Iarba verde de acasă

Sâmbătă seara am stat doar la două din cele trei părţi ale concertului-recital cu Cvartetul Silvestri (care a cântat Cvartetul de coarde în Do major K.V.465 de Mozart şi Cvartetul de coarde op. 108 nr.7 de Şostakovici) pentru că m-am grăbit să ajung în faţa televizorului (acasă la my in-laws) să revăd Rătăcire de Al. Tatos după 30 de ani de la premieră. Ioana Pavelescu (memorabilă din Osânda) este Doina, o tânără absolventă de filologie speriată de perspectivele sumbre oferite de rămânerea în România, ce renunţă la iubitul ei Adrian (Dan Nuţu, acelaşi perdant din Suta de lei şi din Tănase Scatiu, însă într-o altă ecuaţie regizorală) pentru a se mărita cu Hans, un neamţ din RFG care o scoate în lumea unde a visat să trăiască. Viaţa printre străini o însingurează şi, măcinată de dor de iarba verde de acasă, revine – după o scurtă rătăcire - în ţară. Povestea e spusă onest, fără emfază (şi fără concesii făcute melodramei sau filmului de comandă socială) de Tatos – unul din regizorii români din anii 70-80 cei mai puţin virusaţi ideologic.

Duminică, după Liturghie, am mers la slujba de botez a Filoteei – fetiţa lui Dorin şi a Liei – la biserica de lângă sediul Poliţiei. Acolo am continuat baia de contemplare a cerului mai galben ca mierea din icoanele altarului – şi la Poliţie (ca şi la capela noastră de duminică) programul iconografic al catapetesmei te seduce prin frumuseţea fără zorzoane a icoanelor bizantine. Ne-am reîntâlnit cu Pr. Serafim de la Cebza, cu Ioana şi mătuşa ei. Apoi a urmat recepţia de la Flora. Abstinenţa mea alimentară autoimpusă (n-am mai mâncat nimic vreo 26 de ore, de la botezul Magdei din ajun) s-a terminat – aşa cum ne-am aşteptat - cu un festin ce ne-a amintit de recepţia de nuntă la fel de friendly a prietenilor noştri Michelle & Cornel din 13 mai anul trecut. Împreună cu Theodor (care a mâncat în rând cu noi) am savurat bucate variate şi gustoase pe parcursul a nu mai puţin de şase ore, timp în care – alături de prietenii noştri: Oana, Michelle, Cornel, Tatiana, Claudiu, Dorel, Ioana şi Ovidiu – ne-am plimbat pe faleza de pe malul Begăi. Locaţia aleasă nu are egal în Timişoara – nici un alt local nu oferă un spaţiu exterior de plimbare mai mare şi mai frumos. Play list-ul a cuprins piese de-ale patriarhilor muzicii uşoare româneşti (Du-mă acasă, măi tramvai; Ţărăncuţă, ţărăncuţă), Ploaie în luna lui Marte (cântată de Paula Seling), Mocioriţă cu trifoi, muzică populară din Banat şi Ardeal, piese pop sârbeşti şi din folclorul sârbesc, UB40, şi – la sugestia mea – trei melodii cântate de Loredana Groza (Bună seara, iubito; Zăpada palmei tale şi Ce va fi cu iubirea mea?). Bucuria amiciţiei lui Ovidiu e recentă (l-am întâlnit prima oară săptămâna trecută la conferinţa lui Ion Minoiu, când – alături de Dorin – a cântat câteva piese psaltice, apoi l-am reîntâlnit ieri la botezul Magdei); cu el am conversat despre Pr. Serafim Rose, Pr. Valerian şi Pr. Vlasie, despre Tarkovski vs. (relativ) recentul hit în mediul creştin ortodox, Ostrov, despre H.R. Patapievici şi Mihail Neamţu, despre Steinhardt şi Concurs-ul lui Dan Piţa, despre The Passion of Christ de Mel Gibson vs. Il vangelo secondo Mateo de Pasolini. Am plecat de la Flora pe acordurile lui Mircea Rusu Band: Iarba verde de acasă / să mă rătăcesc prin lume nu mă lasă. N-am mai ajuns seara la concertul extraordinar al Ansamblului de Percuţie din Cluj-Napoca, unde s-a cântat – printre altele – Suita Carmen de Bizet-Scedrin, însă a meritat să rămânem alături de prietenii noştri. Cândva, God willing, îi voi povesti Filoteei despre recepţia de neuitat de după botezul ei.

Underground chat

Two chrismations this weekend. Îmbisericirea Magdei ne-a prilejuit reîntâlnirea cu prieteni de ieri şi de azi. După ce am încercat să desluşesc semnificaţia...cum să le spun?...„simbolurilor” din numeroasele reprezentări religioase de pe pereţi - a possible recurrent theme: the human heart (Christ’s and Virgin Mary’s) surrounded by a crown of thorns and by a crown of flowers respectively, their fingers pointed to it, while the head bows piously – am coborât la subsol (unde sunt câteva încăperi destinate „liturghisirii” de după Liturghie - sau din timpul Liturghiei - a preşcolarilor) pentru agapă. Bufetul suedez din care am gustat a fost condimentat cu schimburi de impresii şi comentarii (cu câţiva tineri preoţi) despre recentele performanţe ale actorului Dan Puric în cetatea noastră (spectacolul Don Quijote şi conferinţa de la UVT, cu numai două zile – aflu acum – înainte de îngropăciunea mamei sale) şi serile de muzică veche de la biserica luterană. Dosul acoperit doar de dunga (nu tocmai groasă) de panties a unei actriţe din Don Quijote, vizibil timp de câteva clipe (în timp ce – legănat - se plimba pe scenă, cu spatele la public) a fost, cum era de aşteptat, pricină de sminteală pentru unele feţe bisericeşti mai puritane. Această mostră de nudity - şi nu secvenţa finală vădit moralizatoare şi explicit „creştină” - a fost contestată şi criticată. La plecare, Magda stătea într-un fotoliu şi dormea senină în lumea ei, străină - încă – de problemele şi dilemele adulţilor.

Rătăciri

Start la Festivalul internaţional „Timişoara muzicală”. În deschidere muzicianulului Gabriel Banat i s-a acordat titlul de „Cetăţean de onoare al Timişoarei” de către Primar, apoi – împreuna cu violonistul Gabriel Popa – a cântat un fragment din Concertul pentru două viori şi orchestră de Bach. A urmat Anotimpurile de Vivaldi (la vioară: Nina Karmon) şi Simfonia nr.3 op. 90 de Brahms. Sunt sigur că segmentul al treilea (Poco allegretto) l-am mai auzit într-un film, dar nu-mi amintesc unde anume. Dirijorul (Gottfried Rabl) a dirijat fragmentul din Bach şi Anotimpurile de la pupitrul unui clavecin.
Cu dl. Gabor am vorbit despre filmul lui Al. Tatos din 1978, Rătăcire, programat zilele acestea la TV. L-am văzut ultima oară atunci, la premieră (adică acum 30 de ani), însă îmi amintesc bine povestea: o fată (Ioana Pavelescu) îşi părăseşte prietenul român (Dan Nuţu) pentru un neamţ din RFG (Klaus Genke). Nu se adaptează în Germania, în vila imensă, luxoasă (dar neprimitoare) a socrilor ei şi se întoarce acasă. Ultima secvenţă (refilmată, la cererea autorităţilor PCR) prezintă explicit tineri zglobii dintr-o staţiune montană (Predeal, poate): eroina s-a repatriat cu succes. Dl. Gabor mi-a povestit despre fiul său (plecat în Canada de vreo zece ani), care i-a mărturisit că speră ca în următorii cinci ani (pe când băieţelul său va merge la şcoală) să revină în România, „ca să nu fie un dezrădăcinat”. Ubi bene, ibi patria.

Monahul Valerian – drumeţ în calea lupilor

Prin 1988 se desfăşura proiectul Drumeţ în calea lupilor – filmul lui Constantin Vaeni despre sfârşitul vieţii lui Nicolae Iorga. Construit pe libretul declamativ şi apăsat ideologic al unui notoriu nomenclaturist (scenariul: Nicolae Dragoş – redactor la ziarul PCR, Scânteia), filmul are câteva atu-uri: imaginea (Vlad Păunescu), muzica (Cornelia Tăutu), actorii (Valentin Teodosiu, Dragoş Pâslaru, Mariana Buruiană, George Alexandru, Mihai Dinvale). Întâlnirea cu rolul de căpetenie a „lupilor” (Horia Sima) avea să fie premonitorie pentru desfăşurarea duhovnicească ulterioară a actorului Dragoş Pâslaru.
După ce filmul a fost lansat pe ecrane abia în primăvara anului 1990, interpretarea sa avea să fie abil folosită politic. La mineriada cu urmări tragice din iunie 1990, poze cu Dragoş Pâslaru îmbrăcat legionar (cum îi cerea rolul Horia Sima) erau busola de care minerii (well, whatever they were) s-au folosit pentru a ajunge la actorul adăpostit – spune presa – în sediul PNŢCD. A urmat ceea ce actorul însuşi a relatat în Piaţa Universităţii România (documentarul lui Stere Gulea, Sorin Ilieşiu, Vivi Drăgan Vasile produs de Lucian Pintilie): desfigurarea sa de către, evident, necunoscuţii unei mulţimi dezlănţuite. Povestea actorul despre cum un bătrân (pe care nu îl văzuse în viaţa lui) îl lovea cu bestialitate, în acele clipe de coşmar. Coborârea sa în infern (actorul se pare că a ajuns în moarte clinică, la morgă) avea să fie urmată însă de o înviere, soldată cu nevoia imperioasă de a-şi (re)descoperi identitatea de român şi creştin ortodox. După alte câteva roluri (ultimul, memorabil, în Fii cu ochii pe fericire) de film şi teatru, actorul (care – mereu premonitoriu - l-a interpretat opt ani la rând pe Alioşa Karamazov în montarea lui Dan Micu după Dostoievski, de la Teatrul Nottara) avea să-l întâlnească pe avva Ghelasie de la Frăsinei şi să se apropie treptat de viaţa monahală. Mi se pare tot mai clar: numai coborârea sa la iad, în sângeroasele zile de 13-15 iunie şi imediat după aceea, l-a putut determina să schimbe scena cu mănăstirea. Mai mult, să accepte una din cele mai aspre rânduieli mănăstireşti din România. Pentru foarte mulţi dintre cei „din afară”, hotărârea sa de a îmbrăca straiele monahale for good (acum el este monahul Valerian de la Frăsinei - acolo l-am vizitat, ultima oară, de 2 mai) rămâne un mister de neînţeles. Şi totuşi, iată că anumite experienţe-limită ne poartă pe drumuri nebănuite, ne aşează – tainic, mai presus de cuvânt – pe cale, prefăcându-ne din „lup” în neobosit drumeţ.

From the synagogue to the barber's

Azi, o dublă premieră: am fost tustrei for the first time la Sinagoga din Cetate, la un mic recital ce a început cu tema filmului Schindler’s List, compozitor: John Williams – transpunere pentru vioară (Ştefania Gligor) şi pian (Roxana Coşereanu). A urmat un moment muzical (vioară) de Alfred Mendelsson. Nici nu se putea o locaţie mai bună pentru elegia lui Williams care ne-a evocat, proustian, filmul lui Spielberg. La recital a participat celebrul violonist Gabriel Banat (născut Hirsch) - copil minune al anilor 30-40, care a cântat cu George Enescu şi Bela Bartok – care a fost omagiat (de organistul Fanz Metz) şi distins cu o diplomă. Banat este concert-maestru al Filarmonicii din New York şi se întoarce la Timişoara după 60 de ani. După concert am fost – tot pentru prima oară - cu Theodor la frizeria pentru copii deschisă în centru, în fosta incintă a cofetăriei Violeta. Localul are muzică şi spaţiu de joacă, iar personalul ne-a oferit un bonus de fidelizare. Theodor a stat cuminte până a scăpat de plete. În toamnă, când sperăm să înceapă şcoala (am fost deunăzi să-i cunoaştem viitorul învăţător) i-am promis că mai mergem la tuns.

Colea Răutu R.I.P.

S-a mai prăpădit un actor: Colea Răutu (95 de ani). Dintr-o bogată filmografie, preponderent orientată spre filme comerciale, reţin acum cel puţin două roluri: Cătana Pintea (din Moara cu noroc), Coşarul (din De trei ori Bucureşti) şi Dumitru (din Singurătatea florilor). În acesta din urmă îl joacă pe fratele mai vârstnic (un muncitor în pragul pensionării) al personajului principal, însinguratul doctor Pavel (Radu Beligan). Vizita doctorului acasă la fratele său e neobişnuită (nu sunt în relaţii bune) şi marchează ultima sa încercare (eşuată şi ea) de a dărui cuiva florile primite de la o necunoscută. Fratele doctorului (Răutu) tocmai îşi serbează ziua de naştere cu prietenii. Doctorul ajunge astfel într-un alt mediu - un mediu muncitoresc, de oameni „fǎrǎ carte”, dar mai curaţi şi mai puţin sofisticaţi sufleteşte. Memorabilǎ e rǎfuiala dintre fraţi din grǎdinǎ. În via casei, printre ciorchini de struguri tomnatici, doctorul moralist îşi mustrǎ fratele sǎ nu mai fumeze aşa mult („fumatul e sinucidere curată”), sǎ nu mai bea (vin, cafea), sǎ nu-şi mai batǎ joc de viaţa lui. Rǎspunsul muncitorului (care şi-a sacrificat tinereţea pentru ca fratele sǎu sǎ poatǎ studia şi care – culmea – are tăria să-l iubească în continuare): „O fi, dar sǎ ştii cǎ n-aş schimba locul cu tine. Tu însǎ îţi baţi joc de vieţile altora. Crezi tu cǎ existǎ pe lume un om mai singur pe lume, un om care s­ǎ fi fǎcut totul ca sǎ rǎmânǎ singur? Nevastǎ nu mai ai, fatǎ nu mai ai, prieteni n-ai avut niciodatǎ...” „Poate ar trebui sǎ mulţumesc lui Dumnezeu cǎ mai am un frate...” – zice doctorul ironic. „N-ar fi rǎu, dar tu nici Dumnezeu nu mai ai.” „Ce, acum ai devenit bigot?” i-o-ntoarce doctorul, caustic. „Nu, nu cǎ nu m-am gândit la Ăla de sus. Poate aş crede dacǎ El s-ar gândi câtuşi de puţin sǎ existe. Mǎ gândeam la Ăla care se cheamǎ bucuria de a trǎi printre oameni, pentru oameni, ca oamenii...De ce sǎ nu beau cafea? Ce se poate întâmpla? Sǎ mor mai devreme decât trebuie?...Atâta pagubǎ. Tu însǎ, frate, eşti obligat sǎ te pǎzeşti de moarte! Da, da...Ca sǎ-ţi rǎmânǎ cât mai mulţi ani sǎ poţi începe o altǎ viaţǎ. S-o uiţi pe asta şi s-o dai dracului. Şi sǎ-ncepi alta. Alta frate, alta...”

Lost silence

Festivalul de Muzică Veche la final: Ansamblul La Follia (3 viori baroce, cemballo, cello, theorbo şi contratenor) a interpretat, cu sala plină, Balletto Secondo (Biaggioe Marini) , Recitativo accompaniato, Umbra mai fu, Scherza Infida, Passacaglia, Cara sposa, Venti turbini (Haendel), Passacaglia (Georg Muffat), Kanon & Gigue (Pachelbel). Am schimbat câteva vorbe cu dnul Gabor şi dna Ernst. L-am zărit şi am dat mâna cu dl. prof. Petroman – profesorul ideal de literatura română, pe când eram la liceu. Din păcate nu am avut bucuria să îi fiu elev. M-a îndrumat însă la o lucrare despre James Joyce („Evoluţia personajului la James Joyce”) pe care am pregătit-o pentru sesiunea de comunicări ale elevilor când eram în clasa a XI-a. Dl. Gabor a fost încântat de spectacolul lui Puric, în special de scena finală. Deşi am rezervele mele faţă de soluţia răstâgnirii găsită de mim (cam prea explicită, după gustul meu), răsfoind cartea sa cumpărată ieri din holul TNT (Cine suntem) am găsit acolo şi o mărturisire interesantă - apropo de viteza timpurilor moderne: La Viena mi-a zis un domn austriac un lucru extraordinar, care m-a emoţionat. „Cum ai făcut spectacolul acesta? Este nemaipomenit! M-ai înnebunit! Eu am văzut peste tot în lume tot felul de mimi, dar aici este ceva aparte.” Şi eu i-am zis: „Domnul meu, terorizat de cenzura comunistă, am creat un limbaj.” „Ştiu, mi-a zis el, ca să nu fii prins de securitate şi să spui şi adevărul...Deci, te-a terorizat ideologia, mi-a zis austriacul, te-a terorizat cuvântul.” Zic: „Exact!” „Ei, mi-a spus el, pe noi aici ne terorizează tăcerea...” Am încremenit. Căci, în clipa în care te-a terorizat tăcerea înseamnă că l-ai dat afară pe Dumnezeu. Numai în tăcere te întâlneşti cu Dumnezeu. L-au alungat pe Dumnezeu.

Dezvrăjire

…„diavolul este stăpânitorul lumii acesteia”. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu., dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât o imagine secundară, deformată, deviată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui.
Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, i numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.
Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este. (Nicolae Steinhardt)

Mimul român, mimul ortodox

Seara, două spectacole-eveniment. Primul: Don Quijote - Made in România (TNB, Dan Puric) şi Conferinţa-recital susţinută, la sala Capitol, de Ion Minoiu pe tema „Rolul folclorului şi al muzicii bizantine în formarea şcolii româneşti de compoziţie”.

„Bufonul – afirmă moralizator un monah pizmaş (dar care se va căi) din Andrei Rubliov - e de la diavol, călugărul e de la Dumnezeu.” Mimul Dan Puric se doreşte a fi neapărat „de la Dumnezeu". De la Dumnezeul creştinilor ortodocşi, desigur, dar mai ales al românilor (a se citi: al „bunilor români") - whatever that means. Actorul Dan Puric este - cel puţin în mediile artistice - una din vocile cele mai articulate ale Ortodoxiei (ori poate ale Ortodoxismului) din România. Cavalerul Tristei Figuri este, în viziunea sa, un medley de Chaplin (cel de dinainte de talkies), Lord of the Dance (Michael Flatley) şi – împreună cu crucea uriaşă, explicit prezentă în scena finală – Hrist. Tot fără cuvinte (şi câtă nevoie e de astfel de spectacole fără cuvinte, într-o vreme când oamenii – ca-n teatrul absurdului – abuzează de words, words, words signifying nothing, nothing, nothing) un regizor de world class ca Silviu Purcărete (în, de exemplu, Cumnata lui Pantagruel, spectacol extraordinar pe muzica originală a lui Vasile Şirli) mi s-a părut mult mai puţin încorsetat „ideologic" şi – din fericire – mai puţin (sau deloc) „religiously correct”. Sala-arhiplină. Se poate spune că publicul a fost – în destul de mare măsură – „drept credincios”. Totuşi, nu sunt sigur dacă desele decolteuri „necuviincioase” şi unele mişcări de scenă „mult prea lumeşti” au fost taxate ca atare de către feţele pravoslavnice prezente în stal şi-n loje. Dar, whatever the impact on people’s eyes, contează - nu-i aşa? - că spectacolul regizat, coregrafiat şi interpretat (trebuie spus: cu multă sudoare) de Puric (împreună cu actori ai TNB) este „religiously correct”, că nu este „eretic” (cum, spre pildă, a fost considerată montarea de acum doi ani după piesa Alinei Mungiu, Evangheliştii). Restul - la mişcări lascive şi gesturi provocatoare se mai închid (sau deschid mai tare!) ochii - se mai iartă. Ne-am cumpărat volumul (Cine suntem) a cărui temă centrală va fi prezentată de mimul-autor Dan Puric mâine seară, într-o conferinţă la Aula Magna. Noi însă preferăm concertul de închidere a Festivalului de Muzică Veche de la Biserica Luterană (programat la aceeaşi oră).

După cele nouăzeci de minute de pantomimă am alergat la Capitol, unde am prins deja începuta conferinţă a lui Ion Minoiu. Videoproiecţii cu filmări de documentare folclorică, imagini din diverse mănăstiri, secvenţe sonore din creaţia lui George Enescu, Paul Constantinescu etc., precum şi câteva momente de muzică psaltică (la care a participat şi prietenul nostru, Dorin Berian, alături de Minoiu şi un grup de cântăreţi psaltici) au întregit prelegerea. Expoziţia de fotografii cu diverşi rapsozi populari (mai mult sau mai puţin anonimi) din foierul sălii Capitol ne-au convins că lumea lui Paradjanov, a Nunţii de piatră (adaptarea lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu din 1972, după schiţele lui Ion Agârbiceanu) şi a Copacului dorinţelor (admirabilul film de Abuladze din 1976) nu a murit.

Hot cats

Mâţe-n călduri, ce se-nmulţesc în trei schimburi, zbiară-ntr-una zilele astea pe străzi.
Nici n-a trecut bine Paştele că umbra solstiţiului de vară ne şi pândeşte la colţ – o lună şi doar câteva zile a mai rămas până când ziua va descreşte iar. Apoi e Praznicul Crăciunului şi tot aşa. Unto the ages of ages.
Un cutremur în China a secerat 12000 de vieţi, alte zeci de mii fiind rănite mai mult sau mai puţin grav, iar bilanţul pagubelor creşte de la oră la oră. Another catastrophe - one more reason to doubt, one more challenge to man's faith... Personajul Nebunului din Nostalghia (care – spune despre el Andrei, personajul principal – nu era nebun, ci „avea credinţă”), Alexander (Erland Josephson), şi-a sechestrat familia câţiva ani în camera unei clădiri, din dorinţa de a o proteja de tot răul din lume, de a nu o contamina de îndoiala şi necredinţa lumii. (Nu la asta visează şi Călăuza din Stalker, atunci când – în pragul Camerei Miracolelor din Zonă – le spune Scriitorului şi Profesorului: Ce linişte e! Auziţi? Ce-ar fi să las totul baltă, să-mi iau nevasta şi fetiţa şi să venim aici? Pentru totdeauna. Aici nu e nimeni. Nimeni n-are să le facă vreun rău.) Până la urmă poliţia îi eliberează familia, iar fetiţa cea mică spune: Acesta e sfârşitul lumii? De bună seamă că tatăl ei - matematicianul de geniu, Alexander – îi spusese mereu că „afară” e sfârşitul lumii. Într-un sens şi era: ieşind din camera unde fuseseră sechestrate, ajungeau cumva la „sfârşitul lumii” înţeleasă ca microcosmos - lumea familiei neîntinate, necorupte de răul pe care, inevitabil, oamenii i-l va produce.

Trumpet, organ, violin and a soprana

Încă o întâlnire cu o parte din elevii mei de-a XII-a de care mă voi despărţi curând for good. Cei mici (de a IX-a) sunt încă la stadiul de boboc ce mai măcăne – uneori in excess.

Seara, un recital cu Ansamblul Consort (Mihaela Maxim - soprană, Melinda Beres - vioară, Gheorghe Muşat - trompetă, Horea Haplea - orgă) la Biserica Millenium. Trompeta profesorului Muşat (care, împreună cu fostul său elev Mihai Jereb, ne-a vizitat în februarie 2008, cu ocazia lansării cărţii sale despre Erich Berger) s-a auzit clar, cristalin în acustica bisericii din Piaţa Traian. Din program: Scarlatti – In Terra la Guerra, Mio tesoro per te moro; Vivaldi – Largo pentru vioară & orgă, Largo & allegro din Sonata nr.4 pentru vioară şi orgă; Telemann – Fantezie pentru vioară solo; Haendel – Arie din Oratoriul Messiah; J.S.Bach – Aria „Bist du bei mir”; Boyce – Piesă pentru soprană, vioară, trompetă & orgă; Johnson – Trumpet Tune.

One foot in the grave

Prima Liturghie după Paşti la capelă. Duminica Femeilor Mironosiţe (termen – a observat şi Pr. Robert – încărcat aproape exclusiv de conotaţii peiorative) este, pentru mine, un prilej de a reflecta nu atât la bolovanul urnit miraculos de pe mormântul lui Hristos a treia zi după Răstâgnire, ci la lespedea cea grea din sufletul meu („povara păcatelor”, în tălmăcirea popească a acestei pericope din Evanghelie) - care continuă să-L ţină pe Hrist întemniţat acolo.

Spre seară am ajuns la un concert de muzică veche susţinut de ansamblul francez Orfeu (Jean Pierre Menuge – flute a bec şi Fernanda Romila – clavecin): Louis Caix D’Hervelois – Suita în sol major, La cigale et la fourmi; Jean-Philippe Rameau- Allemande, Courante, Le chine et le roseau; Giovanni Battista Fontana – Sonata quinta, Le corbeau et le renard; Le grenouilles qui demandent un roi; Jaques Duphly – La Felix, Les emdicins, Le Florentin; Arcangelo Corelli – La Follia.

Ne-am întâlnit (următor punerii în temă de către Anne din Luxemburg) cu Metty – un băiat de 18 ani născut în România şi adoptat de o familie de luxemburghezi – care va petrece câtva timp la Timişoara. Glasul sângelui îl mână acum să-şi cunoască părinţii naturali (din câte am înţeles de la Anne şi de la Metty) ce locuiesc - spera el - în Sibiu. Am fost cu el la concertul de la biserica luterană şi apoi la o cafenea din Piaţa Unirii unde concerta Al Bano. Ne vom mai întâlni zilele astea.

Am fost şi pe la mama şi am urmărit fragmente din Rigoletto (o versiune cu Pavarotti de prin anii 70-80) şi dintr-un jurnal de ştiri unde am aflat despre accidentul feroviar petrecut cu o zi în urmă pe ruta Bucureşti-Iaşi, soldat cu decesul unui călător (o elevă de liceu) şi câţiva răniţi...Îmi amintesc involuntar de vizita la mănăstirea din Essex, Anglia, din anul 2000. Tocmai avusese loc tragicul accident aviatic cu o navă Concorde. Una din maici spune ceva de genul: Such news is disturbing, isnt’t it? It does challenge one’s faith. Mă gândesc, în astfel de cazuri, că victima putea fi oricine altcineva. Mă cutremur la gândul că – dincolo de sugestiile şi autosugestiile noastre cu care încercăm să ne păstrăm sau regăsim echilibrul, dincolo de tinereţea debordantă de spirit pe care, atunci când suntem in good shape o afişăm - fiecare om are one foot in the grave.

Mi-a scris din Anglia (Plymouth) Stuart - artistul şi dascălul de excepţie pe care l-am cunoscut anul trecut în timpul schimbului de experienţă la care am participat cu ET. Printre rânduri ne spune că şi-ar dori să viziteze România fie şi pentru a ajunge la complexul Brâncuşi din Târgu Jiu, el care este mare admirator al artei brâncuşiene. Mi-a mai trimis nişte poze (într-una din ele Stuart şi partenera sa, Eva, stau pe câte un chaise long cu Eva, fiecare citind dintr-o carte: ea din Biblie, el din The God Delusion) şi o pictură de-a sa, iar ca bonus o prezentare a unui pictor recent dispărut (Robert Lenkiewicz) şi o dizertaţie de-a fiului său cu titlul: Time in Cinema: Tarkovsky and Deleuze. De Stuart m-am apropiat în clipa în care am descoperit cu stupoare (şi de necuprins în cuvinte încântare) copia afişului de la Zerkalo / Oglinda pe un perete din atelierul de arte plastice al liceului (unde el preda) pe care l-am vizitat. De atunci am ştiut că putem fi prieteni. Sperăm să-şi găsească timp şi să ne viziteze cândva.

.

Blockbuster icons

Mişcările cvietiste – afirmă Pr. Philotheos Pharos, în Înstrăinarea ethosului creştin - au pus în circulaţie nu doar milioane de icoane apusene, pur şi simplu, ci de proaste icoane apusene, de o artă dulceagă şi aproape trivială, constituind otrava spirituală mortală care a otrăvit străfundul inimii poporului nostru, nu doar caracterul artelor vizuale, ci chiar şi teologia vieţuirii lui şi modul lui de viaţă, prezentând un Hristos care ar fi trebuit să fie imitat ca un „om de treabă”, cu maniere aristocratice, calm, fără profunzime şi fără culoare.
Dacă porneşti motorul de căutare de imagini pe Google şi tipăreşti „Jesus”, primele zeci (poate sute) care apar sunt – vox populi rules – „artizanale, dulcegi, aproape triviale”. Dar probabil că ele nu sunt aşa la modul absolut – who am I to judge; besides beauty lies in the eye of the beholder, doesn’t it? Poate că par astfel doar unui grup – puţin numeros, în comparaţie cu practicienii unei „credinţe populare” - care caută „profunzime şi culoare”. Până una-alta, cele două tipuri de imagini - „shallow” vs. „profound” - co-există (nu ştiu cât de fericit) în biserici. La urma urmei, poate că între aceste două tipuri de reprezentare nu e chiar o distanţă de la cer la pământ, poate e numai o chestiune de...gust, de sensibilitate (dimensiuni estetice a căror importanţă variază de la om la om), iar acceptarea sau respingerea lor ţine de felul în care am deprins, vorba lui Steinhardt, „adevărata, marea sfinţenie”: aceea de a-ţi iubi aproapele aşa cum e.

Love thy neighbour

Steinhardt despre sfinţenie

Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stâlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei. Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi. Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc. (Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii. Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2, 20-23.) Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34). De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sînt doar treptele dintîi ale Scării, sînt simple gymnofisii yoghine.

(Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia, N. Steinhardt, răspunde la 365 de întrebări, Ed. Humanitas)

De 3 ori concert

Maraton de muzică la Timişoara. Am ajuns, mai întâi, la un recital cameral vocal-instrumental (pian şi flaut) de la Conservator. Câteva piese (Sequenza / Luciano Berio, Proporţii pentru două flaute / Petru Stoianov, 7 lieduri pentru tenor şi trio de flaute / Gabriel Mălăncioiu) au fost – pentru mine – mai greu digerabile, datorită armoniilor „contemporane” (lipsite de melodicitate) mult prea pronunţate. Restul au fost cu adevărat plăcute: Piccola Suita / Dan Buciu, Reflets dans l’eau / Claude Debussy, Carillon nocturne / George Enescu, Piesa de concert nr. 3 / Constantin Silvestri, Concertino pentru două piane / Dimitri Şostakovici, Variaţiuni pe o temă de Paganini / Witold Lutoslawski. De la acest prim concert am alergat la biserica luterană pentru a savura sunetul de „flauto dolce” şi vocile preclasice ale Ansamblului Flauto Dolce, înfiinţat în anul 2000 la Cluj. Programul lor a cuprins muzică renascentistă din sec. XV-XVI, „în costume, cu instrumente şi în stil de epocă”: De plus en plus (Gilles Binchois), Ave maris stella (John Dunstable), Zwischen Berg (Heinrich Isaac), Ricercare (Adrian Willaert), Een vroylic wesen (Jacobius Barbireau), Fantasia (Anthony Holborne), Canzonetta Doe You not know, pe versuri de William Shakespeare (din piesa Cum vă place), Canzomette d’amore (Claudio Monteverdi), Balletti a tre (Giovanni Gastoldi). Am luat apoi tramvaiul pentru a prinde şi cel de-al treilea concert al serii: cel dedicat zilei Europei şi desfăşurat pe malul Begăi, în zona Flora. Au fost – spun ziarele – în jur de 3000 de spectatori, dar numai – aproximativ – o sută (protipendada, privilegiaţii Timişoarei) s-au bucurat pe deplin de surprizele acestei seri: gondolă cu sirenă, lumânări şi nuferi albaştri pe apă, focuri de artificii şi un recital de excepţie al orchestrei (în program arii din Muzica apelor / Haendel, din Simfonia a IX-a / Beethoven, Bolero / Ravel, Dunărea albastră Strauss jr. etc.). „Pentru prostime (şi plătitori de impozite) – observă ironic un comentator pe net - mai bine de jumătate din parcul din faţa scenei a fost inaccesibil. Aşa că din cei 3000 de oameni, probabil că doar vreo sută au putut vedea ce se întamplă. Raportul mi se pare echitabil: cam tot pentru atâţia Europa se vede cu alţi ochi. Pentru restul din cei 3000 Europa se vede în continuare inaccesibilă. Pentru aceştia din urmă s-a găsit un alt motto: „N-ai cu cine mă!...Nişte ţărani!". Şi au fost trataţi ca atare.”

Andrei Rublev - a "moving icon"

Comments on Tarkovsky's Andrei Rublev
by J. Hoberman

When Andrei Tarkovsky's dark, startling Andrei Rublev first materialized on the international scene in the late 1960s, it was an apparent anomaly-a pre-Soviet theater of cruelty charged with resurgent Slavic mysticism. Today, Tarkovsky's second feature seems to prophesy the impending storm.

Its greatness as moviemaking immediately evident, Andrei Rublev was the most historically audacious production in the twenty-odd years since Sergei Eisenstein's Ivan the Terrible. Tarkovsky's epic-and largely invented-biography of Russia's greatest icon painter, Andrei Rublev (c. 1360-1430), was a superproduction gone ideologically berserk. Violent, even gory, for a Soviet film, Andrei Rublev is set against the carnage of the Tatar invasions and takes the form of a chronologically discontinuous pageant. The otherworldly hero wanders across a landscape of forlorn splendor-observing suffering peasants, hallucinating the scriptures, working for brutal nobles until, having killed a man in the sack of Vladimir, he takes a vow of silence and gives up painting.

At once humble and cosmic, Tarkovsky called Rublev a "film of the earth." Shot in widescreen and sharply defined black and white, the movie is supremely tactile-the four elements appearing as mist, mud, guttering candles, and snow. A 360-degree pan around a primitive stable conveys the wonder of existence. Such long, sinuous takes are like expressionist brush strokes; the result is a kind of narrative impasto. From a close-up recording the impact of a horse's hooves on the surface of a turbid river, Tarkovsky's camera swivels to reveal a Tatar regiment sweeping across a barren hill. Other times, the camera hovers like an angel over the suffering terrain. The film's brilliant, never-explained prologue has some medieval Daedalus braving an angry crowd to storm the heavens. Having climbed a church tower, he takes flight in a primitive hot-air balloon-an exhilarating panorama-before crashing to earth.

Tarkovsky began shooting Andrei Rublev in September 1964, two years after his first feature, My Name Is Ivan, won the Golden Lion at Venice and two months before Nikita Khrushchev was deposed. By the time he wrapped in November 1965, the cultural thaw had frozen over. When Rublev was finally completed in August 1966, the ministry demanded deep cuts. The film was too negative, too harsh, too experimental, too frightening, too filled with nudity, and too politically complicated to be released-especially on the eve of the Revolution's 50th anniversary. After a single screening in Moscow (the Dom Kino supposedly ringed with mounted police), Rublev was shelved. Trimmed by a quarter of an hour, a cut Tarkovsky would later endorse, Andrei Rublev was scheduled for the 1968 Cannes Film Festival only to be yanked by the Soviets at the last minute. (As the '68 festival would be disrupted and shut down by French militants, this move was not altogether irrational.) The following year, thanks in part to the agitation of the French Communist Party, Rublev was shown at Cannes, albeit out of competition. Although screened at 4 A.M. on the festival's last day, it was nevertheless awarded the International Critics' Prize. Soviet authorities were infuriated; Leonid Brezhnev reportedly demanded a private screening and walked out mid-film.

With questionable legality and over strenuous objections by the Soviet Embassy, Andrei Rublev opened in Paris in late '69. Ultimately, the Soviet cultural bureaucracy relented, releasing the film domestically in 1971. Two years later, Rublev surfaced at the New York Film Festival, cut another 20 minutes by its American distributor, Columbia Pictures. Time compared the movie unfavorably to Dr. Zhivago; those other New York reviewers who took note begged off explication, citing Rublev's apparent truncation.

What was there to say? The artist Rublev is introduced, along with two brother monks, taking refuge from a storm in a stable where the peasants are being entertained by a bawdy jester. Such buffoons, one monk observes, are made by the devil; the sequence ends with the clown being arrested. In the next sequence, two monks discuss aesthetics while, outside the church, a prisoner is tortured on the rack. (Later, in a fit of jealousy, one of them will leave his monastery, cursing the devotion to art that has corrupted his brothers.) Later, Rublev refuses to terrorize the faithful by painting a Last Judgment. His principles harm his career; the irony, surely not lost on Tarkovsky, was that, a century after the painter's death, the Orthodox Church accorded his icons absolute authority, a standard "to be followed in all perpetuity."

The first (and perhaps only) film produced under the Soviets to treat the artist as a world-historic figure and the rival religion of Christianity as an axiom of Russia's historical identity, Andrei Rublev is set in the chaotic period that saw the beginning of the national resurgence of which Rublev's paintings would become the cultural symbol. Indeed, it was precisely the veneration of icons that would distinguish Russian art from that of the West. As the Renaissance gathered momentum, sacred images were transmuted into secular works of art; Russian paintings, however, remained less representations of the world than embodiments of spirit.

On one hand, Rublev is founded on the conflict between austere Christianity and sensual paganism-whether Slavic or Tatar. On the other, it puts the artist in the context of state patronage and repression. (Tarkovsky originally called the movie The Passion According to Andrei.) When Rublev stumbles upon the late spring mysteries of Saint John's Eve-an alien rite, delicate and strange, with naked peasants carrying torches through the mist-the monk himself is captured and tied to a cross. One wonderful touch: Andrei inadvertently backs into a smoldering fire and has his robes set, momentarily, aflame.

On the other hand, the film projects an entire world-or rather the sense that, as predicted by André Bazin's "Myth of Total Cinema," the world itself is trying to force its way through the screen. Undirectable creatures animate Tarkovsky's compositions-a cat bounds across a corpse-strewn church, wild geese flutter over a savaged city. The birch woods are alive with water snakes and crawling ants, the forest floor yields a decomposing swan. The soundtrack is filled with bird calls and wordless singing; there's always a fire's crackle or a tolling bell in the background.

Andrei Rublev is itself more an icon than a movie about an icon painter. (Perhaps it should be seen as a "moving icon," in the same sense that the Lumiere brothers made "moving pictures.") This is a portrait of an artist in which no one lifts a brush. The patterns are God's, a close-up of spilled paint swirling into pond water or the clods of dirt Rublev flings against a whitewashed wall. But no movie has ever attached greater significance to the artist's role. It's as though Rublev's presence justifies creation.

Masa tăcerii

Constantin Noica despre universalitatea lui Constantin Brâncuşi, în Cuvânt înainte despre rostirea românească (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987): Din tăcerea aceasta, ţinând fie de istorie, fie de gramatica românească, el avea un monument universal. Universal? Da, la propriu universal, adică plin de înţeles pentru oricine. O catedrală nu e aşa. Dacă – ducând gândul până la capăt – îţi închipui o fiinţă extraterestră venind să ne vadă, nu-i poţi arăta o catedrală, nici o piramidă, fără explicaţii. „Stai să vezi ce au vrut oamenii.” – i-ai spune. Dar în faţa Mesei tăcerii, ai spune doar: „Stai şi vezi.” E o cloşcă cu pui, ar pricepe marele străin, dacă sunt vietăţi cu pui şi în lumea sa; ori e un gând cu faptele lui; ori este Unu şi Multiplu, şi-ar spune – căci măcar geometru ori filosof ar fi şi el.
Şi ce e plin de tâlc este nu numai că el ar înţelege ceva, dintr-o masă goală şi nişte scaune goale; ar înţelege că sunt goale, că acolo e o aşteptare sau o tăcere. Ar înţelege, aşadar, şi el – în felul său – că e vorba de un infinitiv lung; până la capătul lucrurilor lung, şi puţin dincolo de el.

Sheer innocence

Al doilea concert de muzică veche, la Biserica Luterană, cu Ansamblul Baroc „Transylvania” (înfiinţat în 1995) – piese cântate la flauto dolce & traverso, clavicembalo şi violoncello din creaţia unui Anonimi (sec. XIII) – Dansul principelui Transilvaniei şi alte dansuri contemporane; Giovanni Platti (sec. XVIII) – Trio în Sol major; Esprit Philippe Chédeville (sec. XVIII) – Duo galant în Do major; Francesco Geminiani (sec. XVII-XVIII) – Sonata nr. 3 op. 5 pentru violoncel şi basso continuo; Georg Philipp Telemann (sec. XVII-XVIII) – Cvartetul în re minor.
Am stat – la sugestia simpaticei plasatoare – într-o strană de două persoane (Raluca a fost la cea de-a treia conferinţă a pr. Teofil, despre maica Tereza de Calcutta), iar Theodor a avut momente când dădea să izbucnească în râs. Până la urmă şi-a revenit. La sfârşit a vrut, de două ori, să spună (aşa cum zice de obicei, după ce trece cu brio de câte un concert etc.): Bravo că Theodor a fost cuminte în timpul concertului!, însă, de fiecare dată i-a ieşit din gură (qualms of conscience?) numai: Bravo că...aaa...tata... şi îmi punea câte o întrebare, evitând să-mi răspundă atunci când îl întrebam de ce nu continuă propoziţia începută. După concert ne-am întâlnit cu Raluca & her mum – veneau amândouă de la confernţa pr. Teofil. Theodor, de cum le-a simţit aproape, a început să mărturisească: Nu am fost cuminte la concert şi am râs, iar tata m-a întrebat dacă de asta am venit la concert, ca să râd şi a zis: Te-ai potolit?... În astfel de momente (ce pot fi create numai de copii neprihăniţi la inimă şi nepervertiţi) îmi amintesc de rugăciunea Călăuzei din Stalker pentru cei doi sceptici (Scriitorul şi Profesorul) pe care îi călăuzea înspre Camera Miracolelor din Zonă: „Să se împlinească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de „înaltele” lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii, deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Omul, când se naşte, e slab, iar atunci când moare ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr e fraged; după ce creşte se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă”.

Shortcut to forgiveness

Dragoş Pâslaru (monahul Valerian) îmi povesteşte următoarea întâmplare: îl vizitează într-o zi un fost amic cineast care, atunci când îl întâlneşte – în biserică, unde slujba era pe terminate – îi sare de gât şi se porneşte să plângă, spunând, printre hohote de plâns, că e un mare nemernic. „So what?” – îi spune actorul devenit monah. „Uită-te în jur: începând cu mine suntem, toţi cei de aici, nişte nemernici.” Artistul pelerin nu se lasă: „Da, dar eu sunt cel mai mare!” Răspunsul monahului: „E bine că spui asta, dar să şi crezi ce spui.” Şi urmează o rugăminte: „Trebuie să mă ajuţi, să mă scapi!” „Cu mare drag. Căutăm un preot să te spovedească, după rânduială şi...” „Nu, nu pot acum. Nu sunt pregătit.” „Desigur, spovedania nu se face împotriva voinţei omului. Uite, îţi dau nişte cărţi duhovniceşti. Ia asta, asta, ailaltă...” Regizorul se trezeşte dintr-o dată: „Nu-mi mai trebuie, mulţumesc.” Şi-au strâns mâna şi dus a fost... „Uite ce repede se mântuiesc unii!...” - glumeşte monahul Valerian. „Alţii se nevoiesc ani şi ani la rând...” şi – asemenea avvei din Pateric - spun, înainte de a-şi da duhul: „N-am pus început bun pocăinţei mele.”

Old music in TM

În Piaţa Unirii e, vreme de şapte zile, un târg de carte. Edituri cu renume expun cărţi în diverse limbi, CD-uri etc. Bani să fie şi, desigur, curiozitate intelectuală. M-a recunoscut vânzătoarea de la editura UVT care, prin 1985 (deci cu vreo 23 de ani în urmă) lucra la standul de discuri de vinil de la librăria Eminescu. I-am amintit că atunci a fost foarte amabilă şi mi-a adus de la Centrul de librării TM (se terminase stocul din librărie) discul Dance Funky Synthesizer vol. 2 de Adrian Enescu. S-a bucurat că mai ţin minte gestul ei. How could I ever forget that? It has brought to me such joy ever since...

Mi-am cumpărat trei CD-uri apărute la SRR: Elena Ganţolea – De la Vivaldi la Jazz; Cornel Fugaru – Fugaru prin lumea muzicii (4 discuri); Silvia Dumitrescu – Miracol infinit. Primul pentru partea de inedit a repertoriului (Vivaldi, Corelli, Grandjany, Tournier, Paul Constantinescu, Terenyi) şi pentru că am dorit să ascult muzică la harpă, iar ultimele două pentru piesele pop care mi-au mobilat adolescenţa şi de care nu m-am putut – recunosc- desprinde. În cazul Silviei am dorit acest CD pentru piesele compuse şi orchestrate de Adrian Enescu (Cred în tine, Noi am ales) şi Doru Căplescu (Dansul, Opoziţie şi Miracol infinit). La aproape două decenii de la Revoluţie încă mai se simte o rigiditate în alcătuirea repertoriului de discuri, atât la Electrecord, câr şi la SRR – case de discuri de la care te-ai aştepta să promoveze, imparţial, valoarea. Aş, de unde! Mai trebuie să treacă (cel puţin) încă douăzeci de ani până să ajungă şi autorii valoroşi, dar needitaţi suficient, pe standurile librăriilor şi magazinelor de profil. Până una alta, contează nu atât (sau nu numai) valoarea, ci să ai prieteni influenţi acolo unde trebuie, să ştii cum să dispui de serviciile lor. Iată cazul lui Cornel Fugaru, care a prmit sprijinul – după cum stă scris în booklet-ul celor patru CD-uri - „minunaţilor prieteni Adrian şi Dana Năstase”. quod erat demonstrandum.

A început Festivalul de muzică veche în Timişoara. Am fost cu Theodor la biserica lutherană, unde a concertat ansamblul RENAISSANCE din Belgrad (înfiinţat în 1969) – grup de muzicieni ce doreşte să redescopere publicului larg moştenirile muzicale ale Evului Mediu şi Renaşterii, folosindu-se de instrumente de epocă. N-am stat decât la primele trei piese (din sec. XIII-XIV) pentru că urma să ne întâlnim toţi trei acasă la Manu - Raluca a fost la cea de-a doua conferinţă a pr. Teofil. De data aceasta tema a fost Învierea. Raluca mi-a trimis prin mail azi poezia citită de pr. Teofil cu o seară înainte, la încheierea conferinţei sale: Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă! / Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi / Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă / De câte ori, creştine, o auzi. / Hristos a Înviat în firul ierbii, / A înviat Hristos în Adevăr; / În poieniţa-n care zburdă cerbii, / În florile de piersec şi de măr. / În stupii de albină fara greş, / În vântul care suflă mângâios / În ramura-nflorită de cireş / Dar vai, în suflet ţi-nviat Hristos? / Ai cântărit cu mintea ta, creştine / Cât bine ai făcut sub cer umblând, / Te simţi măcar acum pornit spre bine / Măcar acum te simţi mai bun, mai blând? / Simţi tu topită-n suflet vechea ură? / Mai vrei pieirea celui plin de Har? / Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură? / Iubirea pentru semeni o simţi jar? / O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte / În aur măcar azi te-au îmbrăcat / Cu serafimii-n suflet imn fierbinte / Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!

Seara de la Manu s-a dovedit, once again, un festin: bucate fără carne frumos şi delicios pregătite pentru ospăţ, pe care le-am savurat alături de cele două Ioane, de părinţii lui Manu, de mama Ioanei M., de Radu (unul din şefii de la ASCOR) şi de doi oameni în straie cernite faţă de care avem o relaţie mai specială: pr. Teofil şi pr. Paisie (PS).