Nagging fan

Citesc, în recent reeditatul volum (la Editura Humanitas) dedicat actorului Victor Rebengiuc, câteva rânduri – ce mi-au stârnit hohote de râs - semnate de un alt actor: Şerban Ionescu. Este o amintire din timpul filmărilor la Pădureanca (regia: Nicolae Mărgineanu), unde cei doi actori au fost parteneri. După vreo trei săptămâni de filmare – povesteşte Pelicanul (alias Şerban Ionescu) – s-a organizat o vizionare la un cinematograf din Arad. Rebengiuc zice: „Măi Pelicane, e o persoană aicea care apare mai des în film decât noi!” Era vorba despre o doamnă ce „făcea figuraţie şi ba gătea, ba jumulea curcani, ba gâşte, ba găini de curte”. În ziua următoare, persoana respectivă era din nou pe platou şi, apropiindu-se de Victor Rebengiuc, zice: „Domnule Victor, nu doriţi un ceai, un soldăţel?” - soldăţel, în Ardeal, înseamnă o bucăţică de pâine cu slănină. Străduindu-se să fie amabil, Rebengiuc răspunde: „Nu doresc nimic!” O jumătate de oră mai târziu, aceeaşi femeie insistă: „Nu doriţi un nescafé, o dudă, o măslină, ceva?” Rebengiuc sec: „Vă rog frumos nu vă deranjaţi, nu doresc nimic.” Apoi, către Şerban Ionescu: „Pelicane, hai să plecăm douăzeci de metri mai încolo, să scăpăm de cucoana asta şi să ne vedem de treabă.” Mereu insistentă, doamna nu se lasă şi se duce după ei: „Domnule Rebengiuc, nu doriţi o prăjiturică, vă rog mult...” Reacţia lui Rebengiuc: „Domnişoară dragă sau doamnă dragă, nu vă supăraţi, eu sunt o persoană dezagreabilă şi v-aş ruga foarte mult să-mi menajaţi această degrabli ... dezabliea ... dezgrablea ... dez ... du-te-n pizda mă-tii...”

Thicker than steel

Răutatea gratuită nu e de la lut, ci de la diavol. Suntem patruzeci în celulă şi avem numai trei linguri prăpădite de care abia ne putem folosi. După ce şeful camerei e scos din celulă, se găsesc la el sub saltea vreo zece linguri bune. Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens ca oţelul îmbogăţit cu wolfram, tungsten, mangan...

(Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii, p. 221)

Iarnă, n-ai să poţi

Iarnă, n-ai să poţi

music: Adrian Enescu / voice: Cornel Fugaru

iarnă albă fără flori,

fără căldura din culori

n-ai să poţi nicicând

nicicând să înlocuieşti

aprinsa vară, focul ei

doar cu roşul din scântei

nu poţi aduna vraja verii

soarele-aducând cerul serii

nu poti să-l înlocuieşti

unde-i cărarea ce-o ştiam

şi pân’ la ziuă o-nsoţeam

printre flori

iarnă albă, ai ascuns

drumul pe care am ajuns

să cunosc zâmbind zâna verii

care prefăcea glasul zării

în vis şi în cântece

unde e, unde e zâna

care mi-a întins într-o zi mâna

iarna eu o chem

Dor de ţară

Cei care au plecat din România sunt fie înrăiţi şi dornici să asimileze cât mai grabnic noua cultură ce i-a adoptat, fie neîmpăcaţi cu noile realităţi. Probabil că tot el, timpul, va decide încotro se vor înrepta. Rămâne-vor acolo, sau se vor întoarce acasă? În Semnul şarpelui (1981, regia Mircea Veroiu, scenariul Mircea Micu, după romanul său, Patima) există un personaj – Americanul (jucat strălucit de Mircea Albulescu) – care, imediat după WWII (prin 1945) se întoarce în ţară din America. Motivul? N-a mai suportat rutina în care intrase: trebuia, zi de zi, să informeze nişte bătrâni români stabiliţi în SUA, despre ce se întâmplă în ţară. Pentru aceasta le citea, la telefon, principalele ştiri / actualităţi din ziarele sosite peste ocean. Cu un aer foarte cool, Americanul recunoaşte că s-a săturat să facă acelaşi lucru (pentru care primea bani frumoşi) în fiecare zi. Obosise. Iar ceea ce-l supărase peste poate era tocmai refuzul acelor români ca şi el de a-l vedea, de a-l întâlni măcar o dată. „Aici - îmi scrie un român pe care neajunsurile din ţară l-au împins să aleagă calea exilului, tocmai în Canada - mă mir zilnic cum a reuşit nefârtatul să rupă legăturile între oameni. Fiecare trăieşte în propria singuratate, în propria cuşcă...Iar dacă iese careva de acolo e pentru lucruri necugetate - că îşi dau mâna...I-a speriat rău Biserica Catolica, ce înapoiaţi mi se par!”. Acest român mai spune: „Ştiu că România nu are ce-mi oferi.” – dilemă ce-mi aminteşte de drama lui Tarkovski, după ce s-a stabilit în Occident: Acasă [în Rusia] nu mă pot întoarce, aici nu pot trăi. Îmi amintesc de refrenul melodiei din genericul final al filmului Ringul: Strada asta nu-i a mea, n-o împart cu nimenea.

Trebuie să recunosc, la rându-mi, că înţeleg amărăciunea unei astfel de experienţe. Şi mie mi-a fost tare dor de casă în cei trei ani jumate cât am stat în Belfast, UK. Atunci aveam să descopăr definitiv tezaurul fără de preţ al muzicii Mariei Tănase ori Ioana Radu, al cântecelor lui Dumitru Fărcaş etc. Ce-am găsit când m-am întors acasă? O lume şi-o ţară în care ţiganii mişună peste tot şi fac legea. Un dezinteres iute-crescător pentru studiu, pentru suflet (cum patetic se spune) în ţara ce odionoară era a doinelor. Acum e a manelelor şi-a politicienilor demagogi (deveniţi – alături de vedetele pop, de fotbalişti – modele comportamentale şi idoli pentru tineri şi nu numai) care de care mai naţionalişti ori mai internaţionalişti („europeni”), a loisir-ului deşănţat.

Până una-alta un nou stat prinde contur în Europa: Kosovo. Proclamarea independenţei sale, acum trei zile, a stârnit valuri de prosteste, dar şi de bucurie. Se aşteaptă (mâine) un miting de amploare în Belgrad. Pesimiştii cred că un război (de mai mare anvergură decât cele din Bosnia şi Croaţia) n-ar trebui să vină ca o surpriză. Other pretty villages, other pretty flames...

Kolya

Am urmărit, cu elevii mei de-a zecea, Kolya (o producţie cehă, laureată în 1996 cu Oscar pentru cel mai bun film străin). Unul dintre ei a făcut un comentariu vulgar (două-trei cuvinte care zugrăveau, ce-i drept, în varianta hardcore o situaţie delicată, prezentată implicit în film) care m-a iritat. După ore şi-a cerut scuze (e un băiat isteţ) şi a zis că nu ştie cum de i-a scăpat. After all, ca dascăli avem menirea de a ne ocupa mai cus eamă de oaia pierdută. Îmi tot spun că trebuie să fiu mai răbdător, să nu mă enervez repede...E formidabil aluatul acestor tineri care se poate – încă – modela, încă e moale. Chiar dacă globalizarea-şi spune cuvântul şi în cap au doar loisir: filme amercane de ultimă şi penultimă oră, muzică dansantă şi computer games.

Steinhardt: Ce mă faceam dacă nu eram nebun (următor convertirii sale la Ortodoxie)? Înnebuneam, îi răspunde raţiunea. Nebunia nebunului e – dintotdeauna - nebunia ce nu se acordă cu nebunia celor mulţi. Nebunia de a crede că „pentru a ne primi la El, Hristos nu pune nicio condiţie prealabilă, absolut niciuna. Noi însă când devenim ai Lui ne lepădăm de necurăţie nu din obligaţie, ci dintr-o nespusă ruşine şi dintr-o elementară bună-cuviinţă”.

Spre seară o vizităm, cu maică-mea, pe Mira (acum în convalesenţă) şi, pe drum spre concertul de la filarmonică (Sonatele pentru pian de Haydn: 32,36,37,40,49,50 interpretate de pianistul zgribulit Andrei Deleanu, care, între piese, îşi încălzea degetele îngheţate la radiatorul adus pe scenă) aflu de la Raluca despre plecarea la stele a mamei lui OB. După concert am vizitat-o pe O şi am găsit acolo alţi câţiva prieteni alături de care am citit Psalmi şi nişte rugăciuni. Mesajul psalmilor era – cum altfel? – memento mori. În Kolya (revăzut azi), băieţelul rus de cinci anişori e în vană (face baie) şi, cu duşu-n mână, vorbeşte (îşi imaginează el) cu bunică-sa care tocmai murise. Printre lacrimi îi cere să vină la el. Iar cablul duşului seamănă izbitor cu un cablu de telefon, la fel si rozeta din vană ce devine, pentru el, disc pentru cifrele telefoanelor vechi. Bunica (plecată să se odihnească în „lumea de dincolo”) nu răspunde, iar micul Kolya azvârle dezamăgit duşu-n apa din vană. Prima sa lecţie de memento mori.

Pigeons

După-amiază, pe când mergeam la P.S., m-au asaltat – în P-ţa Libertăţii – zeci de porumbei. S-au ţinut scai de mine pentru că aveam o pungă cu pop corn. Tocmai mă despărţisem de vânzătoarea de la ghereta de unde o cumpărasem şi încă îmi răsunau în urechi vorbele ei: „Le dau şi lor să mănânce, dar oricât le-aş da mai vor. Parcă-s ţigani!” – a spus ea pe un ton politically incorrect. Văzându-mă înconjurat de zeci de porumbei, care de care mai guralivi, am început să îi hrănesc şi eu cu floricelele din plasă. Atunci, unii mai îndrăzneţi au început să vină la mine în palmă. Am trăit astfel o senzaţie ce mi-a amintit de o secvenţă din Solyaris (pseudo SF-ul lui Tarkovski din 1972): un băiat citadin se apropie de un grajd în care se afla un frumos armăsar negru care, cu nechezatul său, îl sperie pe băieţelul nefamiliarizat cu ritmurile naturii. La primele vizionări ale acestei capodopere îl suspectam pe Tarkovski de intenţii de thriller pentru această scenă ce-mi părea, atunci, ermetică. Treptat aveam să pricep că acel băiat speriat de natură, stingher în prezenţa ritmurilor ei, sunt şi eu.

Nu mai încape îndoială că Steinhardt va fi aflat drumul ce duce la dreapta socotinţă pe care o preţuia atât de mult. Dovadă stau nenumăratele sale relatări, amintiri, decupaje din cotidian prin care i-a fost dat, cu vârf şi-ndesat, să guste din mierea iubirii de aproapele şi a iertării, prin care s-a deprins a fi generos, tolerant şi primitor. Una din aceste relatări este cea cuprinsă în Jurnalul fericirii, la pag. 154: În postul Sfintei Marii mă spovedesc părintelui Calinic. Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare – mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv!? Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca. Şi eu – zice – am un prieten beţiv, un nenorocit şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i!...Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox.

The Publican & the Pharisee

Azi, la începutul Triodului, Duminica Vameşului şi a Fariseului. Pe măsură ce trece vremea mi-a tot mai greu să spun despre mine că nu sunt fariseu, chiar dacă ştiu bine că doar vameşul este cel care a ajuns la vederea greşelii sale. Sigur, viaţa e o taină şi doar noi înşine, atunci când punem început bun pocăinţei noastre, putem da curs ori ignora chemarea lăuntrică de a încerca altceva. Altceva decât refuzul constant al iertării (de sine şi a greşiţilor noştri) sau decât repetarea (ca-n pasajul paulin din Romani: Eu nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu vreau să-l fac!) la nesfârşit a facerii de rău.

Tot mai mult îmi pare că înţeleg cuvintele lui Steinhardt (din Jurnalul fericirii, pag.327) referitoare la acea „scoatere din timp” sau „răpire la cer” prin participările clandestine ale deţinuţilor la pseudo-liturghii, în celulele gulagului comunist: „Nimic nu poate reda , explica, transmite incomparabila frumuseţe a slujbelor acestora de înfrăţire ecumenică.” Altfel spus, înţeleg (accept, recunosc) că nu pot să înţeleg. De neînţeles îmi rămâne şi „sentimentul de adâncă recunoştinţă” faţă de cei care i-au pus în situaţia de a se împărtăşi din „asemenea inimitabile şi incomparabile momente care ne scot din timp mai tare decât madeleinele lui Proust”. Probabil că aşa e: doar experienţa subteranei - atunci când ai izbutit să transformi suferinţa şi umilinţele în explozivă bucurie şi inconmesurabilă fericire - îţi oferă cheia de înţelegere sau de simţire a semnificaţiei iertării şi iubirii de oameni în fond. Probabil că acolo, doar acolo diferenţele (de rasă, religie, condiţie socială etc.) se şterg, pentru a răbufni iar, o dată cu reintegrarea în societate.

Revin la Jurnalul fericirii – adevărată piatră de hotar pentru felul în care încerc să-mi pun problemele, să mă raportez la omul înţeles ca mister „pentru că îl locuieşte divinitatea”. Iată, la pagina 244, câteva consideraţii (retrospective) despre perioada frenetică de aşteptare a primei împărtăşanii în biserică (următoare botezului primit de Steinhardt în celula închisorii), despre arzătoarea dorinţă de îmbunătăţire prin metanoia: „Am mers tremurând spre altar şi m-am înapoiat năpădit de bucurie şi linişte. Detaşării euforice produse – aşa se pare – de droguri, i se adaogă aici dorinţa de a le face altora binele, o imparţială înţelegere a oricărui om; nu gentileţea niţel isterică, a celui ce a aflat o veste plăcută şi se întrece în a fi binevoitor cu toată lumea, ci o mai adâncă hotărâre de a te purta frumos. Da, aşa cum a promis regina Victoria la începutul domniei: I shall be good.”

De dimineaţă, în drum spre capelă, am făcut nişte poze. La fel şi (imediat după Liturghie) acasă la MJ, la ora de pian, unde Theodor a repetat piesele învăţate în ultimele săptămâni: Sună cornul şi Pinochio. Cu Sergiu am făcut un text intitulat Home Truths despre ce declară, într-o emisiune radio, doi soţi despre soţile lor (şi invers). Apoi am vorbit despre Căinţa (film gruzin de Tenghiz Abuladze, cu un grad de dificultate destul de ridicat, pe care la rugămintea mea, Sergiu şi Tabita l-au văzut aseară la ProCinema). Sergiu a înţeles repede the point of the movie şi datorită unei excelente recenzii (scrisă de un gruzin în engleză) de pe imdb, pe care am citit-o şi comentat-o împreună. Înainte de despărţire am urmărit împreună cu el aria E Lucevan Le Stelle (din Tosca) interpretată de Roberto Alagna.

Elephant

În vara lui 2000 am vizitat mănăstirea grecească de la Essex (Anglia). În zilele acelea tocmai se petrecuse un tragic accident aviatic, în Franţa. Un Concorde a luat foc în momentul decolării şi s-a prăbuşit pe nişte hangare de lângă Paris. Pricina pare să fi fost un cauciuc buclucaş...Una din maicile de la Essex a zis ceva de genul: Listening to news is disturbing, isn’t it? De bună seamă că ceva în suflet se fisurează atunci când afli despre astfel de accidente în masă, de crime comise de serial killers, de atacuri armate din şcoli şi universităţi - deocamdată, predominant americane, dar cine ştie ce rezervă viiotorul? În mine unul, ceva s-a năruit, puţin câte puţin, atunci când am aflat de câte un cutremur (cel din Bucureşti de la 4 martie 1977 fiind primul), de inundaţii,de tsunami, de avioane prăbuşite ori, mai recent, de isprăvile macabre ale acestor natural born killers care fac ravagii prin şcoli şi facultăţi. Acum presa din toată lumea vuieşte despre recentele măceluri în serie din SUA: alte vieţi secerate arbitrar, alţi rebels without a cause care şi-au pus capăt zilelor după ce-au deschis focul la întâmplare în amfiteatre şi săli de clasă, aşa, just for fun. Mizanscena din Elephant (filmul cult, multipremiat, al lui Gus van Sant, ce reconstituie o astfel de tragedie şi al cărui titlu face aluzie la expresia elephant in the kitchen, ce s-ar traduce prin: mai există un pericol evident care este ignorat) e din nou cumplită realitate, în care pătrunde moartea violentă, absurdă, „când - zice Nicola Steinhardt, în Jurnalul fericirii, p.113 – se dau cărţile pe faţă, cănd nu se mai vede ca prin oglindă, în ghicitură, ci faţă către faţă; şi atunci rămâne numai acesta: curajul în faţa morţii. Restul, oameni buni şi fraţi bărbaţi, restul reprezintă cum spun contestatarii: nu cuvinte, ci vorbe; nu vorbe, ci palavre; nu palavre, ci lozinci.”

Peste toate s-a cernut asupra cetăţii noastre, ieri, un strat de zăpadă. Mai subţire ca în iernile de altădată, însă suficient de gros ca să ne bucure. Pe sub fulgi de nea am plecat şi noi spre centru, să îl întâlnim pe SD. Astfel, Theodor a mai exersat la pian. A învăţat să deosebească grupurile mici de grupurile mari de clape negre, pentru a nu găsi pe bâjbâite notele do şi fa. A cântat, la prima audiţie, melodiile demo (demissimo) cântate de SD. La sfârşit am asistat toţi trei la o repetiţie a doi elevi (studenţi), care au interpretat, pe rând, Balada nr. 4 de Chopin.

Seara au trecut pe la noi G şi C. Timpul a zburat cu ei de vorbă. Una din întrebările lui C m-a încurcat un pic. Voia să ştie de unde precuparea mea pentru problematica asta, a – zice el – credinţei, pentru filme cu „miez duhovnicesc”. I-am spus că persoanele de contact, vinovate nemijlocit pentru „virusarea” mea sunt, de ani buni, up the skies: Dostoievski, Tarkovski, Steinhardt. Nu m-am gâdit niciodată să „leg” firele şi să pun degetul pe „secunda 1” a credinţei mele sau, mă rog, a interesului meu în această problemă. O ipoteză ar fi chiar zorii copilăriei, când bunica (din partea tatălui) îmi spunea că în boabele de grâu îl putem vedea pe Dumnezeu. Fascinat de idee îl căutam – în zadar – pe Părintele Luminilor pe boabe de grâu. Apoi a urmat la grande séparation (divorţul – cu tam-tam al părinţilor) şi, de atunci, quest-ul de aflare a tatălui. De bună seamă că un rol deloc minor l-au jucat şi întâlnirile cu Şerban M, cu Constantin T, cu Victor Laudacescu – încercări mai mult sau mai puţin reuşite de a-mi cultiva „pietatea filială”. Negreşit, „datele” mele m-au ajutat mult să mă ataşez de viziunea lui Tarkovski – şi el cu familie pierdută (pe când avea cinci ani şi părinţii lui s-au despărţit). Cultul sau cultura sunt, iată, refugii şi chiar mai mult decât atât. Făcând un bilanţ, pot spune că momentele cele mai fericite le-am trăit când am avut sentimentul puternic, deplin, că somebody up there loves me, după cum clipele cele mai sumbre mi le dă sentimentul pierderii acestei stări (Simone Weil: Cel mai teribil paradox al libertăţii creştine este că a fi ales de Dumnezeu înseamnă a fi părăsit de el), gândul că suntem părăsiţi, că Gott ist tot. Până una alta, mă întorc la Steinhardt, la al său Jurnal al fericirii: Creştinismul nu-i nici acru, nici temător în faţa vieţii. Nu propune o fugă, ci altceva, nespus mai greu şi mai eficient: transfigurarea. Acest ceva e temerar şi măreţ. Dar să nu se creadă cumva că prin creştinism ne este vătămat egoismul: la drept vorbind, a fi bun e cea mai egoistă dintre soluţii, investiţia care asigură dobânda cea mai ridicată.

Godfather

Ei da, tempi passati, iar prietenia mea cu Dan Voinea intră-n al douăzecilea ani. Parc-a fost ieri: eram planton in the army, şi Dan mi-a ţinut de urât. Tot povestind, am ajuns să-i dau o foaie de ziar (o revistă, de fapt: SLAST) în care Lucian Avramescu, its assistant editor, mi-a răspuns (în cadrul rubricii Poşta (ne)secretă a redacţiei) la o scrisoare pe care i-o trimisesem. Printre altele, poetul - care a scris Bună seara, iubito - mă asigura şi ca i-a transmis lui Adrian Enescu cele cuvenite. I-am dat şi lui Dan, proaspăt venit în compania noastră din Caransebeş (azi o ruină) de la unitatea de şoferi din Săcălaz, să citească acele rânduri şi parcă-l văd cum se schimbă la faţă când zăreşte numele lui Enescu. A urmat o afirmaţie a sa care avea să sigileze for good prietenia noastră: Şi mie-mi place muzica lui Adrian Enescu.

Între timp el a fost cel care şi-a luat în serios rolul de photographer la cununia mea cu Raluca de la Drăgsineşti, el l-a ţinut – un an mai târziu - pe Theodor la piept în timpul slujbei de Botez, rostind ritualic, de trei ori, replica ce-i revine oricărui godfather: Mă lepăd de Satana şi tot el prietenul de cursă lungă cu care – până acum – n-am reuşit să mă cert. Astăzi e - dar nu peste noapte, ci după ani de trudă cu penelul – artist plastic şi caută să zugrăvească pe pânză şi lemn forme şi culori. Ne mai tachinăm uneori: când eu îl sâcâi, vorbindu-i de icoane şi îndemnându-l să caute la Rubliov şi la canon, el mă trimite neîntârziat să scriu literatură explicit religioasă, bisericească.Altfel e băiat bun...

Fie ca noul an de viaţă în care intră o dată cu fiecare zi de 16 februarie să-l ajute tot mai mult să dea slavă – prin arta sa – Părintelui Luminilor. La mulţi ani, bătrâne, şi nu uita de sfaturile primite de Joe Gideon în All That Jazz: You’d better change your way of livin’...Just kiddin’.

Haydn, Schumann, Skriabin

Seara, concert (dirijor: Remus Georgescu): Haydn – Simfonia nr.88; Schumann – Concertul pentru violoncel şi orchestră, op.129 (solist: Fenyö Lászlo), Skriabin – Poemul extazului, op.54. I-am reîntâlnit pe dascălii mei din dimnaziu şi liceu: Theodor Gabor, Iudita Ernst şi Monica Budescu. Cu dl. Gabor am vorbit despre filme şi piese de teatru. Ca un veritabil theatre goer, mi-a povestit cum călătorea cu trenul peste 600 de km în tinereţe ca să vadă spectacolele de prestigiu ale scenelor bucureştene. Ne-am amintit de Karamazovii (şi de Dragoş Pâslaru), de George Vraca şi Geo Barton. Mi-a spus că ultimul spectacol la care a fost (Şefele), cu Dorina Lazăr, Coca Bloos şi Emilia Dobrin l-a dezamăgit şi l-a găsit vulgar. Întrebarea e, am zis eu: despre care din montările actuale se poate spune că nu e vulgară?

Pretty Village, Pretty Flame

Ne-am obişnuit deja cu scindarea genurilor (din raţiuni care ţin de PR) în „realiste” (bazate pe „poveşti adevărate”) şi „fantastice”. Ce li se întâmplă personajelor din Pretty Village, Pretty Flame (titlul internaţional al filmului regizat de Srdjan Dragojevic, după scenariul Nikola Pejakovic, inspirat, la rându-i, de reportajele de rǎzboi ale lui Vanja Bulic) este atât de veridic, încăt nu mai e nevoie de nelipsita (şi mercantila) ştampilă: Based on a true story.

În 1992, la începutul rǎzboiului din Bosnia, doi tineri, prieteni din copilǎrie, Milan (un sârb) şi Halil (un musulman) încropesc o micǎ afacere împreunǎ – un atelier de reparţii auto, iar izbucnirea rǎzboiului îi găseşte în tabere diferite. Grav rǎnit în spital, Milan retrǎieşte proustian experienţa cruntǎ a rǎzboiului, amintindu-şi momente cruciale din viaţa sa şi a camarazilor sǎi de arme, care şi-au pierdut, pe rând, viaţa. Totodată remarcǎ şi sosirea unui tânǎr soldat musulman în salonul alǎturat şi este hotărât sǎ-şi îndeplineascǎ „misiunea” (exterminarea celor din tabăra adversă) pânǎ la capǎt.

Dincolo de a fi (încă) un film despre (încă) un război (unul din imediata noastră realitate!) filmul lui Srdjan Dragoevic (laureat al festivalurilor de la Sao Paolo, Thesalonic, Stockholm ) cucereşte mai cu seamă prin stil. Scriitura cinematografică foarte modernă este dublată de o distribuţie impecabilă, de un montaj şi o mizanscenă de zile mari. Ca timp real, acţiunea din Pretty Village... se petrece, în cea mai mare parte, într-un tunel (ce leagǎ Serbia de Bosnia) unde şapte soldaţi sârbi şi o jurnalistǎ americanǎ (un fel de Albǎ-ca-Zǎpada şi cei şapte pitici demitizaţi) se refugiazǎ din calea adversarilor bosniaci, înfruntând moartea iminentǎ. Segmentarea poveştii (imagini din spitalul belgrădean contrapunctate cu flash back-uri din copilăria personajelor, din trecutul lor mai recent sau mai îndepărtat) respectă o „logică” în zig-zag dictată de memoria involuntară. Astfel, o vorbă din jur, un zgomot sau o privelişte nasc torente de amintiri. La fel ca în filmul de debut al lui Andrei Tarkovski, Copilăria lui Ivan, obiectivul (director de imagine: Dusan Joksimovic) surprinde nu doar „iadul războiului” (nebunia, spaime, noroi, moartea absurdǎ, zgomotul obuzelor), nu doar ceea ce „se vede”, ci şi ceea ce gândesc, viseazǎ ori îşi amintesc personajele. De multe ori se întâmplă ca aceste gânduri, vise şi amintiri să devină „fărâme de rai” ce edulcorează cumva existenţa tragică a personajelor.

Perspectiva cvasi-documentară a filmului îl apropie de Bătălia pentru Alger (regia: Gillo Pontecorvo, 1964) - o altă operă de artă tulburatoare ce urmăreşte să redea nu doar ritmul actualităţilor filmate, ci mai ales să surprindă cât mai obiectiv, în tonuri de cinema verité, dimensiunea unui moment istoric. Ceea ce – la ambele filme - impresionează este imparţialitatea viziunii regizorale: înfruntarea, devastările şi absurdul războiului sunt surprinse atât în fazele lui frenetice, cât şi în cele răscolitoare, dureroase, astfel că nici una din tabere nu poate ieşi cu conştiinţa împăcată.

Insight

Am luat ieri cu mine volumul de poezii Bună seara, iubito II al lui Lucian Avramescu. Cum străbaterea oraşului în tramvai îmi ia ceva vreme, îmi pun uneori în raniţă câte o carte. Răsfoind acest sequel liric (apărut prin 2004) constat că fibra poetului pulsează mai cu seamă în partea a doua a volumului, care de altfel conţine reluări ale vechilor hituri, nimic original. Astfel, stihurile scrise după 1989 sunt marcate (asemenea editorialelor pe care, în perioada băsesciană jurnalistul Lucian Avramescu le scrie virulent anti-Băsescu pentru Jurnalul naţional) de ştampila „epocii de tranziţie”, de conjunctural. Găsesc totuşi nişte versuri care-mi plac:

pot să am vârsta îngerilor

vârsta părinţilor mei sau chiar vârsta lui Dumnezeu

nimeni nu va consemna vreodată

decesul dragostei în sufletul meu

există iubirea ca un vin tânăr

şi ca un vin vechi iubirea târzie

primul se urcă iute la cap

celălalt e mai încet în pahare

şi pe scări întârzie

să te apropii de amurg

cu înfiorarea dragostei în tine

nu şchiopătând în cârja singurătăţii

ci cu odăile inimii pline

să iubeşti până în ultimul ceas

cu inima, atunci când trupul te lasă

să iubeşti acvariul umanităţii multicolor

care-i tragica şi fericita ta casă

există iubirea ca un vin tânăr

şi iubirea ca un vin vechi păstrat în potire grele

cu ea, cu această iubire, cei norocoşi

trec pragul spre stele

După amiază, coincidenţă: mă sună bunul meu amic din vremea adolescenţei (fan şi el Lucian Avramescu şi Adrian Enescu – nu degeaba am fost, câţiva ani, vecini de bloc – azi de meserie criminal lawyer for the government) să mă roage să-l vestesc pe Lucian Avramescu de vizita pe care el, pe post de Sherlock Holmes, doreşte să i-o facă. Motivul? Un articol publicat recent de L.A. despre nişte delapidări de fonduri europene. Îi răspund amicului meu că, în ciuda simpatiei pentru nu puţine poezii de-ale lui Avramescu (şi a versurilor scrise pentru albumele evergreen ale grupului STEREO şi ale Loredanei Groza, pe muzica lui Adrian Enescu), nu îl mai urmăresc cu interes pe jurnalistul editorialist Avramescu, datorită înregimentării sale întru a-l desfiinţa cu totul pe actualul preşedinte Băsescu, în condiţiile în care trece sub tăcere (aproape) orice aberaţie şi nelegiuire din partea „opoziţiei”. Anyway, am căutat numărul de telefon al poetului şi l-am sunat. Şi-a amintit imediat de mine, de noi, a vrut să ştie cum mai e Theodor. A spus că inteligenţa, dacă e, poate înlocui celelalte neajunsuri şi neputinţe. Aşa credem şi noi.

Tot despre inteligenţă – ca insight, ca putere de înţelegere, ca discenământ – se vorbeşte şi în pericopa biblică sosită azi prin poşta electronică: His divine power has granted to us all things that pertain to life and godliness, through the knowledge of him who called us to his own glory and excellence, by which he has granted to us his precious and very great promise, that through these you may escape from the corruption that is in the world because of passion, and become partakers of the divine nature. For this very reason make every effort to supplement your faith with virtue, and virtue with knowledge, and knowledge with self-control, and self-control with steadfastness, and steadfastness with godliness, and godliness with brotherly affection, and brotherly affection with love. For if these things are yours and abound, they keep you from being ineffective or unfruitful in the knowledge of our Lord Jesus Christ. For whoever lacks these things is blind and shortsighted and has forgotten that he was cleansed from his old sins. Therefore, brethren, be the more zealous to confirm your call and election, for if you do this you will never fall. (St. Peter's Second Universal Letter 1:1-10)

Să pot

Să pot / music & lyrics: Florin Bogardo / voices: Florin Bogardo & Stela Enache / lyrics: Saşa Georgescu

atâtea lucruri sunt frumoase pe pământ

dar altele mă dor, parcă n-ar fi la locul lor

de-aceea aş dori măcar pentru o zi

să le pot îndrepta pe voia mea aşa:

să pot goni de pe întinse mări furtuni ce-ntunecă albastre zări

şi peştii hulpavi ce i-aş întâlni să-i schimb în peştişori mici, aurii

să pot Sahara să o fac grădini, albi trandafiri să fac din mărăcini

şi cât aş număra până la trei să pot preface ulii-n porumbei,

să schimb soldaţii-n jucării, s-aud râs de copii urcând spre cer în simfonii

oriunde-aş fi să şterg al urii vechi hotar

şi-orice cuvânt amar să-l scot din dicţionar

să pot ca-n basme zmeii urâcioşi să îi prefac pe loc în Feţi Frumoşi

pe toţi bătrânii-n tineri să-i preschimb ca-n Faust,

dar făr’ să cer nimic în schimb

şi aş mai vrea să pot încă ceva: dac-altă fată ţi-ar plăcea cândva

să fac aşa încât să n-o-ntâlneşti, ca-n veci pe mine doar să mă iubeşti,

aş vrea în fiecare zi s-aud râs de copii urcând spre cer în simfonii

oriunde-aş fi să şterg al urii vechi hotar

şi-orice cuvânt amar să-l scot din dicţionar

să mă iubeşti aş vrea în fiecare zi

s-aud râs de copii urcând spre cer în simfonii

oriunde-aş fi să şterg al urii vechi hotar

şi-orice cuvânt amar să-l scot din dicţionar

The winding quest

Găsesc pe net (http://www.cimec.ro/Teatre/revista/1982/1982_mar.htm) revista Teatru şi, printre articole, dau de câteva rânduri ale lui Dragoş Pâslaru referitoare la felul cum - la începutul anilor optzeci - şi-a construit tăcerile personajului Alioşa Karamazov pentru spectacolul lui Dan Micu (muzica: Vasile Şirli) de la Teatrul Nottara, după Dostoievski. Şi de data asta, citindu-i mărturisirea, mi s-a făcut dor să-l reîntâlnesc în ciuda – mereu simt nevoia să afirm asta – atitudinii sale neînduplecate faţă de cei ce nu sunt, n-au fost şi, probabil, nu vor fi niciodată ortodocşi. De atâtea ori mă gândesc la neputinţa mea de a împărţi astfel oamenii, încât se întâmplă să-mi spun că poate îmi lipseşte mie puterea de înţelegere a necesităţii unei astfel de judecăţi. Whatever, faptul că mă gândesc la el cu drag îmi este de mare ajutor.

Cronica cârcotaşilor s-a întors pe ecran pentru un nou sezon. Nimic nou în asta (dincolo de formatul mereu mai atractiv al emisiunii): aceleaşi personaje antipatice desprinse din media sau din lumea sportului şi politicii autohtone (şi nu numai) sunt - pe drept - ridiculizate. Plus, e drept, două „bebeluşe” noi, alături de cele „consacrate” deja. Zbânţuiala acestor fete lor mi-a aminit de fragmentul din 3 Ezra pe care l-am citit (în engleză) la oră luni, împreună cu elevii mei de-a XII-a. Se vorbeşte acolo, în acea carte „apocrifă” (sau „deuterocanonică”) despre un concurs la care participanţii trebuie să pledeze pentru ceea ce ei cred că este cel mai puternic lucru din lume. Pe primele două locuri se clasează vinul (O ye men, how exceeding strong is wine! it causeth all men to err that drink it. It maketh the mind of the king and of the fatherless child to be all one; of the bondman and of the freeman, of the poor man and of the rich. It turneth also every thought into jollity and mirth, so that a man remembereth neither sorrow nor debt. And it maketh every heart rich, so that a man remembereth neither king nor governor; and it maketh to speak all things by talents. And when they are in their cups, they forget their love both to friends and brethren, and a little after draw out swords. But when they are from the wine, they remember not what they have done.) şi regele sau, mă rog, guvernatorul (But yet the king is more mighty: for he is lord of all these things, and hath dominion over them; and whatsoever he commandeth them they do. If he bid them make war the one against the other, they do it: if he send them out against the enemies, they go, and break down mountains walls and towers. They slay and are slain, and transgress not the king's commandment: if they get the victory, they bring all to the king, as well the spoil, as all things else. Likewise for those that are no soldiers, and have not to do with wars, but use husbundry, when they have reaped again that which they had sown, they bring it to the king, and compel one another to pay tribute unto the king. And yet he is but one man: if he command to kill, they kill; if he command to spare, they spare; If he command to smite, they smite; if he command to make desolate, they make desolate; if he command to build, they build; If he command to cut down, they cut down; if he command to plant, they plant. So all his people and his armies obey him: furthermore he lieth down, he eateth and drinketh, and taketh his rest. And these keep watch round about him, neither may any one depart, and do his own business, neither disobey they him in any thing. O ye men, how should not the king be mightiest, when in such sort he is obeyed?). Pe poziţia a treia: femeile (O ye men, it is not the great king, nor the multitude of men, neither is it wine, that excelleth; who is it then that ruleth them, or hath the lordship over them? are they not women? Women have borne the king and all the people that bear rule by sea and land. Even of them came they: and they nourished them up that planted the vineyards, from whence the wine cometh. These also make garments for men; these bring glory unto men; and without women cannot men be. Yea, and if men have gathered together gold and silver, or any other goodly thing, do they not love a woman which is comely in favour and beauty? And letting all those things go, do they not gape, and even with open mouth fix their eyes fast on her; and have not all men more desire unto her than unto silver or gold, or any goodly thing whatsoever? A man leaveth his own father that brought him up, and his own country, and cleaveth unto his wife. He sticketh not to spend his life with his wife. and remembereth neither father, nor mother, nor country. By this also ye must know that women have dominion over you: do ye not labour and toil, and give and bring all to the woman? Yea, a man taketh his sword, and goeth his way to rob and to steal, to sail upon the sea and upon rivers; And looketh upon a lion, and goeth in the darkness; and when he hath stolen, spoiled, and robbed, he bringeth it to his love. Wherefore a man loveth his wife better than father or mother. Yea, many there be that have run out of their wits for women, and become servants for their sakes. Many also have perished, have erred, and sinned, for women. And now do ye not believe me? is not the king great in his power? do not all regions fear to touch him? Yet did I see him and Apame the king's concubine, the daughter of the admirable Bartacus, sitting at the right hand of the king, And taking the crown from the king's head, and setting it upon her own head; she also struck the king with her left hand. And yet for all this the king gaped and gazed upon her with open mouth: if she laughed upon him, he laughed also: but if she took any displeasure at him, the king was fain to flatter, that she might be reconciled to him again. O ye men, how can it be but women should be strong, seeing they do thus?). În fine, ultima pledoarie este pentru adevăr: O ye men, are not women strong? great is the earth, high is the heaven, swift is the sun in his course, for he compasseth the heavens round about, and fetcheth his course again to his own place in one day. Is he not great that maketh these things? therefore great is the truth, and stronger than all things. All the earth crieth upon the truth, and the heaven blesseth it: all works shake and tremble at it, and with it is no unrighteous thing. Wine is wicked, the king is wicked, women are wicked, all the children of men are wicked, and such are all their wicked works; and there is no truth in them; in their unrighteousness also they shall perish. As for the truth, it endureth, and is alwaYs strong; it liveth and conquereth for evermore. With her there is no accepting of persons or rewards; but she doeth the things that are just, and refraineth from all unjust and wicked things; and all men do well like of her works. Neither in her judgment is any unrighteousness; and she is the strength, kingdom, power, and majesty, of all ages. Blessed be the God of truth.

...Din ce în ce mai greu e să îţi pui problema adevărului, în lumea mult prea grăbită în care trăim. Practic, nici binele şi răul nu mai interesează în vremurile actuale, mult mai preocupate să distingă „vechiul” de „nou”. Iar „noul” – singurul lucru care pare să mai conteze - este regăsit exclusiv – cum altfel? – în ritmurile actuale: confort occidental, mass media, internet etc.. Totuşi, chestiunea adevărului este pe cât de spinoasă, pe atât de fascinantă şi bate la scor orice altă preocupare. Din dorinţa de limpezire, de lămurire căutăm (adesea pe căi întortocheate, adesea stingheri de această „slăbiciune de caracter”) la primenirea sufletului nostru -ştim că doar aşa om putea îmblânzi cumva fiara din noi numită conştiinţă. Deşi ea, fiara, is sleeping like a log, mesajul (vechi de peste două mii de ani) cărţii 3 Ezra este cât se poate de actual. Chiar şi în era (post)modernă, a tuturor posibilităţilor, când acceptăm că „toate sunt bune” (însă fără a ne păsa de faptul că „nu toate ne sunt de folos”) tânjim după firescul pierdut al credinţei (vezi Stalker).

Little Chandler

James Joyce – The Dubliners. One of the short stories: A Little Cloud. One of the characters: Little Chandler. Looks like he’s also one of Chekhov’s losers:

There were so many different moods and impressions that he wished to express in verse. He felt them within him. He tried to weigh his soul to see if it was a poet's soul. Melancholy was the dominant note of his temperament, he thought, but it was a melancholy tempered by recurrences of faith and resignation and simple joy. If he could give expression to it in a book of poems perhaps men would listen. He would never be popular: he saw that. He could not sway the crowd, but he might appeal to a little circle of kindred minds. The English critics, perhaps, would recognize him as one of the Celtic school by reason of the melancholy tone of his poems; besides that, he would put in allusions. He began to invent sentences and phrases from the notice which his book would get. `Mr. Chandler has the gift of easy and graceful verse'... `A wistful sadness pervades these poems'... `The Celtic note'. It was a pity his name was not more Irish-looking. Perhaps it would be better to insert his mother's name before the surname: Thomas Malone Chandler; or better still: T. Malone Chandler.

Piano, cello, and a funny string

Întâlnirea cu elevii mei de clasa a X-a a decurs mai informal ca de obicei. Am început să recapitulez cu ei capitolul despre gradele de comparaţie ale adjectivelor şi dăm peste un exemplu gen: Brave New World is more interesting than 1984 / No, it isn’t. 1984 is the most interesting book of all. Una dintre eleve – possibly the most brilliant one – vrea să ştie ce e 1984. Probabil că a fost doar un truc de-al ei ca să spargă rutina exerciţiilor gramaticale. Află că e o carte. Vrea apoi să ştie cu ce e. Atunci am încercat să le vorbesc despre cât de "SF" („fantasy”) şi cât de realistă este o astfel de "carte utopică", despre Big Brother şi despre totalitarism, despre gulag şi despre suspiciunea generalizată. Următoarea curiozitate a ei: cum a fost posibil să se ajungă la atâta teroare, de vreme ce „ei” (KGB şi complicii lor) erau o minoritate. Am încercat atunci s-o iau mai din urmă, de pe la Reformă şi de la Gutenberg, de la semnificaţia mişcării protestante şi a afirmării individualismului în occident. Am încercat să le explic faptul că nu întâmplător comunismul a prins rădăcini în răsărit şi mai ales în Rusia. Sper că nu au înţeles că am făcut o pledoarie „iluministă”, anti-religioasă.

După incursiunea în underground-ul totalitarist, am mai înveselit apoi atmosfera, vorbind – selectiv, desigur - despre idolii de ieri şi de azi ai lumii pop. Un băiat m-a-ntrebat ce film actual (altul decât Requiem for a Dream – producţie atipică, low budget) m-a impresionat. Dificil de răspuns unui puşti de 16 ani (care nu ştie decât de filme de azi, americane, comerciale) de ce anume mi-am pierdut interesul – aproape în totalitate - pentru cinematograful contemporan, de ce nu mă mai bucură şi nu-mi mai stârneşte curiozitatea chiar nimic din repertoriul actual. Foarte puţini din cei care merg şi la filme „de artă” pot înţelege că între mesajul satirei lui Robert Altman din 1992, The Player, şi compoziţia majorităţii producţiilor americane de serie, ce ajung pe ecranele lumii, nu sunt puţine legături.

Seara, concert. I-am am audiat pe Fenyö Lászlo (violoncel) şi Sorin Dogariu (pian): Zoltan Kodaly - Adagio; Beethoven – Sonata pentru violoncel şi pian nr.3, op.69; Brahms – Sonata pentru violoncel şi pian nr.1; Paganini – Fantezia Moise. În timpul primei părţi din sonata lui Beethoven s-a rupt o coardă a violoncelului, însă interpretul a reapărut după cinci minute şi concertul s-a reluat, iar la sfârşit, ropotele de aplauze ale spectatorilor (numeroşi pentru o seară de marţi) zgribuliţi le-a smuls soliştilor două bisuri. În sală ne-am întâlnit cu Anca şi cu Marius. Un amic de-al lor (Mircea) ne-a adus acasă cu al lui Suzuki 4x4.

În fiecare zi

În fiecare zi / music & arr. Adrian Enescu / lyrics: Romulus Vulpescu / voice: Mircea Baniciu / from the soundtrack of Septembrie (1978)

în fiecare zi ne batem joc

de păsări, de iubire şi de mare

şi nu băgăm de seamă

că în loc rămâne-n disperare

un deşert

ne amăgeşte lenea unui vis

pe care-l anulăm c-o şovăire

ne reculegem într-un cerc închis

ce nu permite ochilor

să admire

Cred în tine

Cred în tine / music & arr. Adrian Enescu / lyrics: Angel Grigoriu / voice: Silvia Dumitrescu

zi şi noapte

ca o ploaie-mi cazi pe pleoape

lin lunecând în viaţa mea

zi şi noapte

ştiu că-n drumul nostru peste timp

tu nu mă vei trăda

cred în tine, dulce şi senină fericire

cred în tine, tu-mi eşti în inimă şi în privire

ştiu prea bine: voi iubi o lume lângă tine

cer de stele ai făcut din gândurile mele

ştiu prea bine: voi iubi o lume lângă tine

cred în tine, dulce şi senină fericire

Chemare

Chemare / music & arr. Adrian Enescu / lyrics: Romulus Vulpescu / voice: Ruxandra Ghiaţă / from the soundtrack of Septembrie (1978)

vine ziua să coboare discul meu solar
vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar
cer şi aer clar
vine vârsta când o doare patul plin de jar
vine ora care doare, scrisă-n calendar
scrisă-n calendar

vine-o vârstă, vine-o veste, vine-o vreme,
vine-o vară, vine-o voce, vine, cheamă
cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora
cheamă, pleacă
vine
este
vine
este

vine vremea la izvoare să ne-ntoarcem iar
vine vremea să dăm floare, poate fructe chiar
poate fructe chiar

vine-o vârstă, vine-o vreme, vine-o vamă
vine-o voce, vine, cheamă
cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora
cheamă, pleacă
vine
este

Good will

Azi am ascultat the weekly sermon (on the Canaanite woman’s faith) la o biserică din Prinţul Turcesc. Am ajuns acolo pentru P.S. Şi-am găsit ceea ce aşteptam: îmbulzeală, figuri acre, acea faţă a duhovniciei pravoslavnice atât de populară azi şi, probabil, mereu.
Theodor şi-a pierdut răbdarea şi Raluca a avut de furcă să-l stăpânească. Au urmat rugăminţile lui de a fi iertat şi promisiunile că va fi cuminte şi cuviincios de acum încolo. Ce este o scuză? Iată ce spune Ambrose Bierce, în al său The Devil’s Dictionary: apologize = to lay the foundation for a future offence.
Anyhow, dacă n-am plecat de la slujbă mai îmbunătăţit după tălmăcirea pericopei despre femeia canaaneancă, am avut totuşi parte de câteva clipe de meditaţie. Înfăşurat de ceea ce reprezntă pentru mine „evlavie populară”, stăteam şi gândeam că fiecare din acei oameni care de care mai pioşi are dreptul său la exprimare. Mai mult chiar, dacă ne luăm după statistici, pioşenia populară (şi formele ei de manifestare) bate la scor trăirea nuanţată, după cum maneaua noastră cea de toate zilele are infinit mai mulţi fani (aici, în Românica) decât muzica simfonică. Sau jazz. Sau experimentală. Prin urmare, o boare de înţelegere, de politically correct acceptare a semenilor mei mi-a umplut inima pe când îmi feream privirea, în acea biserică, de frescele şi tablourile religioase (care mai de care mai „realist”, mai „natural”) de pe pereţi. Se impune şi mai ales se cuvine să fiu mai tolerant. În primul rând pentru mine, pentru sănătatea mea. De aceea mă grăbesc să mulţumesc ultimului (the latest one) care m-a tras de mânecă (telefonic) în acest sens – compozitorul Adrian Enescu - şi m-a povăţuit să fiu mult mai tolerant cu cei care n-au pus în viaţa lor mâna pe-o carte. After all, de unde nu e nici Dumnezeu nu cere.

Un anume scurt-circuit mi-a apăsat pieptul azi p.m., înainte şi după vizita la Praktiker (de unde ne-am luat două lustre şi o sofa).