prima stea, apari din vis iubirea mea

nu sunt decât o rasuflare, în palma ta plutind uşor

şi mă-nconjor cu val de mare, cu val de mare rătăcitor

fromoaso, ţi-s ochii aşa de negri, încât seara

când stau culcat cu capul în poala ta

îmi pare că–s izvorul din care curge noaptea

peste munţi şi peste văi, lumina mea

tu eşti primăvara mea cu ochi de stea şi mâini de flori

de vrei orice nor tu îl alungi peste zări cu glas de dor, de dor

hei, tu, tu aprinsa stea fii lumina mea,

dă-mi aripi sa zbor pe unda clipelor

tu, tu aprinsă stea adu-mi dragostea

pe ţărm deschis iubirii fii gândul meu

cântul păsărilor ingemănate-n zbor

dă-mi degetele tale de petale ninse şi de vânt

dă-mi ochii tăi în care stele-s aprinse de-un cuvânt

şi spune-mi că fântâna-mi tot cere două gene

si că fructele încep în fiecare primăvară doar cu mine

ochi în ochi plutim spre o stea de-argint

vom dansa murmurând întâiul vals

vraja lui ne preface într-un cerc rotitor

într-un arc de iubire dulce ameţitor, dulce ameţitor

cei ce iubesc mai aproape sunt de zbor, de tărâmul zorilor, lumea e a lor

cei ce iubim să nu uităm, să nu uităm nicicând să iubim trandafiriii

ei sunt pe-acest pământ un simbol al iubirii

nu este-adevărat că sunt flori trecătoare

surâsul lor curat niciodată nu moare

Copacul dorinţelor

În sfârşit ne-am făcut timp să vedem (la TV) un film în premieră. Am prins pe ProCinema, la emisiunea lui CTP, filmul gruzin al lui Tenghiz Abuladze Natvris khe / Copacul dorinţelor (1976). Pe Abuladze aveam să-l descopăr – întâlnire crucială - în 1990, o dată cu a sa Pokajanie / Căinţă – poate ultimul mare film din spaţiul (ex)USSR pe care l-am văzut.
Abuladze practică un cinema pur-sânge, mai aproape de Paradjanov decât de Tarkovski (contrar celor afirmate de CTP). Copacul... reia marile teme universale: iubirea neîmplinită (sau împlinită dincolo, în cer, pentru că „trei lucruri nu se găsesc pe pământ: o scară până la cer, un pod peste mare şi dreptate”), nebunia, revoluţia. Da, am regăsit aici şi varianta gruzină a Bubulinei (din Zorba the Greek), şi cadrul rural, primitiv, pre-modern, şi natură şi natură umană. Aşteptăm să vedem şi Ruga - prima parte a trilogiei.
CTP vorbea despre „filmul apăsat” (Abuladze, Tarkovski etc.) vs. „filmul-clip”. E clar, e limpede ca lumina zilei: epidemia producţiilor-„clip”, a producţiilor gen soap sau sit-com e necruţătoare. A afectat (asemenea politicii) milioane de minţi despre care puteai să juri că nu-şi vor trăda crezul şi nu vor da galaxia Gutenburg pe galaxia imaginilor. A imaginilor golite de sens, a imaginilor ademenitor-înnebunitoare. În ziua de azi, vizionarea unui film ca al lui Abuladze este un lux pe care puţini şi-l mai îngăduie. De fapt, în era loisir-ului generalizat, în bâlciul derizoriului ce se întinde peste tot, interesul pentru alte filme decât cele obligatoriu americane şi „contemporane” (recente) echivalează cu interesul pentru o limbă moartă. Presupune izolare şi marginalizare. So what? Răsplata pe care ţi-o oferă o capodoperă îşi merită sacrificiul.

De câte ori eşti lângă mine

De câte ori eşti lângă mine / voice: Stela Enache / music & arr. Florin Bogardo

de câte ori eşti lângă mine

şi cerul parcă mă susţine

cu fruntea lângă Ursa Mare

îmi dai tăceri răscolitoare

mi-ascunzi paharul cu tristeţi

cu murmur de sclipiri mă-mbeţi

mă urci spre stele desfrunzite

la cântece neauzite

de câte ori eşti lângă mine

şi cerul parcă mă susţine

cu fruntea lângă Ursa Mare

îmi dai tăceri răscolitoare

să spargă zorii nopţile nefaste

urcând apoi pe cerul liniştit

şi să se facă zi cu spaţii vaste

un anotimp aşa cum l-am dorit

să fim ca nişte păsări în văzduhuri

cuprinse de extazul rotitor,

lăsând în urmă numai vane lucruri,

ca penele care-au căzut din zbor,

din zbor

Azi e rândul meu

Azi e rândul meu / voice : Stela Enache / music and arr.: Florin Bogardo

de ce, de ce?

de ce-a lăsat ceru-nstelat

steagul speranţei la catarg

şi valurile–n el se sparg?

şi de ce roua azi în zori

a preschimbat sfioase flori

în potpuriuri de culori?

de ce pe stradă aş fi vrut

pe cel dintâi necunoscut

să-l iau în braţe să-l sărut?

sunt mulţi de ce cu tâlc ascuns

taine ce par de nepătruns

dar inima le dă răspuns

fiindcă azi e rândul meu

m-am îndragostit şi eu

şi văd mereu

tot în jurul meu schimbat

şi minunat

totul bun, totul curat, adevărat

fiindcă orişicât trăieşti

om incepi sa te numeşti

doar din ziua când iubeşti

de ce, de ce?

de ce dezleg un vechi secret

văzând amurgul violet

cum îl văzuse un poet,

iar cu-al ploii vechi refren

recit plângând un alt catren

dintr-un poem scris de Verlaine?

de ce, de ce?

de ce îmi pare rupt din vis

un mugur încă nedeschis

care zâmbeşte-ntr-un cais?

sunt mulţi de ce cu tâlc ascuns

taine ce par de nepătruns

dar inima le dă răspuns

fiindcă azi e rândul meu

m-am îndragostit şi eu

şi văd mereu

tot în jurul meu schimbat

şi minunat

totul bun, totul curat, adevărat

fiindcă orişicât trăieşti

om începi să te numeşti

doar din ziua când iubeşti

Ca soarele, ca floarea

Ca soarele, ca floarea / voice : Stela Enache / music and arr.: Florin Bogardo

oricine-ai fi când dragostea te cere

iubeşte pe oricare, cine-ar fi

are nevoie omul de iubire

cum are şi de pâine–n orice zi

iar când cu viaţa e să dai căldură

mulţimii care împrejur îţi stă

să fii ca floarea care-şi dă parfumul

fără să-ntrebe pentru cine-l dă

când binele te-ndeamnă să faci bine

ajută pe oricine-atât cât poţi

nu căuta, fii tocmai ca lumina

te dăruie ca soarele la toţi

te dăruie

ca soarele,

ca floarea,

la toţi

la toţi

Orice om

(Orice om / voice: Stela Enache / music & arr.: Florin Bogardo)

orice om pe care

l-am iubit şi nu-l mai pot iubi

înseamnă pentru mine

un pas spre moarte

când n-am să mai pot iubi pe nimeni

când n-am să mai pot iubi

am să mor

voi, care ştiţi că meritaţi dragostea mea

aveti grijă să nu mă ucideţi

să nu mă ucideţi

p.s. NEIGHBOR, n. One whom we are commanded to love as ourselves, and who does all he knows how to make us disobedient. (Ambrose Bierce's - The Devil's Dictionary)

A painful case

Astăzi, pe când se afla în faţa pianului său şi-l asculta pe Mircea Baniciu (al cărui CD este de o vreme the flavour of the week), Theodor şi-a putut auzi tatăl cum s-a ambalat într-o penibilă flecăreală – a rather painful case - cu his grandfather in law.

Este formidabil să ai o familie ca o oază, unde să te poţi adăpa pentru ca să o iei iar de la-nceput, hoinărind prin pustiurile cancan-urilor şi clevetelilor de fiecare zi. Am, slavă cerului, un cămin (a home) şi împreună ne luptăm tustrei să-i păstrăm alive visul frumos, chiar dacă operliştile de tot felul ar vrea să îi cânte requiem-ul. Încerc să evit pe cât pot (şi fiecare abdicare de la acest crez îmi confirmă că trebuie şi pot să mă străduiesc mai mult) discuţiile în contradictoriu, în special atunci când 'duhul' discuţiei este lansarea în afirmaţii după ureche, fără un minim spirit critic faţă de cele auzite şi răspândite. Astăzi însă m-am lăsat ademenit de mrejele puritane ale interlocutorului meu (variaţiuni pe tema nusupunerii lui Kiril – călugărul cârcotaş, dar care se căieşte până la urmă, din Andrei Rubliov) şi am dezbătut (or, better, fought over) două chestiuni. First: semnul crucii – spune al meu father in law, cu mintea amăgită de idei puritane - s-a introdus recent în practica "bisericii drept-măritoare", therefore e ‚impur’. Second: noua legislaţie bisericească (în cadrul BOR) ce interzice oficierea de nunţi şi botezuri la mănăstirile din preajma Timişoarei („Ce atentat la libertatea omului!”) pentru că afluxul de amatori ce preferă mănăstirea bisericii din parohie i-ar văduvi pe popii din oraş (dar asta e evident!) de zilnica raţie de plocoane. Habar n-am de această normă legislativă, după cum nu ştiu nici data când semnul crucii a devenit normă în rânduiala bisericească (whatever the rite: western or eastern) - for me this is not an issue really. Cert e că m-a luat gura pe dinainte şi am răspuns într-un fel pe care acum îl regret. De fapt, am spus că acestea sunt – chiar cred asta! – false probleme, care nu folosesc nimănui în fond. Altele sunt problemele reale. Care ar fi problemele reale? Destrămarea familiei; faptul că nu mai este credinţa din vechime (din bătrâni) cea care îi uneşte pe oameni, ci participarea la rău, la a face rău altuia şi – inconştient - sieşi;, nesocotirea rostului nostru în lume prin uşurinţa cu care ne lăsăm atraşi în felurite dispute, scandaluri, cleveteli; tabloidizarea vieţii noastre şi pierderea ultimelor rezerve din bucuria de a trăi. Reală mi se pare tocmai nesocotinţa cu care devenim părtaşi la această risipire şi dezbinare. Nu ştiu ce au înţeles my in laws din aceste vorbe. As for me I should be much more watchful when it comes down to discuss theology, for Maximus the Confessor warned against merley discussing theology, and not practising it. He said: theology without practice is the theology of demons..

Pe de altă parte – şi aici avea dreptate P.R. – omul modern are nevoie de certitudini. Atât omul „de carne”, secularizat (ce caută exclusiv confortul, at whatever costs), cât şi omul „duhovnicesc” (ce caută şi el confortul, dar este ispitit şi de „certitudinea mântuirii”, de „legi şi autorităţi de fier”, de „modele duhovniceşti” cărora să li se supună). Cu adevărat scria Dostoievski: omul trebuie să se închine Dumnezeului Celui Viu, altminteri îşi va face un idol (de lemn, ori imaginar) căruia i se va închina. Dincolo de toate detaliile picante din „spaţiul drept-măritor”, dincolo de blamata ignoranţă a mulţimilor de credincioşi, dincolo de (auto)înfăşurarea clerului în nenumărate intrigi politice, dincolo de manelizarea slujbelor şi a spaţiului bisericesc, dincolo chiar de manelizarea mentalităţii oamenilor, există – cred asta – în Liturghie o tainică putere ce ne ajută să sporim în comuniunea cu Dumnezeul Cel Viu. Acum, nu pot să nu recunosc şi propriile mele frustrări (chiar dacă nu se manifestă atât de acut) în nemulţumirea pe care al meu father in law încerca să ne-o mărturisească, atunci când vorbea de dificultatea în a găsi modele autentice, „ca la carte”, printre sacerdoţi „drept-măritori”. Dar, la urma urmei fiecare se aşează în biserica neamului său după cum îi este chemarea şi după cum îl ajută sau nu îl ajută puterile nevăzute. Ca întotdeauna unde intră în ecuaţie liberul arbitru şi predestinarea, este greu de precizat which is which.

The Devil's Dictionary

(From Ambrose Bierce's - The Devil's Dictionary)

EUCHARIST, n. A sacred feast of the religious sect of Theophagi.
A dispute once unhappily arose among the members of this sect as
to what it was that they ate. In this controversy some five hundred
thousand have already been slain, and the question is still unsettled.

EVANGELIST, n. A bearer of good tidings, particularly (in a religious
sense) such as assure us of our own salvation and the damnation of
our neighbors.

FREEMASONS, n. An order with secret rites, grotesque ceremonies and
fantastic costumes, which, originating in the reign of Charles II,
among working artisans of London, has been joined successively by the
dead of past centuries in unbroken retrogression until now it embraces
all the generations of man on the hither side of Adam and is drumming
up distinguished recruits among the pre-Creational inhabitants of
Chaos and Formless Void. The order was founded at different times by
Charlemagne, Julius Caesar, Cyrus, Solomon, Zoroaster, Confucious,
Thothmes, and Buddha. Its emblems and symbols have been found in the
Catacombs of Paris and Rome, on the stones of the Parthenon and the
Chinese Great Wall, among the temples of Karnak and Palmyra and in the
Egyptian Pyramids - always by a Freemason.

FRIENDSHIP, n. A ship big enough to carry two in fair weather, but
only one in foul.

MARRIAGE, n. The state or condition of a community consisting of a
master, a mistress and two slaves, making in all, two.

NEIGHBOR, n. One whom we are commanded to love as ourselves, and who
does all he knows how to make us disobedient.

SATAN, n. One of the Creator's lamentable mistakes, repented in
sashcloth and axes. Being instated as an archangel, Satan made
himself multifariously objectionable and was finally expelled from
Heaven. Halfway in his descent he paused, bent his head in thought a
moment and at last went back. "There is one favor that I should like
to ask," said he.
"Name it."
"Man, I understand, is about to be created. He will need laws."
"What, wretch! you his appointed adversary, charged from the dawn
of eternity with hatred of his soul - you ask for the right to make
his laws?"
"Pardon; what I have to ask is that he be permitted to make them
himself."
It was so ordered.

SCRIPTURES, n. The sacred books of our holy religion, as
distinguished from the false and profane writings on which all other
faiths are based.

SELF-EVIDENT, adj. Evident to one's self and to nobody else.

SORCERY, n. The ancient prototype and forerunner of political
influence. It was, however, deemed less respectable and sometimes was
punished by torture and death. Augustine Nicholas relates that a poor
peasant who had been accused of sorcery was put to the torture to
compel a confession. After enduring a few gentle agonies the
suffering simpleton admitted his guilt, but naively asked his
tormentors if it were not possible to be a sorcerer without knowing
it.

TEDIUM, n. Ennui, the state or condition of one that is bored. Many
fanciful derivations of the word have been affirmed, but so high an
authority as Father Jape says that it comes from a very obvious
source - the first words of the ancient Latin hymn Te Deum
Laudamus. In this apparently natural derivation there is something
that saddens.

UNCTION, n. An oiling, or greasing. The rite of extreme unction
consists in touching with oil consecrated by a bishop several parts of
the body of one engaged in dying. Marbury relates that after the rite
had been administered to a certain wicked English nobleman it was
discovered that the oil had not been properly consecrated and no other
could be obtained. When informed of this the sick man said in anger:
"Then I'll be damned if I die!"
"My son," said the priest, "this is what we fear."

UNIVERSALIST, n. One who forgoes the advantage of a Hell for persons
of another faith.