Treimea lui Buñuel

Umor negru, spontan şi coroziv plus o trinitate ce a devenit brand la Luis Buñuel: erotism-religie-moarte. Sau, pe scurt, Viridiana (1960) - semnul conştiinţei poetice a regizorului spaniol. Puternic înrădăcinat în cultura clasică a Spaniei (Cervantes, El Greco, Lorca şi Picasso, Salvador Dali şi Arrabal, romanul picaresc şi Galdos), acest apolog al ascensiunii către omenesc evocă un evantai de stări sufleteşti: cruzime, excentricitate, blasfemie, necrofilie şi un dram de fetişism.

Povestea este, în aparenţă doar, iconoclastă: Viridiana - o tânară pioasă, pe punctul de a deveni calugăriţă - respinge avansurile perverse şi propunerea de căsătorie a unchiului său, care, deprimat, se sinucide. Transformă apoi proprietatea defunctului într-un azil de vagabonzi, iar violenţa acestora o determină să abandoneze devoţiunea caritabilă şi să devină amanta vărului ei. Antologică rămâne scenă a ospăţului origiastic din Viridiana lui Bunuel, în care – parodiind sardonic Cina Cea de Taină a lui Leonardo, pe fundalul oratoriului Mesia de Händel – un cerşetor orb stă în centrul imaginii. Se îmbuibă, alături de o bandă grotescă de paria ai societăţii, din bucatele puse la dispoziţie de bunătatea Viridianei. Ca răsplată, aceşti ticăloşi o vor batjocori, siluind-o.

Cum era de aşteptat, ca în cazul lui Nazarin (1959), Buñuel a fost din nou citit cu precădere printr-o grilă „iluministă”, anti-clericală, critica punând prea uşor accentul pe „negarea tuturor tabuurilor şi perceptelor creştine” care ar sufoca personalitatea omului, pe „eşecul dogmatismului vechii Spanii” etc. Dar există şi o altfel de abordare. Artistul plastic George Tomaziu, citat de Steinhradt în Dumnezeu în Care spui că nu crezi, remarcă „lucrul cel mai exact şi mai adânc” (scrie Monahul de la Rohia) referitor la acest film: „Viridiana nu arată zădărnicia jertfei Mântuitorului, ci greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a ne asuma jertfa Sa, nimicnicia noastră când e vorba să pornim pe calea Crucii.” Observaţia este valabilă şi pentru Simón del Desierto, realizat de Buñuel în 1964.

Considerat blasfemiator, Viridiana declanşează un puternic scandal în structurile cinematografiei franchiste. Este interzis de către cenzura spaniolă timp de 16 ani şi e aspru condamnat de Vatican. La centenarul Buñuel din anul 2000, Viridiana se afla pe primul loc în topul celor mai bune filme ale regizorului, alcătuit prin votul a 94 de oameni de artă spanioli.

Unseen Beauty

Ieri am fost la o pizza cu Costel. Nu mai ştiu cum a venit vorba şi mă întreabă cum îşi stabilesc văzătorii criteriile după care judecă frumuseţea. Frumuseţea lucrurilor, frumuseţea oamenilor. Pentru el, ca sightless person, frumosul înseamnă armonie, proporţii, echilibru. Şi adaugă (nu e primul care spune asta): cei lipsiţi de vedere sunt mai puţini expuşi la rătăciri, la nebunii, la ispite. Corect. Numai că nefuncţionarea analizatorului vizual nu este o garanţie a virtuţii, a desăvârşirii. Cumplitele sminteli, deznădejdea şi trufia luciferică îl pândesc şi pe cel condamnat să nu se bucure de lumină, forme şi culori. Mă gândesc la antologica scenă a ospăţului origiac din Viridiana lui Bunuel, în care – parodiind Cina Cea de Taină a lui Leonardo – un cerşetor orb stătea în centrul imaginii. Se îmbuiba, alături de o bandă grotescă de paria ai societăţii, din bucatele puse la dispoziţie de bunătatea Viridianei. Ca răsplată, aceşti ticăloşi o vor batjocori, siluind-o. Pentru că mesajul Viridianei este, în fond, unul creştin. Artistul George Tomaziu, citat de Steinhradt în Dumnezeu în Care spui că nu crezi remarcă „lucrul cel mai exact şi mai adânc” (scrie tot Monahul de la Rohia) referitor la filmul lui Bunuel: „Viridiana nu arată zădărnicia jertfei Mântuitorului, ci greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a asuma jertfa Sa, nimicnicia noastră când e vorba să pornim pe calea Crucii.”

Altfel spus, revenind la frumuseţe (la frumuseţea restauratoare, aceea care – spunea Dostoievski - va mântui omenirea, dar şi la frumuseţea străină spre care nu se cade a ne slobozi prea mult privirea), Părinţii Bisericii au acelaşi mesaj deopotrivă pentru văzători şi pentru nevăzători: „Nu lăsa ochii tăi să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletul.” Ochii funcţionali, dar mai ales ochiul lăuntric, acela care – atunci când este închis pe dinafară, ca în cazul orbului din Viridiana – se poate deschide oricând spre deşertăciuni şi cugetări necuviincioase, spre distracţie şi pierzanie. Nu sunt mai puţin privaţi de comuniunea cu frumuseţea nevăzută, restauratoare, nici nevăzătorii (asta încerc să-i spun lui Costel). Nu spuneau tot Părinţii că omul n-a ajuns încă la desăvârşire câtă vreme rugăciunea mai este înşelată de închipuiri? Spre acea rugăciune fără de închipuiri înşelătoare vor fi însetat sufletele nevăzătorilor adolescenţi pe care i-am întâlnit toamna trecută la capela ortodoxă din Cluj...

Split personality

Ştirea despre bizarul sfârşit al actorului David Carradine (parodiată de jurnaliştii de la „Academia Caţavencu” în articolul Coasa de lux) mi-a amintit şi de moartea lui Paşadia şi, mai ales, de sfârşitul grotesc-sinistru al lui Vasile Potop (alias Gheorghe Dinică) din Patul conjugal. Paşadia moare – într-o postură nu tocmai dignifying - în braţele ibovnicei sale. Potop se sinucide în spatele unui ecran din sala de cinema al cărei şef era în timp ce avea aceeaşi ocupaţiune mintală ca şi Carradine; în faţa ecranului se desfăşura un fel de congres al Partidului Democraţiei Originale – cum filmele nu mai merg în perioada post-1990, sălile de cinematograf din România se închiriază la partide, cluburi etc. Nu e cazul personajelor sus-pomenite (care au abdicat de la lupta cu patimile), însă războiul nevăzut cu demonii „frumuseţilor străine” se duce până la ultima suflare. Lucifer e, poate, ultimul răzvrătit ce moare în noi, ce moare de fapt o dată cu noi.

Imaginea trezită de descrierea amănunţită a împrejurărilor în care – afirma o căpetenie a Poliţiei din Bangkok – a survenit moartea lui Carradine mi-a amintit, involuntar, de universul lui Egon Schiele şi mai ales al lui Francis Bacon. Predilecţia pentru neliniştea sfârşitului, suferinţa corpului omenesc deformat de violenţa vieţii de fiecare zi, pentru o existenţă lipsită de sens şi de posibilitate eliberatoare. Ca o sciziune a personalităţii scăpată de sub control. Tablourile lui Bacon instaurează – zice wikipedia – „o atmosferă plină de tensiune, personajele suferind acţiunea destructivă a unor forţe ce vin din interiorul sau exteriorul conştiinţei”.

All Saints

Azi am fost – în premieră - la o biserică aflată încă în construcţie. Alături de noi trei a venit şi bunicul lui Theodor.

The key word, azi, de Praznicul Tuturor Sfinţilor: sfinţenia. În cuvântul său de învăţătură, sacerdotul i-a trecut în revistă pe sfinţii prooroci şi pe sfinţii apostoli, pe cei din perioada B.C. şi, respectiv, A.D. Celor prezenţi li s-a amintit că Unul singur e Sfânt („Domnul Savaout”), însă cărţile sfinte ale Bisericii (canonice şi necanonice) vorbesc deopotrivă de Cel Ce sfinţeşte şi de cei sfinţiţi. „Sfintele, sfinţilor!” se spune chiar înainte de momentul liturgic al Cuminecării.

Am recitit câteva pasaje din cartea Monicăi Fermo despre „învierea pe drumul Damascului”. După, spune ea, „păcatele tinereţelor”, L-a întâlnit – în chip mistic - pe Hristos. Obrazul, prin Taina Botezului, e acum curat („diafan”, spune ea). Dar amintirile pe care le poartă în suflet: muzica, dansurile, filmele, trăirile deosebite din rolurile pe care – spune – le-a jucat cu sinceritate, dar yoga şi spiritismul? „Toate s-au şters ca patimi, dar ce fac cu amintirile, pe ele unde le îngrop?” Purtăm în noi, scria fosta actriţă („actriţă corp ansamblu” – mă corectează, telefonic, Monahul), toate amintirile dureroase, ruşinoase chiar dacă prin înduhovnicire ne-am venit în fire. „Poate că aceasta este pedeapsa Domnului, să trăiesc de acum cu amintirea aceasta ca o pată urâtă şi neagră pe un braz diafan?!” Întrebare firească, dacă ne gândim că înaintarea noastră pe drumul despătimirii / sfinţeniei (atunci când am pus hotar destrămării noastre şi am hotârât ca Da-ul nostru să fie Da, iar Nu-ul nostru să fie Nu) este însoţită de o tot mai mare conştientizare a rătăcirilor noastre. Şi atunci, cerem mereu, zi de zi, împreună cu psalmistul:

„Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta

Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.

Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.

Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.

Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.

Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.

Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie.

Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.

Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.

Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.

Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.

Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.

Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.”

Dostoievski evergreen: „Viaţa e frumoasă, noi o facem urâtă, dar viaţa e atât de frumoasă!”

P.S. „Nu trebuie să precipităm convertirea. Ea se va împlini aşa cum înfloresc pomii, când sufletul se va fi îmbogăţit îndeajuns, suferind îndeajuns.” (Mircea Eliade)

Phoenix

Zilele astea se împlinesc 19 ani de la evenimentele din 13-15 iunie 1990 din Piaţa Universităţii. Actorul Dragoş Pâslaru, una din sutele de victime, a scăpat prin minune. După o experienţă la limită s-a predat, de bună voie şi nesilit de nimeni, Bisericii lui Hristos. De-atunci de când – următor rolurilor premonitorii din Karamazovii, Ochi de urs, Secvenţe, Umbrele soarelui, Fii cu ochii pe fericire – a ales Psalmii şi Rugăciunea pentru a deveni „făptură nouă” în Hristos, punctul de sprijin avea să-i fie duhovnicul de care face şi acum ascultare.

Am găsit pe youtube câteva minute din filmul lui Alexandru Tatos din 1982, Secvenţe. Dragoş Pâslaru interpretează aici (un film în film) un tânăr proaspăt ieşit din spital pe 31 decembrie, ce încearcă zadarnic să-şi găsească – la telefon - un prieten cu care să petreacă Revelionul.

A bird's eye view

Vineri seara, operă în concert cu arii mozartiene din Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Così fan tutte şi solişti ai Operei de Stat din Viena: Simina Ivan, Ildiko Raimondi, Aura Twarowska, Alexandru Moisiuc, Zoltan Nagy, Gergeli Nemeti. În pauză a trecut pe la noi prin lojă d-na Alexandra Guţu şi am vorbit despre viitoarea premieră de la Teatrul German Timişoara cu The Sound of Music (la care sperăm şi noi să ajungem), unde orchestra va fi dirijată de Petru Oschanitzky. Inevitabil, l-am evocat şi pe Richard Oschanitzky, fratele dirijorului stins prematur din viaţă la numai 39 de ani (acum 30 de ani).

Sâmbătă, opt ore pe dealuri la coplilit de viţă-de-vie. A fost soare (ne-am şi bronzat), însă a bătut vântul. De la fân (trebuia să mă aştept la asta) am făcut alergie: nas înfundat, deşte butucite (I couldn’t make a fist). În jurul nostru zburau fazani, prin ierburile din jur se plimbau buburuze iar pe cer se înălţau ori se pregăteau de aterizare zeci de păsări metalice...Ieri, Theodor ne-a spus că el o să se facă pilot (iar noi nu i-am spublberat acest vis irealizabil în cazul său) pentru că i-a rămas încă întipărită-n memorie amintire lui Claudiu, aviatorul care ne vizitează uneori la miez de noapte, în pauza de câteva ceasuri dintre două zboruri. Claudiu aka adrianofere este un om excepţional şi un împătimit ascultător al muzicii electronice (pasiunea comună pentru muzica lui Adrian Enescu ne-a apropiat) a cărui meserie ultrasolicitantă nervos ne trezeşte toată admiraţia. Zilele trecute ne povestea (apropo de febleţea noastră comună) cum a ascultat odată, în cockpit, genericul din Pas în doi. Într-o zi i s-a întâmplat să fie acolo sus in the skies, unde se vedeau doar stelele şi un clar de lună. Sonorităţile grave ale muzicii lui Adrian Enescu i-au dat atunci sentimentul că este singur, doar el, în tot universul. What a feeling, what a view!

Like a prayer

„Lord! I feel You drawing near,

I can feel Your hand upon the back of my head.

Because I want to see Your world

as You made it,

and Your people

as You would have them be.

I love You, Lord,

and want nothing else from You.

I accept all that is Yours,

and only the weight of my malice and my sins ,

the darkness of my base soul,

prevent me from being

Your worthy slave, O Lord!

Help me, Lord, and forgive me!”

(Andrei Tarkovski)

Mai presus de toate

„De mii de ani omul îşi caută fericirea dar nu este fericit. De ce? Pentru că nu poate s-o atingă, pentru că nu cunoaşte calea spre fericire. Pentru că, mai presus de toate, în viaţa noastră pământească, omul nu trebuie să ajungă la starea de fericire deplină, ci doar să aspire la ea, spre viitor. Trebuie să existe suferinţă căci prin suferinţă, în lupta dintre bine şi rău, se căleşte sufletul omului.”

(Andrei Tarkovski)

D.J.

Aseară am fost interpreter la Cramele Recaş, unde un grup de o sută de medici (nefrologi) din diverse ţări au participat la o degustare de vinuri. Locul e renovat şi arată occidental (cochet, curat, îngrijit), iar de pe dealurile acoperite de viţă-de-vie din jur se vor extrage milioane şi milioane de litri de vin care, cu un management mai îndrăzneţ şi mai eficient în ultima vreme (firma s-a privatizat în 1998), ajung acum în prăvălii de pe cele cinci continente. Am cunoscut prin fosta mea elevă (care mi-a oferit ocazia să fac pe translatorul) un D.J. ultra-profesionist care, după câteva melodii bănăţene live cu nişte rapsozi populari din zona Haţegului, şi-a intrat în pâine şi a creat in no time antren şi voie bună. Ademeniţi de selecţia D.J.-ului, nefrologii (cu rinichii în plină filtrare glomerulară, după degustarea de felurite soiuri de vinuri, ţuică etc.) s-au pus pe dans şi pe figuri cu o spontaneitate de ai fi zis că erau, toţi, un fel de chorus line cu care s-au făcut repetiţii serioase înainte de bal. Acest master of ceremonies are, aflu, reputaţia unui D.J. de înaltă clasă prin părţile astea. „Viaţa e oricum un mare bullshit, iar dacă nu faci ce-ţi place, la ce să mai trăieşti? Eu am muzica mea, cărţile mele, filmele mele. Mă întorc la ele mereu pentru că de fiecare dată înveţi ceva nou. N-am timp să mă plictisesc.”

La întoarcere ne-am uitat la o producţie americană din 2008: Elegy. Farmecul actorilor (Ben Kingley, Penelope Cruz, Dennis Hopper) te fac să treci peste carenţele de concept, de viziune a poveştii – o melodramă fără un mastermind (dar cu un mesaj ideologic anti-puritan, anti-conservator, anti-tradiţionalist nemascat), mai aproape de edulcorarea din Love Story decât de rafinamentul unui film ca Bobby Deerfield.

În genul filmelor

Se vorbeşte peste tot despre genuri cinematografice. Nu vizionăm filme, ci filme de comedie sau poliţiste, de groază sau de aventuri, thrillers sau romances etc. Foarte rar se mai întâmplă să exclamăm: Am văzut un film! Un film pur şi simplu, neînregimentat de clişeele vreunui gen anume...Pe la mijlocul anilor 80, Andrei Tarkovski („cel mai important regizor al sfârşitului de mileniu” în opinia unui alt titan al filmului, suedezul Ingmar Bergman) îşi exprima deschis rezervele sale faţă de transferul genurilor din teatru înspre cinema. Astfel, nota el în Sculpting in Time (volum apărut în 1986), comedia de situaţii, western-ul, drama psihologică, melodrama, muzicalul, thriller-ul, filmele poliţiste ori de groază ar aparţine nu atât artei, cât mass mediei, adresându-se – atunci când se încadrează perfect în aceste clasificări - „marelui public”.

Care este însă scopul filmelor de artă versus filmele-conservă? Are arta un scop anume? Şi dacă da, este el redefinit perpetuu de epoci, de mode sau are puterea să transceadă vremurile? La modul ideal, arată Andrei Tarkovski, ţelul artei – neschimbător, peren - este acela de a „explica artistului şi celor din jur care este sensul vieţii unui om; iar dacă nu reuşeşte să-l explice, măcar să adreseze această întrebare”. Arta modernă însă a luat-o pe un alt drum. Nu mai contează aspiraţia către un ideal, căutarea unui sens vieţii, ci afirmarea valorii individului ca entitate autonomă. Artistul nu mai este „un slujitor al unei idei măreţe, al unui ideal comun, gata oricând să-şi răscumpere înmiit darul cu care a fost înzestrat”. Arta nu mai este o omilie, o expresie a ceea ce are omul mai bun în fiinţa sa: nădejde, credinţă, dragoste, frumuseţe, rugăciune. De aceea omul modern, extrem de suspicios faţă de ideea de jertfă (chiar dacă exprimarea de sine presupune obligatoriu o formă de sacrificiu) şi bombardat din toate părţile de clişeele diferitelor genuri, manifestă o sensibilitate (şi o dependenţă) excesivă faţă de surogatele artistice.

Există – afirma regizorul Călăuzei - un singur fel de gândire filmică: cea poetică. Doar cinematograful poetic, arăta el, poate rezolva situaţiile ireconciliabile şi paradoxale (frumosul şi urâtul, binele şi răul, moartea şi viaţa etc.); doar aşa cinematograful poate fi un mijloc adecvat de expresie pentru gândurile şi sentimentele regizorului-autor. Care este genul în care îl putem încadra pe, de exemplu, Robert Bresson? „Niciunul”, răspunde Tarkovski, fiindcă „Bresson este Bresson – el însuşi este un gen”. Enumerarea continuă: Antonioni, Fellini, Dreyer, Bergman, Kurosawa, Dovjenko, Vigo, Mizoguchi, Buñuel, Chaplin. Cu toţii regizori de marcă în world cinema, fiecare în felul său un fenomen unic, irepetabil; orice descoperire artistică reprezintă, în viziunea tarkovskiană, „o imagine nouă şi unică a lumii, ca o hieroglifă a adevărului absolut”, o „metonimie” (parte pentru întreg: pentru a vorbi despre infinit, artistul zugrăveşte lumea realităţilor finite). Iată, de exemplu, două din filmele cu cel mai mare succes la box office ale regizorului rus: deşi catalogate drept repere ale genului S.F., nici Solyaris şi nici Stalker / Călăuza – în fond, filme de con-ştiinţă şi ficţiune - nu-şi au locul propriu-zis pe raftul producţiilor de gen, ci aparţin mai degrabă universului poetic de motion pictures plăsmuit de regizori precum cei numiţi mai sus.

Adevărata imagine de film se bazează deci pe „distrugerea genului”, deoarece numai aşa idealurile pe care artistul încearcă să le exprime nu sunt sacrificate de respectarea parametrilor unui gen sau altul. Că realitatea este cu totul alta, o demonstrează Robert Altman cu uriaşa sa forţă satirică. În The Player / Jocuri de culise (1992), Altman urmăreşte odiseea unei idei de film (iniţial onestă, necomercială, „ca-n viaţă”) din momentul de expunere a sinopsis-ului în faţa virtualului producător şi până la materializarea ei într-un blockbuster (un produs comercial, tipic hollyoodian, încărcat de clişee), pe gustul milioanelor de plătitori de bilet. La previzionările dinaintea premierei, acest public (ce preferă „ingredientele de succes” de tip telenovelistic şi tabloidic: vedetele, suspensul, umorul, violenţa, emoţia, speranţa, nuditatea, sexul etc.) va alege invariabil varianta cu final fericit. Hollywood ending, indeed. Cine mai este atunci autorul unor astfel de filme? Nimeni altcineva decât milioanele de spectatori, avide să evadeze măcar o clipă din cenuşiul cotidian.

Δ ABC = Δ A’B’C’

Scriitorul în dialog cu Vampa, în ajunul plecării în Zonă:

S: „Scumpo, lumea este cumplit de plictisitoare! Nu există nici stafii, nici farfurii zburătoare. Universul este dirijat de nişte legi de fier. Spre marea noastră dezamăgire, ele sunt de nezdruncinat. Nu spera să vezi farfurii zburătoare...”

V: „D-ta negi şi existenţa Triunghiului Bermudelor?”

S: „Nu există Triunghiul Bermudelor! Există Triunghiul ABC egal cu triunghiul A’B’C’. Simţi ce plictiseală jalnică include această definiţie? În Evul Mediu era interesant: fiecare casă avea duhul ei, în fiecare biserică era prezent Dumnezeu. Oamenii erau tineri. Acum, fiecare al patrulea om e bătrân. Mare plictiseală, scumpo!”

V: „Bine, dar chiar d-ta spuneai că Zona este rezultatul unei supercivilizaţii...”

S: „Care este şi ea, pesemne, dirijată de nişte legi de fier, de asemenea plicticoase. Şi fără Dumnezeu, bineînţeles, şi fără niciun duh. Deoarece, dacă Dumnezeu este reprezentat de triunghiul acela, atunci eu nu ştiu ce să mai cred...”

Eram prin clasa a VI-a când am văzut prima oară Stalker / Călăuza şi tocmai învăţasem la geometrie despre congruenţa triunghiurilor...Replica referitoare la „triunghiul ABC egal cu triunghiul A’B’C’” m-a bucurat mult. Era, cu siguranţă, una din puţinele inteligibile - pentru mine - din acel fiilm. Cincisprezece ani mai târziu, Berdiaev (şi ceilalţi autori de teologie ortodoxă) avea să mă ajute să înţeleg de ce în bisericile medievale (şi în cele de azi care se încăpăţânează să păstreze liturghia de început de Ev Mediu, a lui Ioan Gură de Aur) există – în chip tainic, sacramental - Dumnezeu. De ce fiecare casă („mica biserică”) mai păstrează - acum, ca şi atunci - din duhul bisericii (care este, de fapt, al Bisericii). De ce, în fine, omul care îşi netezeşte gândurile astfel (contrar logicii Scriitorului, care e însăşi logica pragmatică, utilitaristă, a acestui veac, a lumii dintotdeauna) nu se simte robit de demonul plictiselii (akediei) ci, asemenea Călăuzei, simte că vrea şi că poate să se roage pentru aproapele său astfel: „Să se împlinească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de ‚înaltele’ lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare el ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr, e fraged; după ce creşte se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ceea ce s-a asprit nu poate să învingă...” Peste ani aveam să descopăr că această rugăciune a fost remixată de Tarkovski după câteva idei din Hermann Hesse. Şi tot asemenea Călăuzei, omul ce se hrăneşte din Lumina Taborului – nu se poate altfel - năzuieşte mereu spre mai bine, spre mai frumos (în sens filocalic), ca-n versurile lui Arseni Tarkovski (tatăl regizorului, un rafinat poet) recitate de Stalker în antecamera Zonei în prezenţa apaticilor şi flegmaticilor însoţitori (Scriitorul şi Profesorul):

„A zburat vara în goană, ca şi cum n-ar fi fost

Mai sunt zile calde, dar nu e de ajuns

Tot ce s-a putut s-a împlinit lesne

Mi-a căzut în palmă, dar nu e de ajuns

Nici răul şi nici binele n-a venit din senin

Avem în faţă lumina, dar nu e de ajuns

Viaţa m-a ocrotit, m-a luat sub aripă

Sunt un om norocos, dar nu e de ajuns

Frunzişul mi-e întreg, ramurile neatinse

E limpede ziua, dar nici asta nu e de ajuns...”

Weekend a la Cluj

De Rusalii şi de Praznicul Sf. Treimi am ajuns, împreună cu Tatiana & Claudiu, la mănăstirea Ciucea din jud. Cluj. Impresionantă schimbare la faţă a fostului complex mănăstiresc proiectat de familia poetului Octavian Goga, devenit sub comunişti spaţiu muzeal. Aşa cum arată acum poate sta oricând alături de aşezământul monahal recent construit la Şinca Veche. Cele două Sf. Liturghii din paraclisul mănăstirii (master of ceremonies: Pr. I.G.) intră la categoria unforgettable. La fel şi plimbarea prin Grădina Botanică din Cluj, la fix o zi după proiecţiile cu Pas în doi şi Concurs – în prezenţa regizorului (Dan Piţa) – pe care le-am ratat. Clujul, ca şi satele din împrejurimi, din altă lume. Un fel de „stat în stat”, atmosferă budapestană, confort occidental.

Noblesse oblige

De Hariet Beecher Stowe am aflat prin 1984, o dată cu premiera în România a filmului englez Little Lord Faunterloy, versiunea din 1980 (starring Sir Alec Guiness) a romanului ei omonim. Puştiul era jucat de o dulceaţă de băiat Ricky Schroder, pe care îl văzusem cu vreo trei ani în urmă în The Champ. Tanti Anişoara, bibliotecară la Liceul „Electromotor”, mi-a scris atunci pe cartea proaspăt reeditată a lui Stowe, pe care - pe sub mână - mi-a procurat-o. Nu o mai am, însă mai port în amintire dedicaţia ei: „Lui Marian, cu nădejdea că va iubi întotdeauna frumosul şi adevărul.” Motorul de căutare a citatelor celebre la care m-am abonat îmi găseşte, randomly, acest motto semnat H.B. Stowe: „I am speaking now of the highest duty we owe our friends, the noblest, the most sacred—that of keeping their own nobleness, goodness, pure and incorrupt.” Despre datoria morală a omului (întru păstrarea nobleţii, bunătăţii şi curăţiei sale sufleteşti) vorbea şi Tarkovski: „Indiferent dacă sunt bune sau rele, filmele mele vorbesc, în ultimă analiză, despre un singur lucru: manifestarea extremă a credinţei în datoria morală şi lupta pentru aceasta. Mă interesează un erou care merge până la capăt, fără să ţină seama de nimic, pentru că numai un asemenea om poate izbândi.”

...Theodor a încheiat, azi, primul an de şcoală. Împreună cu şapte din cei opt colegi ai lui de clasă a participat la programul artistic pregătit de entuziastul său dascăl. Una din poeziile pe care le-a recitat a fost aceasta: O balanţă-am desenat / Dar de talere-am uitat / O privesc şi mi se pare / Că e litera T mare / Acum scriu cu mult elan: / Theodor, Teofil, Traian. Alături de el, ne dorim să conservăm în noi forever and ever nevoia de a lupta pentru datoria morală la care se refereau, între alţii, şi H.B. Stowe şi Andrei Tarkovski. Şi mai ales să reuşim să-i sădim în suflet zestrea cea mai de preţ pentru un om: dorul de libertate.

Soprana din excavator

4 iunie 2009, ora 21.00: ultima reprezentaţie din stagiune a Corului şi Orchestrei Filarmonicii Banatul susţinută într-o locaţie neconvenţională. După trotuarul din faţa Catedralei Mitropolitane, după malul râului Bega (vizavi de terasa Flora), după Aeroportul Timişoara şi Pădurea Verde (vizavi de Muzeul Satului), a venit rândul unui alt spaţiu în aer liber: platforma sediului DDM (Direcţia de Drumuri Municipale) din Timişoara, care îşi sărbătoreşte, în acest an, 50 de ani de la înfiinţare.

Pe o vreme mai degrabă răcoroasă, un public zgribulit (mult mai numeros dacă afară era mai cald) a urmărit un spectacol de proiecţii video, sunet şi lumină (Drumul muzicii) dirijat de Raymond Janssen (Olanda), cu arii celebre din opere şi highlights din diferite opus­-uri simfonice. Fiecare lucrare a fost prefaţată de un scurt comentariu redactat de cel căruia i-a aparţinut concepţia şi regia artistică (directorul Filarmonicii, Ioan Coriolan Gârboni) şi proiectat un ecran.

Inspirata găselniţă a show-ului: aducerea „la zi” a mesajului muzical prin costume, scenografie, pirotehnie. După momentul inaugural (Uvertura la opera Carmen de Bizet), o Polcă op. 269 de J. Strauss; nu a fierarului, ci a ... picamerului - zgomotoasa unealtă fiind incorporată ca un instrument în orchestră. Pe fondul Rapsodiei române nr.1 de George Enescu câţiva balerini au fluturat un fanion albastru – culoarea hip de când suntem în UE. Un intermezzo din Cavaleria Rusticană de P. Mascagni a făcut trecerea spre ariile lui Verdi: pe sonorotăţile din „Corul sclavilor” din Nabucco nişte muncitori îmbrăcaţi retro (însoţiţi de câţiva măgari aduşi de la zoo) mimau condiţiile de muncă din DDM de acum 50 de ani; în anti-teză, „Marşul triumfal” din Aida a devenit fundal pentru parada uneltelor moderne ale întreprinderii aflate la ceas aniversar. Roabe, escavatoare şi camioane sofisticate s-au perindat prin faţa noastră – unele executând piruete – pentru ca, din cuva unui excavator (tapetată cu o catifea roşie) să iasă, ca o zână albă, soprana Diana Pap, interpretând aria „Regina nopţii” din Flautul fermecat de Mozart. Secvenţa următoare ni l-a adus pe tenorul Marco Borella (Italia) îmbrăcat în costum de muncitor, îndrăgostit (pe notele din O, sole mio de Ed. di Capua) de ... „Regina nopţii”, care, din cuva-balcon îi asculta serenada. Împreună au mai cântat Non ti scordar di me de E. de Curtis. Lied-ul lui Solvejg din Peer Gynt de Grieg a pregătit trecerea spre momentul final: Dansul săbiilor de Haciaturian, în care patru „muşchetari” se luptau cu un ... motostivuitor nervos. Atât de nervos, încât – de senzaţie - se tot ridica pe două roţi şi, asemenea unui dragon, scotea pe nări nu flăcări, ci ... foc de artificii.

La final, tenorul italian a bisat cu „Nessun dorma” din Turandot de Puccini. Pe ultimele note a izbucnit un electrizant fireworks display care, vreo 2-3 minute, a făcut deliciul publicului - al copiilor (ce au primit în dar cisterne şi camioane de jucărie dintr-o roabă) şi al multor adulţi redeveniţi copii în timp ce feeria de lumini colora cerul. Game over.

Omul din om

Orice călăuză are un învăţător. Călăuza Călăuzei din filmul lui Tarkovski (Stalker) avea o poreclă: Mistreţul. Aducea ani de zile oameni în Zona interzisă – atunci nu-i spunea nimeni Mistreţul, ci Învăţătorul. El i-a deschis ochii celui care – înfruntând obstacolele şi patrulele Poliţiei - se încăpăţânează acum să-i ducă în Camera Dorinţelor pe cei mai nefericiţi dintre oameni. Acolo, cea mai adâncă dorinţă a omului, fără de care el nu poate trăi, se împlineşte. Mistreţul însă a distrus florile din Zonă. Le-a făcut una cu pământul, însă mirosul mai dăinuie. Ceva însă s-a petrecut în sufletul Mistreţului: „o ruptură” - crede Stalker-ul. „Însă - a adăugat el - mai degrabă a fost pedepsit.”

La intrarea în Zonă Stalker-ul se retrage puţin să rămână singur, într-un loc cu iarba înaltă, flori şi mai ales cu stâlpi de telegraf în poziţie oblică, foarte asemenea unor cruci. La o oarecare distanţă se vede o clădire unde – vom afla mai târziu – este Camera Dorinţelor. Călăuza se trânteşte în iarbă şi se lipeşte de pământ. Corpul său pare a fi o componentă a locului. Gestul său este foarte asemenea unei rugăciuni. Cei doi „clienţi” ai Călăuzei (Scriitorul şi Profesorul) comentează vocaţia celui care i-a adus în acest loc miraculos şi ciudat. Însă, întocmai ca evreii de pe vremea lui Iisus, şi-l imaginau altfel pe îndrumătorul lor: „Ciorapi de piele, un echipament impresionant din piele neagră, înfăţişare de zmeu” – spune Scriitorul. Profesorul adaugă: „Biografia lui e şi mai impresionantă. A fost închis. A fost traumatizat aici. Are şi un copil infirm – o victimă a Zonei: fetiţa nu umblă.” Scormonitor, Scriitorul amator de subtilităţi stilistice, îşi întreabă camaradul de drum: „Dar ce e cu Mistreţul acela? Cum adică a fost pedepsit?” Profesorul îl lămureşte: „Într-o bună zi, după ce s-a întors din Zonă, s-a trezit bogat. A căpătat o avere imensă peste noapte, iar peste o săptămână s-a spânzurat.” De ce? Răspunsul îl dă Scriitorul, cu un acru cinism: „A înţeles că aici se împlinesc numai acele dorinţe de importanţă vitală, numai ce corespunde structurii tale, care zace în tine şi te va dirija toată viaţa. Mistreţul n-a murit din cauza lăcomiei. A implorat, s-a târât în genunchi ca să-şi recapete fratele. A cerut viaţa fratelui său şi i s-a dat ceea ce i se cuvenea: un sac de bani, pentru că asta corespundea structurii sale.” E ca-n Oscar Wilde: „God punishes us in two ways: when He doesn’t grant our wishes, and when He does grant them.”

A room of one's own

Am găsit, în biblioteca finilor noştri, cartea de confesiuni a Monicăi Ferno, Talita Kurni - Înviind pe drumul Damascului. Am răsfoit-o şi am descoperit – printre descrieri ale escapadelor ei amoroase (abreviate, desigur) – câteva referiri la Pr. Ilarion Argatu de la Cernica. Am vorbit cu Monahul despre asta (la urma urmei, actuala monahie l-a văzut de sute de ori în montarea Karamazovilor de la Nottara, în care Monahul îl juca pe Alioşa) şi mi-a amintit de o discuţie pe care el a avut-o cu Părintele. Erau vremurile acelea tulburi din 1990 şi Monahul (pe atunci actor pe drumul Damascului) căuta soluţii politice pentru „mântuirea neamului românesc”...Puternică sintagmă, într-adevăr! Sub o formă sau alta e mereu prezentă şi - invariabil triumfalist - pusă-n vitrina actualităţii. Răspunsul Părintelui a fost cât se poate de ferm: „Nu există soluţii politice!” A repetat asta de câteva ori, tare şi răspicat: „Nu înţelegi că nu există nicio soluţie de ordin politic?” – un fel de remix al înţelepciunii patristice: „Dobândeşte tu pacea lăuntrică şi mulţime de oameni se vor mântui în jurul tău!” ... Frumos spus, dar totuşi, trăim în cetate, nu în pustie. Suntem, mai mult sau mai puţin, virusaţi de modernitate (tendinţa spre confort, spre gadget-uri tehnologice de ultimă generaţie etc.). Este din ce în ce mai greu (dar nu imposibil) de găsit ceea ce Virginia Woolf numea a room of one’s own. Şi totuşi aici e scăparea: în felul în care reuşim să trăim (vorba lui Franky Schaeffer) starea de dacing alone. Şi să ne bucurăm de acel somn liniştit pentru care, cu jumătate de veac în urmă, Nicolae Steinhardt a ales să spună anchetatorilor verde-n faţă: NU! atunci când i-au cerut să depună mărturie mincinoasă. Ştiind bine că acest răspuns îl va plăti cu ani grei de temniţă, ceea ce s-a şi întâmplat.

Scrie Monica Ferno despre reacţia celor din jur (familie, colegi de teatru etc.) faţă de convertirea ei: femeia, descoperind ea (prin anii 80) cărarea spre Biserică, s-a smerit şi (asemenea faptelor de căinţă ale lui Tobei, samuraiul „răspopit” din Ugetsu Monogatari, care a plătit scump visul său nebun de glorie şi mărire) s-a dedat la „munca de jos” - fără nicio nuanţă peiorativă. Tobei, aruncându-şi într-o apă zalele şi suliţa de samurai, se apucă – pentru întâia oară în viaţă - să lucreze pământul; râvnitor, nu conteneşte să sape-n brazdă, ca şi cum ar vrea – prin obosirea trupului – să se pedepsească pentru nerozia de a-şi fi părăsit nevasta (ce devine gheişă, după ce a fost violată de nişte soldaţi) ca să ajungă, prin fraudă şi crimă, samurai in chief. Monica Fermo face şmotru în biserică, înţelegând că prin aceasta (lucrul mâinilor, cum ar spune Părinţii Bisericii) începe să-şi răscumpere uşurinţa cu care se dedase la cele mai voluptoase plăceri trupeşti. Cei care au întâlnit-o, în primele zile de după Botez (ea fiind evreică), au crezut c-a luat-o pe arătură zdravăn. Când de fapt ea tocmai a început să se trezească, să-şi vină în fire, să fie făptură nouă în Hristos. ... Va fi trăit şi ea, ca fiecare om apăsat de povara păcatelor, nevoia de izbăvire a sufletului din temniţa în care, cu mintea rătăcită l-a împins. Se va fi rugat şi ea precum psalmistul David:

„Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat.

Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune.

Când lipsea dintru mine duhul meu, Tu ai cunoscut cărările mele.

În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie.

Luat-am seama de-a dreapta şi am privit şi nu era cine să mă cunoască.

Pierit-a fuga de la mine şi nu este cel ce caută sufletul meu.

Strigat-am către Tine, Doamne, zis-am:

„Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii”.

Ia aminte la rugăciunea mea, că m-am smerit foarte.

Izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc, că s-au întărit mai mult decât mine.

Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude numele Tău, Doamne.

Pe mine mă aşteaptă drepţii, până ce-mi vei răsplăti mie.”

Strigat-am către Tine, Doamne, zis-am:

„Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii”.