Aşa cum îţi aminteşti de o stradă

îmi amintesc de tata

aşa cum îţi aminteşti de o stradă

avea multe clădiri cu iederă,

vechi intrări

umbrite de poezia simplităţii,

poduri misterioase

în care Albă ca Zăpada

trăia înconjurată de un milion de uriaşi

îmi amintesc de tata

aşa cum îţi aminteşti de o stradă din copilărie,

brazii

covrigii de la Bălăşoiu

pâinea neagră într-o servietă cu fermoar,

facturile magazinului sătesc

comanda de mălai

de făină,

de gaz,

turta dulce pentru gândacii de Colorado,

stamba, dimia

aprovizionarea inimii

cu o serie de sortimente obligatorii

tata era voiajor comercial

merceolog sătesc la Sângeru

responsabil cu aprovizionarea creierului

el trecea

pe facturile cu care pleca la judeţ

continente ciudate

Călinescu,

Dostoievski,

Shakespeare…

el aducea cărţile de popularizare

Creşterea iepourilor de casă

Salata în sistem intensiv,

Un solar – o mină de aur

şi alte cărţi de pedagogie agricolă

pe care ţăranii nu le cumpărau niciodată

tata aducea

alimente şi alimente pentru suflet

unii se mulţumeau cu una

alţii cu alta

după

puterea de rezistenţă a organului gânditor

(creierul pentru unii

este o prăvălie cu orar prescurtat)

îmi amintesc de tata

ca de trasul cu o armă încărcată cu flori

el mi-a demonstrat odată

când mercurul furiei unei mulţimi creştea

că se poate face dreptate

cu bomba atomică a unei vorbe de bine

liniştea aceea respectuoasă

care s-a lăsat ca o zăpadă

este tatăl meu

este

bunul

meu

tată

cine ar fi crezut că într-o zi

el va ochi

propria-i inimă

cu singura armă adevărată pe care-a folosit-o vreodată

(Lucian Avramescu)

Padre padrone

Despre părinţi nu pot vorbi cu folos decât atunci când îmi asum starea de prodigal son. Restul e pălăvrăgeală toxică. Dintre versurile dedicate mamei am pus pe blog câteva scrise de Grigore Vieru. Un cititor anonim le-a gustat şi el, apoi mi-a atras atenţia că merită şi taţii puţină atenţie. Din creaţia aceluiaşi poet, necunoscutul cititor îmi recomandă poemul Tata. Pentru că nu mi-a spus mare lucru, însă doresc, totuşi, să-i îndeplinesc doleanţa şi pentru că ştiu că are dreptate atunci când revendică pomenirea ambilor părinţi, m-am oprit la poezia lui Lucian Avramescu, Aşa cum îţi aminteşti de o stradă.

Personal, nu am găsit încă acele versuri despre tatăl-cel-de-după-trup în care să mă regăsesc şi care să mă reprezinte. Le mai caut…În privinţa tatălui step însă m-aş gândi mai degrabă la câteva fragmente de proză: Scrisoarea către tata (de Kafka) şi Portretul artistului ca tânăr (de James Joyce). N-am uitat nici cântecul formaţiei „Timpuri noi” (Tata) şi nici mediocrul film al lui Andrei Blaier din 1988 (Vacanţa cea mare) în care un alt fiu risipitor încearcă, zadarnic, să-şi regăsească tatăl uitat într-un azil de bătrâni. Şi, desigur, nici Oglinda lui Tarkovski ori Padre Padrone de fraţii Taviani.

Din această generaţie

bună ziua, spui, fac parte din această generaţie

care n-a cunoscut războiul

dar a cunoscut o serie de lucruri pline de învăţăminte,

această generaţie de fete sportive care iubesc fără nazuri,

înjură, se îmbracă în pantaloni strânşi pe pulpe

încât unui cavaler din secolul trecut i-ar ieşi ochii din cap privindu-le

această generaţie de băieţi veseli şi gratuiţi şi trişti şi

zăpăciţi de naiba-i mai înţelege, săritori şi tandri, care

aruncă la ţintă, care nu trag bine

pentru că n-au avut ocazia,

care nu se duelează dar l-au citit pe Puîkin,

ironici şi gravi, intrând şi ieşind din mină

cu topoarele lor care sărută pătimaş cărbunele

bună ziua, spui, soarele răsare la ora 5 şi 42 minute,

îmi beau cafeaua târziu după ce tramvaiele au făcut

mai multe curse iar vatmaniţa de 22 de ani,

blonda aceea afurisită

a avut timp să se închidă de două ori

în cabina de la capătul liniei cu dispecerul,

bună ziua, spui, fetele nu mai sunt atât de retrase

rachetele spintecă burdihanul cosmosului

ca nişte cuţite de chirurgie,

pe lună de mult şi-au dat americanii cu dreptul în stângul

toată lumea s-a obişnuit

cu ceaiul întâmplărilor spectaculoase

se aşteaptă, în sfârşit, unele descoperiri pe suflet

dar acestea n-au interesat niciodată foarte tare pe cercetători

o descoperire pe suflet nu este rentabilă, n-o achiziţionează

nici un fabricant, nu schimbă echilibrul de forţe,

oamenii sunt oameni

iar inima lor n-a prezentat, în fond,

decât un interes strict anatomic

bună ziua, fac parte din această generaţie

care n-a cunoscut decât din auzite războiul

se pare că n-a fost o treabă tocmai plăcută

de vreme ce unii se plâng şi astăzi

bună ziua, în gările lumii dormim de-a valma

pe vesele şi soioase rucsacuri, fireşte, din fandoseală,

părinţii având bani destui: facem dragoste pe unde apucăm,

citim firme luminoase, citim reclam, mersul trenurilor,

al vapoarelor, al sateliţilor

şi uneori citim chiar poezii

generaţia mea este o generaţie sportivă

eroismul ei care ar fi putut iriga din plin o bătălie

de pomină, un Waterloo, un Kursk, un Mărăşeşti

sau Lublin se consumă fără vărsare de sânge

cu toate că, vă jur, mulţi dintre aceşti panglicari derbedei

ar fi putut ajunge eroi pe cinste, cu mormânt cunoscut

sau necunoscut, cu statui în lege şi discursuri

de recunoştinţă,

puşi în prezidiul suprem al istoriei

bună ziua, spui, fac parte din această generaţie

care face parte din acest şir de generaţii

nici mai bune, nici mai rele decât altele

care, la rându-le, fac parte din vesela, tragica,

interminabila tânără generaţie a lumii

(Lucian Avramescu)

Back to school

Ieri, prima zi propriu-zisă de şcoală. Theodor şi-a revăzut colegii, învăţătorul şi pe profesorul educator (nimeni altul decât Costel, care s-a titularizat la Liceul Iris şi a fost repartizat la clasa lui Theodor, în care sunt şase nevăzători). M-am revăzut şi eu cu o parte din elevii şi colegii mei. Cei din anul terminal, care vor da bacalaureatul la vară, sunt încă indecişi, nu ştiu ce să facă mai departe. Unii spun – mai mult sau mai puţin teribilist - că abia aşteaptă să termine cu şcoala. Dar tot ei sunt cei care, fără nicio ruşine, recunosc – asemenea Războinicului Luminilor pe care-l idolatrizează – că n-au citit în viaţa lor nicio carte. Atunci glumesc cu ei (pe jumătate!) şi le răspund că pentru a termina ceva e nevoie să începi.

Eh, elevii fac şi ei ce ştiu, ce pot. Când părinţii le sunt fie despărţiţi, fie plecaţi la muncă în străinătate, când sunt proprietari pe calculator & telecomandă (dar n-au nici un fel de discernământ), când se hrănesc exclusiv cu imagini şocante, violente ori sentimentale, când singurele rime pe care le ştiu sunt versurile din muzica pop (inclusiv din văicărelile turcite arhimediatizate), când n-au repere (nici chiar de la şcoală, căci profesorii – ca alte categorii profesionale – nu mai ajung la catedră prin vocaţie, şi atunci ora de clasă devine un dublu chin) şi nici un fel de rânduială, când totul îi îmbie la huzur, la şmecherii, la atitudini şi fapte de tip mafiot, ce să mai ceri de la ei? Să descopere, ei, mărgăritarul de mare preţ în căldarea cu borhot? E o posibilitate, dar pentru asta se cuvine să le fi fost sădit în suflet un ideal curat şi mai ales să fie în stare să lupte pentru a-l păstra neîntinat, să dorească să caute în lumea din jur excepţia şi picătura de frumuseţe care să-i salveze de la mult prea prematura lor blazare.

It's time to play the music

Start la noua stagiune a Filarmonicii „Banatul”. Zilele muzicale „George Enescu” au debutat la Timişoara, pe 15 septembrie, cu un recital chamber music susţinut de Trio Contraste (Ion Bogdan Ştefănescu – flaut; Sorin Petrescu – pian; Doru Roman – percuţie). S-a cântat: George Enescu (Melodie şi Appassionato din Suita a III-a şi Carillon nocturne), D. Kaufman (Kol D’mamah – In memoriam Cristian Nemescu), Nicolae Brânduş (Rhythmódia), Violeta Dinescu (Circuit) şi Aurel Stroe (Trei piese pastorale).

Ca de fiecare dată, membrii acestui trio, au prefaţat fiecare piesă cu câte o scurtă prezentare. Pianistul Sorin Petrescu a remarcat „atmosfera intimă” (în jur de 30-40 de spectatori) din încăpătoarea sală Capitol a Filarmonicii timişorene şi a comparat lucrarea lui Enescu, pe care urma s-o interpreteze, cu celebra Carmina Burana. Chiar dacă este o operă de mare anvergură (prin numărul mare de instrumentişti, prin durată etc.), creaţia lui Carl Orff – spune Petrescu - „ar trebui să-şi lase mult capul pe spate pentru a cuprinde cu privirea măreţia miniaturii lui George Enescu”.

Prin remarca sa, uşor ironică, pianistul voia doar să puncteze – dacă am înţeles bine - o tristă realitate: în România, melomanii asaltează sălile de concert ori de câte ori este în program Carmina Burana (şi, în general, un repertoriu clasic), dar încă nu gustă îndeajuns muzica de cameră şi armoniile simfonice experimentale, contemporane.

Cross purposes

La Cebza, Pr.. Serafim a predicat despre semnificaţia crucii pentru creştinătate. Despre importanţa de a ţine aproape de Dumnezeu pentru ca să nu se răcească relaţia noastră cu el. Aşa cum se întâmplă în atâtea alte cazuri, spunea el, când indiferenţa şi nepăsarea ne depărtează - iremediabil, adesea - de rude, prieteni, cunoscuţi. Seara am mers încă o dată la Cebza, pentru vecernia şi utrenia (extended versions) de gală, datorită privegherii pentru hramul de a doua zi al mănăstirii. Mi-am luat o carte despre ţarii martiri ai Rusiei. Începusem s-o citesc acolo, în cortul-pangar (cu icoane de vânzare alese pe sprânceană, să le tot priveşti) şi m-a prins aşa tare că am sfârşit prin a mi-o cumpăra. Impresionantă familie, cutremurător destin (asumat) de martiri. Sinistre vremuri…şi n-au trecut nici măcar o sută de ani de-atunci…

Tot azi mi-am luat DVD cu Cel mai iubit dintre pământeni – o experienţă-limită povestită (în 1992) ca un foileton de tabloid. La ghiveciul de situaţii care de care mai piperate (şi deocheate) furnizat de sursa literară (cartea lui Marin Preda), regizorul (Şerban Marinescu) încălecat de producători (Ion Cristoiu şi Mihai Cârciog, pe atunci asociaţi la tabloidul de mare tiraj, Evenimentul zilei) a surprins mai cu seamă putregaiul social, jegul, infamia, ticăloşia. Doar asta prind la publicul-ţintă, nicidecum mărturia creştină, de tip „binecuvântată fii, închisoare”, din – de exemplu – Ciocărlii pe sârmă sau Căinţa. Rămân, aşadar, actorii (Ştefan Iordache, Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică, Dorel Vişan, George Constantin, Mitică Popescu, Ion Fiscuteanu, Ştefan Bănică, Colea Răutu, Maia Morgenstern, Ileana Predescu), sonorităţile lirice ale lui Dan Ştefănică, imaginea bogată în prim-planuri a lui Călin Ghibu. Pe coperta DVD-ului scrie că, deşi a rulat în America şi Canada (ce să zic!…), filmul n-a rulat niciodată pe ecranele româneşti. Eronat! A fost, ce-i drept, difuzat mai întâi exclusiv de sălile private (deşi primul experiment de film particular românesc a fost Şobolanii roşii de Florin Codre, în 1991), însă după una an-doi producătorii au fost nevoiţi să-l difuzeze prin reţeaua naţională de săli că nu-şi scoteau banii. Cine era puşti pe atunci (ori nu s-a născut încă) nu-şi mai aminteşte ori pur şi simplu nu ştie şi ia de bună reclama pompoasă de azi. Ca în atâtea alte cazuri (infinit mai vinovate) de brainwashing…

Surprize, surprize...

L-am vizitat recent pe TG şi acolo aveam s-o întâlnim pe Crina (împreună cu mama ei şi mama lui Cosmin), care tocmai cobora din maşină. Ne gândim mereu la ce i s-a-ntâmplat lui Cosmin - acest tânăr simpatic pe care, de praznicul Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, l-au revendicat apele învolburate ale Mării Adriatice. Era în cea dintâi zi de concediu, într-un orăşel croat, unde practica windsurfing. Pur şi simplu nu ne vine să credem că a dispărut fără urmă. Că soţia şi fiica lui s-au întors singure acasă şi vor avea de înfruntat viaţa fără el, doar cu el în gând - aşa cum se întâmplă în finalul din Ugetsu Monogatari. Dacă noi suntem atât de bulversaţi, ce o fi oare în sufletele lor (şi ale părinţilor lui, cei după trup şi cei in law)?...De bună seamă, o jale de nedescris. Dar şi un bun prilej de (auto)cunoaştere, de testare a limitelor omeneşti, aşa cum numai suferinţa şi durerea (venite pe neaşteptate) îţi pot oferi. De fapt, nu se poate grozăvi nimeni că are „pile” ori „fir direct” la Marele Arhitect al întâmplărilor. Pentru fiecare dintre noi Neprevăzutul pregăteşte – cum se spune: când ţi-e lumea mai dragă – surprize, surprize. Numai de-am şti noi să le primim şi să le desluşim aşa cum se cuvine…Noi, cei care adesea cârtim şi ne certăm în zadar cu soarta. Ne supărăm când ne ceartă şi ni se pare că nu ne şi răsplăteşte la „adevărata noastră valoare”, pe care The Big Dude (despre care spunem, totuşi, că este omnipotent, atoatecunoscător) nu vrea (how dare he?) s-o recunoască. Dar melodia asta o cântă alţii, pe bani grei: „Valoarea mea, valoarea mea!…”

…Împăcarea cu soarta (teribilă, anevoioasă), ce duce la adevărata comuniune cu Dumnezeul ascuns din inimile noastre, nu se poate trâmbiţa decât cu riscul de a deveni ridicoli, penibili, măscărici. Rămâne aşadar o chestiune de maximă intimitate, a kind of dancing alone. Şi poate că e mai bine aşa…

Like a fish in water

După o pauză de câteva luni, Theodor a reluat (joi) orele de înot. Pentru început, s-a plimbat pe marginea dreptunghiulară a bazinului mic, de copii. Când, peste câteva minte, a venit la el instructorul (Sabin), a acceptat bucuros să intre şi în bazinul mare, olimpic. Auzisem de la Raluca (în primăvară-vară) că Sabin l-a învăţat să înoate în apă adâncă ce depăşea 1,80m, însă abia acum am văzut cu ochii mei cum inimosul instructor îl aruncă în bazin. În clipa aceea mi-a venit să sar după el, chiar dacă ştiam că Sabin este stăpân pe situaţie. Astfel, am văzut cum Theodor se scufundă şi se ridică la suprafaţa apei, după care – cu gura până la urechi – dă din mâini şi din picioare, înoată pe spate, face pluta, vine la mal, iese din bazin, intră iar şi tot aşa… Spre final, instructorul îi propune lui Theodor să-l arunce de pe trambulină. „Ţi-e frică?” Răspunsul lui Theodor: „Sau mi-e frig?” Adevărul e că apa din bazinul mare e mai puţin caldă ca în bazinul pentru pici, iar Theodor începuse să cam tremure. Dar a acceptat bucuros provocarea. La duş, după ora de înot, a întrebat dacă o să avem şi noi o trambulină în baie. Apoi mi-a cerut să-i arăt marginile şi grătarul de scurgere ale micuţului nostru bazin de duş de acasă.

Alien

Cu zece ani în urmă, acasă la Paul Hutchinson (psiholog din Belfast) şi Joan. Vorbim, între altele, despre adevărul din pildele ce se cuvin a fi tălmăcite şi citite printre rânduri. Despre felul în care Dumnezeu Se revelează omului. Adesea, spunea el, în suferinţă. Doar că nu toţi semenii ştiu ce să-nceapă-n zori (atunci când, suferind, renasc la o nouă viaţă) cu suferinţa. Pentru mulţi ea rămâne – avea dreptate Lucian Blaga (vezi admirabilul său poem, „Laudă suferinţei”) - o enigmă, nu o taină. Suferinţa e acum mister şi nu taină pentru că omul şi-a pierdut puterea de abstracţie şi conştiinţa poetică (pe care splendoarea mărturisirii o cultivă). Şi a ajuns să vadă în Dumnezeu pe Marele Anonim, un – adesea – străin (alien), duşman şi nefârtat. Eh, boală veche. Credinţă nici cât un grăunte de muştar aveau şi cei din preajma lui Hristos, care-L puteau vedea, asculta, atinge chiar. Pe de altă parte însă, are dreptate Soljeniţân: e uşor a face pe grozavii când ai scăpat de belea, de calvar, de blestem, când ai rămas în viaţă. Morţii care-au trecut puntea ne smeresc însă, de-acolo din lumea lor, să nu credem cumva c-am apucat pe Dumnezeu de-un picior.

Revăd, cu Raluca, un filmuleţ din 1987, Flăcări pe comori de Nicolae Mărgineanu. Aş zice mai degrabă că e al lui Vlad Păunescu (directorul de imagine). Pledoarie uşor (în funcţie de gustul fiecăruia) patetică pentru comoara din inima omului versus comorile pipăibile, vizibile, materiale din aur şi alte metale ori pietre preţioase. În duhul preoţesc al lui Ion Agârbiceanu (ale cărui scrieri: romanul Arhanghelii şi povestirea Vâlva băilor au inspirat scenariul): bunăcuviinţă creştină asortată cu simţăminte patriotice. Aproposito: citeam zilele trecute în cartea lui Graham Speake, Athos – Renewal in Paradise despre extrema căinţă a unor monahi athoniţi de demult care au devenit mahomedani. Unii s-au întors la Athos, şi-au mărturisit vinovăţia (apostazia) şi au fost atât de pătrunşi de remuşcare, încât au cerut să plece înapoi în lumea otomană (pe care tocmai au părăsit-o) pentru a-şi mărturisi şi acolo apartenenţa la creştinătate. Pe care o renegaseră atunci când au trecut la Islam. Şi astfel au fost cazuri, nu puţine, când penitenţii s-au întors însoţiţi de preoţi (care se îngrijeau să aibă asupra lor cuminecătura) în teritoriile dominate de turci, ştiind că vor fi numaidecât osândiţi la moarte atunci când îşi vor mărturisi credinţa creştină. Q.E.D...

…Primesc azi, de la Raluca, un fragment dintr-un documentar (Our Changing World) despre islamizarea Europei şi a Americilor. Statistici şi previziuni ce profeţesc, pentru următorii cincizeci de ani, o Europă şi o Americă guvernate de mahomedani. Şi, implicit, o nouă cultură, un nou set de valori. Dar, dacă e să dăm crezare şi altor prognoze, nu numai musulmanii ameninţă să invadeze aceste teritorii, ci şi asiaticii. Nici în România treburile nu stagnează. De zeci de ani putem spune (and now more than ever) că Emir Kusturica a avut şi are dreptate: este (nu închipuie!) vremea ţiganilor. Iar cuminţenia de altădată numită frică (în sens ziditor, redemptiv, transformatoriu) de Dumnezeu (un Dumnezeu prezent cândva deopotrivă în biserici şi-n casa omului – „mica biserică”) se preface necontenit (cu ajutorul echipei de zgomote - Monsters inc. - de la Hollywood) în frica de … Alien.

Like a prayer

Arta şi viaţa ca o temă cu variaţiuni. Maestrul către învăţăcel, în cartea lui Hermann Hesse Jocul cu mărgele de sticlă: „Ca să fii vrednic să faci orice şi să fii îndreptăţit pentru orice, îţi trebuie cu siguranţă nu un minus ca forţă sufletească, avânt şi căldură, ci un plus. Ceea ce numeşti tu pasiune nu este forţă sufletească, ci fricţiune între suflet şi lumea exterioară acolo unde domneşte pasiunea nu există un plus de forţă în dorinţe şi năzuinţe, ci doar orientarea spre un ţel unic şi fals, de aici atmosfera plină de tensiune şi sufocantă. Cel ce-şi îndrumă puterea de a dori, încordată la maximum către centru, spre adevărata existenţă, spre desăvârşire, acela pare mai potolit decât omul stăpânit de pasiuni, deoarece flacăra focului ce arde în el nu se vede întotdeauna, deoarece, de exemplu, în timpul unei dispute, nu strigă şi nu gesticulează cu braţele. Dar îşi spun: el trebuie să dogorească şi să ardă! (…) Adevărul există, dragul meu! Dar „învăţătura” pe care o râvneşti, învăţătura absolută, desăvârşită, singura care să te poată face înţelept, aceea nu există. Nu trebuie să năzuieşti către o învăţătură desăvârşită, prietene, ci către propria ta desăvârşire. Dumnezeirea se află în tine însuţi, nu în noţiuni şi cărţi. Adevărul este trăit, nu predat de la catedră.”

Rugăciunea Călăuzei (în Stalker) pentru izbăvirea (mântuirea) celor doi călători (Scriitorul şi Profesorul) prin Zonă, ca un remix după ideea din Hesse: „Să se împlinească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de ‚înaltele’ lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare el ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr, e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă…”

Tăcerea e de aur

Citesc în presă că secţiunea „In Memoriam...” din cadrul Festivalului de Film de la Sighişoara (17-20 septembrie a.c.) îl omagiază pe precursorul oficial al Noului Val românesc, Alexandru Tatos. În ultimii ani, el a fost redescoperit ca „valoare cinematografică autentică” de către „iubitorii realismului şi ai minimalismului, stilurile care par sa fi condus România spre succes”. Cu această ocazie, Secvenţe, una dintre capodoperele cineastului, va fi proiectat la Sighişoara în cadrul unei ceremonii speciale. Îi spun Monahului că actorul Dragoş Pâslaru va putea fi văzut pe ecranul susnumitului festivalul în rolul acelui tânăr stingher ieşit din spital pe 31 decembrie ce-şi caută disperat un prieten cu care să facă Revelionul. Îşi aminteşte imediat despre ce e vorba, doar el însuşi i-a dat viaţă în urmă cu aproape 30 de ani. Îi mărturisesc că sunt un pic întristat că „iubitorii realismului şi minimalismului” se folosesc doar de acest film (şi, evident, de alte câteva titluri: Reconstituirea, Proba de microfon, Croaziera, O lacrimă de fată) atunci când caută antecedente „realiste” şi „minimaliste” în cinematograful românesc ante-1990. Ca şi cum doar ele sunt experimente demne de luat în seamă, de (re)vizitat. Ca şi cum opusurile ce propun un alt tip de realism (Meandre, Suta de lei, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi, Semnul şarpelui, Dincolo de pod, Sfârşitul nopţii) n-ar conta. Ca şi cum ar exista un singur tip de realism. Că publicul şi critica de azi nu vor să ştie decât şi numai de „realismul minimalist” (whaterver that means) pot să înţeleg. Dar că celelalte modalităţi de exprimare filmică – mai puţin fruste, după părerea mea, mai deschise spre transcendent – trebuie puse la zid mi-e greu să accept. Monahul a spus că atitudinea de acum a celor ce resping poetica unui film precum Concurs în favoarea celei din Secvenţe sau Proba… este un caz tipic de teribilism despre care nici nu merită a se pomeni (spre a nu ajunge la pălăvrăgeală). Silence is best spune el şi cred că nu greşeşte…By the way: amicul meu cinefil, Lucian, este certat de unii cinefili tineri (ce cred că cinematograful începe şi se termină cu filmele actuale americane) pentru că a îndrăznit să nu guste ultimul răcnet al unui regizor cool & cult, infantil ca mesaj, cuget şi simţire, însă gata oricând să şocheze (printr-un exces de violenţă, prin binomul ­sex-crime). Drept care i-am adresat amicului meu un welcome to the club pe-un ton de romanţă („Am început să-mbătrânesc…”) ce cheamă „anii tinereţii”. O dată mai mult se vede (pentru cel care vrea să vadă): crowd pleasing – care e totuna cu un act de prostituare – nu ţine la nesfârşit. Şi mai ales nu duce neapărat la pierzanie, atunci când metanoia e lăsată să-şi săvârşească lucrarea. Când omul ia seama la izbăvirea propriului suflet, nu la clişeele trendy din filme. Şi iar ajungem la filmul înţeles ca rugăciune (deci hrană duhovnicească) versus filmul-conservă, filmul-îngheţată (deci cool), filmul-fast food etc.

Am trecut astăzi pe strada Mureş din urbea noastră. Cândva (la sfârşitul anilor 80) era magnetul tuturor timişorenilor, căci acolo era patria talciocului. Pe kilometri întregi de străzi de-a lungul şi de-a latul acelui cartier sute de oameni îşi deschideau taraba cu lucruri mai vechi sau mai noi pe care altundeva (în comerţul socialist) nu le puteai găsi. Acolo era, ani la rând, pelerinajul meu de duminică dimineaţa. Tot în acelaşi cartier se construise, în 1985, ultimul cinematograf ctitorit în „epoca de aur”: Unirea. Primul film: Declaraţie de dragoste (cu cel puţin două virtuţi: imaginea lui Doru Mitran şi muzica lui Florin Bogardo), al doilea: Concurs. Acolo aveam să văd (a zecea oară poate) Pas în doi şi, în chiar ziua când m-am văzut pe listele admişilor la facultate (iulie 1990), Proba de microfon. Prin 1996 am văzut acolo ultimul film: Natural Born Killers. Între timp s-a închis, iar acum e „casă de rugăciuni” pentru baptişti. De ce nu, la urma urmei? Nu puţini semeni de-ai noştri vor să obţină numaidecât – într-o formă sau alta - un „certificat de mântuire”. Vor să ştie cu certitudine că au un loc asigurat în rai…Şi când te gândeşti că întreg occidentul, nu doar nişte „apostaţi”, e întemeiat pe o astfel de raportare – legalistă, juridică – la virtute şi păcat, la izbăvire şi pierzanie…

Oh, Susana!

În 1990 când am fost în Belgrad na sjujbenom putu (mai precis la talcioc, unde vindeam ba una, ba alta pentru DM), priveam cu jind la videocasetele din chioşcurile de ziare şi librării – filme iugoslave şi world cinema la discreţie. Când voi ajunge, mi-am zis, să pot cumpăra şi în România filme româneşti şi străine din magazine şi chioşcuri de ziare? Iată că a venit clipa. Mai nou, câteva cotidiene de mare tiraj vând la un preţ rezonabil, un DVD cu filme (sau un CD cu muzică) împreună cu gazeta lor.

Deunăzi am dorit să cumpăr De-aş fi…Harap-Alb pe care mi-aş fi dorit să-l văd în copilărie, însă am ajuns la el abia mult după 1990, când m-am vindecat de florinpiersico-mania de care (până, cred, la începutul anilor 80) sufeream. Fantezia lui Gopo (inspirată de basmul savuros, ca limbaj mai ales, de Ion Creangă) mi se pare puerilă şi cam humourless (în comparaţie cu ceea ce s-a putut face la noi, mai târziu, în această cheie parodică – vezi Secretul armei … secrete de Alexandru Tatos). Am dorit să am, totuşi, acest film pentru chipurile tinere (o, tempora!) sau mai puţin tinere ale lui Piersic, Cristea Avram, Irina Petrescu, Emil Botta, Liliana Tomescu… În film joacă (e un fel de a spune) şi Lica Gheorghiu – prezenţă crispată, episodică. Femeia era fiica liderului de atunci al RPR, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Şi, asemenea lui Susan din Citizen Kane, era febleţea lipsită de talent a unui om extrem de influent. Rezultatul: în ciuda niciunei afinităţi pentru arta actoricească, Lica a fost distribuită – până să ajungă la putere Nicolae Ceauşescu, moment când a intrat într-o dizgraţie totală - în câteva filme (the bad thing); ca urmare a insistenţelor ei de a fi numaidecât actriţă, primul om din stat (tăticul ei) a dispus înfiinţarea studiourilor de film de la Buftea (the good thing). Aşa cum se întâmplă adesea, binele şi răul sunt în chip ciudat împletite. Lica trece (†1987), studioul a rămas. Oricum, Dumnezeu s-o odihnească pe Lica Gheorghiu, acolo unde e. Mai trist e că acum s-au înmulţit „vedetele” ca ea. Cum s-au înmulţit şi canalele TV (profilate exclusiv pe derizoriu, pe promovarea non-valorii, pe divertismentul de cea mai proastă calitate etc.), Lica e astfel mai vie ca oricând, peste tot şi în mii de exemplare. Amatorismul e rege, în timp ce performanţele unor actriţe profesioniste mari, de teatru şi film, ca Irina Petrescu, Gina Patrichi, Leopoldina Bălănuţă, Valeria Seciu, Carmen Galin ş.a. rămân - mai ales pentru cei tineri - necunoscute.

Sf. Măria Mică

Luni, întâlnirea cu Pr. Crăciun (la Cinciş, jud. Hundedoara) – călit, hâtru, înţelepţit de „facultăţi” (anii de ocnă grea) şi … român. La despărţire ne-a recitat din Nichifor Crainic nişte versuri în care se spune că tradiţia populară vede chipul Ziditorului în bobul de grâu. Asta mi-a spus şi mie bunica (din partea tatălui) a long time ago şi, copil fiind, m-am chinuit o vreme să găsesc un chip de om pe grăuntele de grâu. Până la urmă cred că am considerat că m-a păcălit şi aceea va fi fost prima mea dezamăgire … teologică.

A doua zi (marţi), la Baloşeşti (jud. Timiş): slujba utreniei şi dumnezeiasca liturghie de praznicul Naşterii lui Theotokos ("Sf. Măria Mică"), unde – ca visiting priest, chiar de hramul bisericii - a slujit Pr. RN. Seara a trecut pe la noi Ursul & OB cu un butoiaş de 5l de bere. M-a sunat şi Monahul cu revărsări de urări pentru ziua de nume.

Vis bizar, înainte de plecare: suntem în maşină şi, la o curbă, o maşină accidentată. Victima: nenea Ţiţi. Cu mătuşa Mărioara îl trag de subsuori şi până la urmă mă opintesc singur dar … trupul său (neînsufleţit) se micşorează văzând cu ochii până ajunge la dimensiunile unui făt. Apoi îşi schimbă culoarea, devine livid. Îl ţin de mână şi mi se pare că încă mai are puls. … Mi-e dor de nenea Ţiţi … (I-am povestit visul Ralucăi abia după ce am ajuns la destinaţie.) Azi, în lectura de dinaintea cuminecării, era vorba despre împăcarea post mortem cu cineva care a murit. Ieri, Pr. Crăciun ne vorbise despre nevoinţele de „răscumpărare” din „focul chinuitor al iadului” a unui bărbat „lumesc” care toată viaţa s-a mulţumit să-i ceară femeii sale bisericoase să se roage pentru el. (Totuşi, povestea spune că, înainte de a-şi da obştescul sfârşit, omul a mai apucat să-şi trimită femeia după preoţi să-l spovedească şi împărtăşească.)

Hitler versus Stalin

Soljeniţân despre indiferenţa (sau ignoranţa) Europei şi a lumii faţă de zekuire (zekul este cel condamnat politic – adesea nevinovat sau acuzat pentru o vină imaginară - şi trimis în temniţele grele din Arhipelagul Gulag): „Europa sigur nu va crede. Până când nu va fi zekuit ea însăşi, nu va crede. A crezul în revistele noastre cu hârtie lucioasă, altceva nu-i poţi băga în tărtăcuţă. Cu cincizeci de ani în urmă, nici noi n-am fi crezut, în ruptul capului. Nici chiar acum o sută de ani n-am fi crezut. (…) O, gânditori de „stânga” ai Occidentului, iubitori de libertate! O, voi laburişti de stânga. O, studenţi progresişti din America, Germania, Franţa! Pentru voi toate acestea sunt puţine. Pentru voi, nici această carte a mea nu înseamnă nimic. Doar atunci veţi înţelege, numaidecât, când veţi auzi: „Mâinile la spate!” şi veţi călca voi înşivă pe pământul Arhipelagului nostru. (…) Hitler era un învăţăcel, dar a avut mult noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni.”

Ploy

Lentoarea căutată din Ploy (2007) - un film Thai scris & regizat de Pen-ek Ratanaruang - aminteşte, vag, de Antonioni. Un bărbat tailandez stabilit de zece ani în America se întoarce în ţara sa pentru înmormântarea unei rude. O întâlneşte pe Ploy în barul hotelului în care este cazat. Ploy este o fetişcană cu „lipici” (aduce, prin look & purtări, cu Maria Schneider din Ultimo tango a Parigi) şi, pentru că ea mai are de aşteptat după mama ei ce trebuie să sosească peste câteva ore, bărbatul îi propune să urce în camera în care, împreună cu soţia sa, este cazat. Nevasta nu este deloc încântată de apariţia fetei. Resemnată, va merge la culcare. Ploy va dormi în sufrageria apartamentului lor. Din păcate însă, secvenţele lor de vis păstrează aceeaşi mizanscenă plată (piperată doar de câteva scene steamy de soft porn dintre un barman şi o cameristă - neconvingător inserate în dramaturgie) şi sunt doar nişte paranteze erotice sau de tip thriller între momente de dezbatere conjugală pe tema expirării sentimentelor într-un cuplu, alienării. Cool, nu-i aşa? Altminteri, filme „minimaliste” precum acest Ploy se tot fac (şi se premiază pe la festivaluri) de zeci de ani. Dar parcă cele de altădată aveau substanţă, miză, mesaj. Pe lângă Antonioni (trilogia alienării plus Il Deserto roso), deja pomenit, problematica (şi, pe alocuri, punerea în scenă) aminteşte – la fel de vag, de palid - şi de Săucan (Meandre), de Lean (Brief Encounter), însă cugetul acelora era infinit mai limpede, mai ferm, discursul mai bogat în semnificaţii şi imaginaţie. Russell Edwards de la variety.com are dreptate: „Helming is solid but a lack of substance to accompany the snail pace will test the endurance of patient auds. Proficient thesps do well to carry the heavy load. Tech credits are strong but the lulling soundtrack not only emphasizes the sleepy state of the protagonists but threatens to recreate it in the audience.”

From Russia, with love

Ungurul János (arestat în Ungaria, 1944, când avea doar 22 de ani) „făcea parte dintre aceia a căror sămânţă este tot mai rară în secolul nostru: cei care în copilărie nu cunosc altă pasiune decât cititul. Această înclinaţie nu l-a părăsit nici la maturitate, nici în lagăre. (…) Nu scăpa nici un prilej să se bucure de cărţi noi şi ă le citească.” Era „prietenos, blând, cu ochii lipsiţi de apărare”. Îl întreba, retoric, pe Soljeniţân: „Oare cui aş putea să-i spun tainele visurilor mele?”

În spitalul de lagăr, Dusia (45 de ani), infractoare de drept comun, lucra ca infirmieră. „În munca pe care o făcea nu se gândea numai la ea cum să profite şi să treacă mai repede sorocul (lucru obişnuit la noi, pe care candidul János n-avea de unde să-l ştie), ci chibzuia cum să-i îngrijească pe aceşti muribunzi, de care nu mai avea nimeni nevoie. Dar cu ceea ce le oferea spitalul de lagăr nu-i putea salva. Şi infirmiera Dusia lua raţia ei de dimineaţă – trei sute de grame de pâine – şi-o schimba pe o jumătate de litru de lapte, şi cu acest lapte îl hrănea pe János (şi înainte de el pe altcineva) ca să-l pună pe picioare.” (Soljeniţân, într-o notă de subsol: „Să-mi explice mie cineva: în ce ideologie se înscrie acest comportament?”) „Pentru asta János a îndrăgit-o pe tuşa Dunia şi ţara noastră, şi pe noi toţi. Şi a început să înveţe cu râvnă în lagăr limba escortei şi a gardienilor lui – marea, puternica limbă rusă. A stat nouă ani în lagărele noastre, a văzut Rusia doar din vagoanele puşcăriaşilor, din mici cărţi poştale ilustrate şi din lagăr. Şi a îndrăgit-o.”

După moartea lui Stalin a fost eliberat şi trimis acasă. Au trecut câţiva ani, a trecut şi revolta maghiară din 1956, şi János îi scrie lui Soljeniţân: „Acum, după tote evenimente, afirm cu totă sinceritate că nu aş renunţa la trecutul meu. Am cunoscut, cu totă duritate, ceea ce altor nu este accesibil…Când am fost eliberat, făgăduit tovarăşilor care rămas că n-am să uit niciodată poporul rus, şi nu pentru suferinţe îndurate, ci pentru inima lui bună…Operă al clasicilor ruşi – un etajeră intreg in biblioteca mea şi in ruseşte patruzeci si unu de volum, iar in ucraineană patru….Alţii citesc pe rusi ca pe elnglezi, ca pe germani, dar eu citesc pe ruşi altfel. Mie Tolstoi mai aproape decât Thomas Mann, iar Lermontov mult mai aproape decât Goethe.

Nici nu­-ţi dai seama ce dor îmi e, in taină, de o mulţime de lucruri. Uneori sunt intrebat: Ce fel de om eşti tu? Ce văzut acolo bun? Ce te atrage la ruşi? Cum să le explic că eu petrecut acolo toată tinereţe, iar viaţa nu este decât veşnic adio de la zilele care se duc…Cum se intorc spatele ca băieţel ofensat, când nouă ani soarta mea a fost identic cu al vostru? Cum se explic de ce tresare inima când aud la radio melodie populară rusă? Îngân şi eu cu jumătate voce şi me doare că n-am putere să cânt mai departe. Copiii roagă se-i invăţ ruseşte. Aveţi răbdare, copii, pentru cine adun eu cărţi ruseşti?...”

(pentru confirmare: Alexandr Soljenitan, Arhipelagul Gulag, vol.3)

Binecuvântată fii, închisoare!

"Privindu-mi în minte trecutul, mi-am dat seama că, de-a lungul întregii mele vieţi conştiente, nu mi-am înţeles nici sufletul, nici menirea. Multă vreme am luat drept bun ceea ce, de fapt, mă ducea la pierzanie, lăsându-mă necontenit atras într-o direcţie contrară celei ce mi-ar fi fost cu adevărat benefică. (…) Săvârşind faptele cele mai rele, înarmat cu argumente solide, eram convins că fac binele. Pe paiele putrede ale puşcăriei, am simţit înăuntrul meu prima tresărire a binelui. Încetul cu încetul am descoperit că linia de demarcaţie dintre bine şi rău nu separă nici statele, nici clasele, nici partidele, ci traversează inima fiecărui om şi a întregii umanităţi. Această linie e mişcătoare, ea oscilează în noi de-a lungul anilor. Chiar şi o inimă stăpânită de rău prezervă un bastion al binelui. Chiar şi în inima cea mai bună, dăinuie un colţişor de unde răul n-a fost dezrădăcinat. (…)

- Binecuvântată fii, închisoare, pentru prinosul adus în viaţa mea!

(Iar mormintele îmi răspund: E uşor să vorbeşti, când ai rămas în viaţă!)"

Alexander Soljenitan, Arhipelagul Gulag, vol 2

Seminţele binelui

Oare când am tocat şi-am risipit fără folos

Seminţele binelui, azvârlindu-le-n hău?

Căci, tânăr, şi eu mi-am purtat pasul pios

Pe sub arcadele templului tău.

Trufaşă, aţâţată din pagini de carte,

Mintea mea pipăia absolutul,

Toate tainele lumii păreau dezlegate,

Destinul părea maleabil ca lutul.

Sângele-n fierbere…Dulci nălucire vaporoase

Dansând dinainte-mi în calp curcubeu…

Demn, fără larmă, se spulberase

Cetatea credinţei în sufletul meu.

Dar acum, când o taină m-a smuls nefiinţei,

Ridicându-mă din colbul cernit,

Eu ud cu lacrima recunoştinţei

Cărarea ce mi-ai hărăzit.

Acum ştiu că nu eu, rătăcind prin dileme,

Mi-am scris itinerarul cel viu,

Ci aura Graţiei Supreme,

Ce mi s-a arătat într-un târziu.

Acum, drămui apa vieţii ca pe mied,

Umil între sclipiri diamantine,

Şi, o, Domn Slăvit al Luminii, iarăşi cred:

Tu, şi când te-am trădat, ai fost cu mine!

(Gânduri turnate în versuri rimate de Alexander Soljeniţân ca să le ţină minte până la plecarea din Gulag)