M

De Pentecost (Rusaliile, când bisericile ortodoxe sunt împodobite cu frunze şi iarbă, semn al revărsării Duhului asupra naturii, a renaşterii şi venirii verii) am fost la biserica de la Poliţie, unde Î.P.S. – deşi oficial este încă Mitropolitul Banatului - nu mai e pomenit în rugăciuni. Cântarea bizantină şi execuţia icoanelor din catapeteasmă ne-au răpit, ca de obicei. Predica s-a referit la cei care, deşi au primit botezul creştin, au ieşit din cuminţenia Duhului şi s-au rupt de Biserică – aluzie la mişcarea pro-ecumenistă (pro-occidentală, pro-catolică) din BOR. I-am întâlnit pe Dorin, Lia şi Filoteea. La prânz am servit Chinese food şi mi-am amintit de cele citite deunăzi în cartea lui Oliver, Touching Heaven. Povestea acolo proaspătul convertit la Ortodoxie că zilele petrecute în mijlocul monahilor de la Valaam i-au amintit pasajele din Cartea Facerii despre lucrarea pământului. Ce contrast izbitor cu viaţa pe care o trăim astăzi, când – cu ajutorul banilor – mâncăm ce nu am semănat, udat, cultivat, secerat, recoltat etc. Pe de altă parte, mâncăm, iată, specialităţi exotice, astfel că devenim tot mai mult cetăţeni ai acestui imens global village care e Pământul.

Dup­ă-amiaza au trecut pe la noi Manuela, Ana şi amicii lor, Gigi şi Călin. Ne-au povestit despre pelerinajul lor la Ierusalim, de Paşti, când au cunoscut pe propria piele căldura care nu arde a flăcării din Lumina care – zice-se – numai în bisericile Ortodoxe se aprinde, în noaptea Învierii. Probabil că şi gândul la acea Lumină unică ne ţine drepţi la ceas de ispită în vremurile de acum...

Citesc în cartea lui Oliver despre călugării din vechime, care lucuiau în aceeaşi chilie cu sicriul în care erau înmormântaţi după ce mureau. Astfel, atunci când ispita îi încerca, priveau la scândurile de lemn, se cutremurau şi se întăreau, iar ispita trecea. Şi tot aşa. Ori în ziua de azi am exclus din vieţile noastre orice ne aminteşte de fortuna labilis. Poate ar fi suficient să privim în palme la acel M (memento mori) pe care îl avem pecetluit, fiecare dintre noi, ca semn de necesară neuitare...

"Jesus He Knows Me"

Descopǎr, în scrierile lui Isaac Sirul, îndemnuri susţinute la cunoaşterea propriei slǎbiciuni – „începutul bunǎtǎţii”. „Cel ce nu-şi cunoaşte slǎbiciunea – zice Sirul – stǎ pe muche de cuţit şi niciodatǎ nu-i departe de cǎdere, nici de leul pierzǎtor, adicǎ de diavolul mǎndriei.” Cel lipsit de smerenie este „lipsit de desǎvârşire” şi „pururea înfricat”. „Fǎrǎ smerenie – mai zice sfǎntul – nu se poate desǎvârşi lucrul omului. Şi nu s-a pus pe scrisoarea liberǎrii lui pecetea Duhului, ci e mai degrabǎ încǎ rob.”Apoi sfântul vorbeşte despre oprirea harurilor de la om, de cǎtre Îndrumǎtor, „ca aceasta sǎ i se facǎ pricinǎ de a se apropia de El”. Dar în lipsa harului se cuibǎreşte rǎspândirea, iar gândurile se tulburǎ: „Strânge-te pe tine din cele multe şi îngrijeşte-te numai de sufletul tǎu, ca sǎ-l mântuieşti, din risipirea lui, în cea mai adâncǎ pace.” Lupta cu împrǎştierea gândurilor, cu risipirea în cele multe este lupta cea bunǎ, fiindcǎ a fi zǎbavnic la limbǎ presupune îngrijirea de propriul suflet şi învierea lui din patimile în care a cǎzut – strǎdanie „mai cu folos decât a învia pe cei morţi.” Douǎ direcţii de îndreptare a sufletului, de cǎutare a fericirii îmi pare că există. Una este „centrifugǎ” şi prin ea omul cautǎ în altǎ lume, beyond the louds, pacea, izbǎvirea, comuniunea deplinǎ. Este, poate, unul din feluritele chipuri în care ne ispiteşte gǎndirea şi simţirea pietistǎ, puritanǎ. Cealaltǎ direcţie e „centripetǎ”, îndreptatǎ – ca în capodopera lui Tarkovski din 1972, Solyaris – înspre Pǎmânt. Adepţii acestei abordǎri cautǎ frumosul, pacea, desǎvârşirea, under the clouds, în aceastǎ lume. Aici, unde fiinţa omeneascǎ – singura imperfectǎ, dupǎ Lucian Blaga, între fǎpturile Pǎmântului – cautǎ sǎ-şi dobândeascǎ desǎvârşirea prin culturǎ, celelalte fǎpturi fiind perfecte de la naştere – mai spunea poetul Corolei de minuni a lumii – şi de aceea nu au nevoie de artǎ, de culturǎ, de re-prezentare, de interpretarea naturii şi „realului”. Este motivul pentru care acelaşi Tarkovski a refuzat sǎ îndrepte aparatul de filmat (mânuit de operatorul de geniu, Vadim Iusov) spre cer, în Andrei Rubliov. Cerul (cu tainele lui) existǎ în filmul lui Tarkovski numai reflectat în bǎlţile de pe pǎmânt. Sau numai ca „fereastră spre absolut” (Mihel Quenot), în lumina icoanelor şi a frescelor zugrǎvite de Rubliov şi de Teofan Grecul. Versurile populare – ce slujesc de minune aceasta idee - sunt mai vii ca oricând: Lumea asta-i cum o vezi / Iar cealaltǎ-i cum o crezi / Lumea asta nu-i aşa, / Iar cealaltǎ-i altceva...Ce-i drept, frumuseţea creatǎ de om este adesea rodul suferinţei. Simpliatea icoanei pictate de Rubliov îşi trage geniul dintr-un ev barbar, zbuciumat. Frumuseţea pământeană co-existǎ cu strâmbǎtatea, cu urǎţenia. Pǎmântul este patria artelor, a frumosului, dar şi patria de oase a atâtor martiri, teatrul de luptǎ al atǎtor rǎzboaie şi mǎceluri dintre oameni. Frumuseţea şi bucuria se primesc „la pachet”, împreunǎ cu toate relele ascunse în cutia Pandorei. De aceea mi se pare bizar sǎ înţeleg abordarea puritanǎ prin care se revendicǎ „binele din bine” – sună ca şi „binele din basme”. Cu puterea de înţelegere pe care-am deprins-o pânǎ la aceşti ani, continui cred cǎ motto-ul nuvelei Picnic la marginea drumului, a fraţilor Strugaţki (Ia binele din rǎu, cǎ nu ai de unde sǎ-l iei de altundeva) este mai potrivit ca povaţǎ decât agenda pietist-puritanǎ de ieri, de azi sau de mâine.
Speaking of which, toatǎ Timişoara e plinǎ de bannere şi postere ce invitǎ la concertul gratuit susţinut la începutul lunii iulie de Billy Graham jr., alias Franklin Graham. Se pare cǎ fiul acestui Billy Idol va concerta – trei zile la rând – şi datoritǎ implicǎrii Mitropoliei Banatului (care l-a mai gǎzduit pe acest tip în urmǎ cu vreo 20 de ani, cǎnd predicase alǎturi de tatǎl sǎu – faimosul, unicul, superstarul craismatic Billy Graham - chiar la Catedrala Mitropolitană din Timişoara. Prietenii ştiu de ce...) Ce înseamnǎ această invitaţie, această colaborare? Nimic mai mult decât cǎ Î.P.S. este înconjurat sau de oportunişti, sau de grupuri de interese (cu toţii feţe bisericeşti, desigur) strǎine (sau indiferente faţǎ) de Ortodoxie sau de amândouǎ. Cert e cǎ sfetnicii ortodocşi (care nu concep invitarea – cu trâmbiţǎ sau fără – a unui pastor american pentru a face „evanghelizare” în masǎ şi a da concerte pop-rock cu scopul clar de a face noi prozeliţi baptişti, neo-baptişti, carsimatici, penticostali etc.) nu au niciun cuvânt de spus. Dar, face şi asta parte din teatrul vieţii, probabil cǎ aşa trebuie sǎ fie, pânǎ la o vreme mǎcar. Dupǎ impostorii secularizaţi din media a venit şi-n România vremea evangheliştilor „carismatici”, promovaţi iatǎ, mai straşnic decât li s-a fǎcut reclamǎ politicieniilor în timpul campaniei electorale.
În deplin contrast cu valul de convertiri – trecute, prezente şi viitoare – la religia consumismului evanghelic (sau la evanghelia consumismului), prin strategiile bine articulate ale „creştinilor independenţi” made in USA (gen: Jesus, He loves you, întocmai ca în megahit-ul lui Genesis, Jesus He Knows Me) citesc acum cartea lui John Oliver, Touching Heaven. Discovering Orthodox Christianity on the island of Valaam. Experienţa relatatǎ de Oliver este – la fel ca cea trăitǎ de Franky Schaeffer (din Dancing Alone) sau de Carl Carlton (din The Way) - tipicǎ pentru un (Neo)Protestant ce descoperǎ Ortodoxia şi, descoperind-o, nu spune (asemenea celor ce gustǎ din evantaiul denominaţional): Vai, am gǎsit o bisericǎ unde pot sta confortabil pe scaun la slujbe, sau: Vai, ce slujbe scurte şi distractive am gǎsit, sau: Uite ce organizare impecabilǎ, ce implicare socialǎ etc., ci, asemenea fiului risipitor: I’m coming home. Personal, gǎsesc cǎ formidabil este doar drumul înapoi, spre Ortodoxie (al celor din occident sau de aiurea), nu traseismul confesional - motivat aproape întotdeauna de capricii, toane, fiţe – înspre periferia Ortodoxiei sau chiar în afara ei. Probabil cǎ au dreptate cei care spun cǎ nimeni din cei care şi-au pus cu seriozitate problema Bisericii nu mai o pǎrǎsesc. Cei care se angajeazǎ totuşi în acest traseism confesional (dinspre Ortodoxie spre Romano- sau Greco-Catolici, spre Protestantismul şi Neo-Protestantismul multidenominaţional) cautǎ de fapt organizare, spirit legalist, disciplinǎ de fier (sau mǎcar în aparenţǎ), satisfacerea propriilor toane sau pur şi simplu un refugiu şi o încercare de a-şi rezolva – pe scurtǎturǎ, adică printr-o (auto)amăgire – problemele care-i preseazǎ. În vreme ce unii cautǎ sǎ substituie Liturghia Ortodoxǎ (pe care, în majoritatea cazurilor, n-o cunosc, şi poate cǎ de vinǎ nu sunt numai ei) cu un mediocru spectacol de divertisment ori de circ, condimentat cu recitaluri amatoriste de „teatru” şi „muzicǎ”, ceilalţi - crescuţi şi formaţi în cultura pop consumistǎ a Americii de Nord - descoperǎ uimiţi şi însetaţi slujbele Ortodoxiei, monahismul, icoana, muzica psalticǎ etc. – adică (aproape) tot ceea ce, din pacate, se pierde şi în etosul Ortodox, fiind înlocuit – în prea multe biserici dreptmăritoare - cu o slujire obosită, de mântuială (nu spre mântuire), cu reprezentări iconografice şi cântări kitsch, care mai de care mai leşinate şi mai pietiste (gen Oastea Domnului).
Dar: opţiunea pentru Liturghie sau pentru spectacolul „cool” oferit de (Neo)Protestantism (şi – tot mai mult – de Romano-Catolicism) este dictatǎ în bunǎ mǎsurǎ de fondul sufletesc al celui care opteazǎ, de aşezarea sa duhovnicească, de verticalitatea sa, dar poate şi de...gust - dacǎ excludem înţelegerea strict peiorativǎ a acestei noţiuni, atribuindu-i, în schimb, o substanţialǎ încǎrcǎturǎ semanticǎ. After all, şi gustul se formeazǎ, se educǎ, se rafineazǎ atunci când şi omul vrea asta - if there is a will there is a way. Până una alta, one man’s meat is another man’s poison.

Don Quijote made in Romania

Azi, consiliul de încheiere pe şcoală pentru clasele mici (IX, X), o nouă numărătoare a bobocilor, o nouă auto-analiză a dascălilor – cât au izbutit să-i motiveze pe elevi, să-i capaciteze, să le maximizeze concentrarea, energiile de învăţare etc. Sfârşitul unui an şcolar impune şi o necesară (şi igienică) operaţie de deletion, prin care memoria învăţătorului şi a învăţăcelului trebuie curăţată de viruşii anomaliilor de comunicare (profesor-elev; elev-părinte etc.) adunaţi de-a lungul anului, în vederea unui fresh start din toamnă.
Tot azi e un an de când ne-am mutat în apartamentul în care locuim în prezent. Cum trece vremea...
CR îmi trimite o înregistrare audio cu un interviu pe care l-a dat unei tinere jurnaliste în legătură cu unele confrerii („frăţii”) presupus masone şi apartenenţa lor (mai mult sau mai puţin voalată) la Biserica Romano-Catolică. Abil mânuitor al cuvântului, CR pledează pro domo, adică pro Early Church când, zice el, apele erau mult mai limpezi, neamestecate de adăugiri dogmatice etc. Pomeneşte undeva despre inovaţia apuseană a „imaculatei concepţii” pe care, ca ortodox, o găseşte aberantă. M-am întrebat adesea şi n-am ajuns la niciun rezultat: de ce ar fi acest concept mai „aberant” decât alte relatări biblice supranaturale care – cel puţin oficial - nu sunt puse la îndoială de ortodocşi, doar pentru că nu are fundament evanghelic? Anyway, nu am insomnii din pricina asta...Ce mă amuză este donquijotismul lui CR (dublat de o bine exersată diplomaţie), care se încăpăţânează să ţină piept lupilor cu perucă de oaie din chiar turma – zis – dreptmăritoare, printre care se află – nu puţini – jucători ce nu ştiu (şi nu vor să ştie) de fair play, arivişti, bişniţari sau businessmen, vechi sau mai noi turnători, cu toţii – spune CR – reprezentanţi ai celei mai nobile caste, potrivit tradiţiei indo-europene: casta preoţilor.
Despre „cazul Corneanu” citesc în presa de azi un articol de-al lui Theodor Baconsky, foarte apropiat ca mesaj de rândurile - pro-ecumeniste şi pro Corneanu - iscălite săptămâna trecută de Mircea Mihăieş în E.Z. Un comentator îi răspunde (politicos, cu argumente), citând pentru început un fragment din articolul publicat de TB: „alte biserici ortodoxe care, uitând ce înseamnă autocefalia (adică jurisdicţia canonică în graniţele unui stat suveran), s-au grăbit să „ceară explicaţii“...” „Oare dl. Baconsky nu ştie un lucru elementar, anume că autocefalia nu înseamnă libertatea de a modifica credinţa? Intenţia de a minimaliza gestul mitropolitului Corneanu este evidentă, dar mă aşteptam să fiţi ceva mai obiectiv. Comuniunea euharistică cu catolicii a unui ierarh ortodox nu este „o problemă internă a BOR", ci priveşte întreaga Ortodoxie. Prima instanţă de judecată este sinodul BOR, dar dacă acesta nu va soluţiona în spirit ortodox, va fi îndreptăţită nemulţumirea altor Biserici Ortodoxe locale. Hai să ne gândim ce consecinţe ar fi avut pentru creştinism dacă Părinţii Bisericii ar fi tratat drept „probleme locale" ereziile uni Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie etc. La greşeli de credinţă trebuie răspuns prompt, pentru a înlătura confuziile. Este Biserica Catolică eretică? Azi ne ferim să pronunţăm cuvântul erezie, dar cam pe acolo ar fi. Un ortodox care acceptă Filioque, sau că papa este Vicarul lui Cristos sau că este infailibil, că harul e creat, a pierdut părtăşia cu adevărul. Aceasta este miza acestei dispute, mitropolitul Corneanu a amestecat adevărul cu minciuna, lucru nepermis unui ierarh ortodox. „Vai de cei prin care vin smintelile!"”

Amateurish arias

Seara am mers pe jos la filamonică, unde Costel Busuioc (laureatul de anul acesta al unui important concurs de interpretare, în Spania) a susţinut un micro-recital, alături de orchestra Filarmonicii. Numele său este, acum, pe val - sala a fost, ca în puţine alte dăţi, arhiplină. Iată cum câţiva monştri sacri ai muzicii universale, cu lucrările lor (Mozart – Uvertura de la Nunta lui Figaro; Albinoni – Adagio; Brahms – Rapsodia ungară; Mascagni – Intermezzo din Cavaleria Rusticană; Orff – Carmina burana; Bizet – Preludiul de la Carmen; Schubert – Ave Maria; Puccini – Nessum Dorma şi Tosca; Verdi – La donna e mobile din Rigoletto) au reuşit – preţ de aproape două ceasuri - să transforme sala de concert într-un full house. Chestie de marketing. Degeaba este publicul snob, dacă nu-l ajută un pic şi reclama – sufletul comerţului. Pe Costel Busuioc (posesorul unei voci extraordinare, însă – deocamdată – fără o pregătire muzicală pe măsură) l-a ajutat. Încă îl ajută. Rămâne de văzut până când...

Theodor a stat alături de mine...aproape smirnă, într-o lojă de la parter, prin amabilitatea dnei DA de la Radio TM. Raluca a stat lângă dl Gabor.

...Încă îmi sună în urechi vorbele lui Sorin, van driver la „Luminiţa”. Spunea ieri că dl Enache (un distins nevăzător pensionar, cu vastă experienţă didactică) i-ar fi zis că – ideally speaking – un copil nevăzător (dar nu numai) n-are voie nici măcar să simtă starea de nervozitate a adultului de lângă el, cu atât mai puţin să fie timorat şi stresat de cicăleala sau de ieşirile necontrolate – oricât de justificate, prin grijile acumulate peste zi, stres etc. – ale părinţilor săi văzători. Care timorare, stres, cicăleală şi ieşiri necontrolate sunt, în ultimă instanţă, adevăratele semne ale ne-vederii, ale orbirii. So: who is the blind one after all?

High school operetta

Am ajuns cu Theodor la spectacolul-recital cu opereta Silvia (de Imre Kálmán, pe un libret de Leo Stein & Béla Jenbach), pregătit de elevii claselor terminale de la Liceul de Muzică „Ion Vidu”. Ne-am delectat cu vocile copiilor – între care şi a lui Sergiu Jereb – şi cu acompaniamentul la pian, ţambal, contrabas şi vioară. Chiar şi stângăciile lor din mişcarea scenică şi interpretarea actoricească au fost adorabile. Dar probabil că însuşi genul operetei îmbie la acest tip de interpretare, de care destui actori dramatici nu se (mai) pot debarasa. Şi-apoi trebuie luată în calcul şi crisparea inerentă a acestor tineri muzicieni. Unii au scăpat de ea şi au fost în largul lor – Sergiu de exemplu. Fiecare scenă s-a încheiată cu aplauze şi urale. Pentru cei care au conceput şi interpretat spectacolul a fost – cred – un triumf.

Leaving creche

Ultima zi de grădiniţă a lui Theodor (cu vechime în „câmpul muncii”, la Speranţa, de un cincinal) am petrecut-o şi noi doi cu el (alături de ceilalţi copii, de educatoare, de personalul auxiliar, de unii părinţi şi bunici – guest of honour being Denis from the US, co-manager of the program called "Luminiţa"), la Muzeul Satului Bănăţean de la Pădurea Verde. Copiii au pregătit pentru noi – cu ajutor, evident – nişte sandwiches delicioase. Au cântat, s-au jucat, iar la final s-a lăsat cu premii. Theodor (sub o ploaie de confetti) a primit şi el premiul de la categoria „cel mai talentat şi mai isteţ copil” plus un portofoliu cu diferite poze (însoţite de comentariile Mirei) şi desene de-ale lui de la Luminiţa. Lui Theodor şi lui Andrei (de-o seamă cu el) le-au dăruit educatoarele lor şi nişte coroniţe de flori, fiind singurii care vor merge din toamnă la şcoală.

Azi s-a terminat, pentru Theodor, un ciclu important – anii de creşă & grădiniţă – pe care, iată, l-a isprăvit cu bine. I-au stat şi ne-au stat alături, în tot acest timp: dna Letiţia Baba, Silvia şi Cătălina, Cristina, Claudia, Florin, Bogdan şi – last, but not least – Mira (dintre cei mari), Darius, Iarina, Sami, Victor, Oana, Carla, Andrei, Francesca, Lavinia, Fabian şi alţii (dintre cei mici). Tuturor le suntem recunoscători pentru că l-au sprijinit enorm şi i-au pregătit trecerea spre următoarea etapă, pe care-o va începe - all being well - din toamnă: ciclul şcolar primar.

A happy medium

Continuă să stârnească polemici – aşa cum, prin 1990 reuşeau doar politica şi partidele - gestul lui ÎPS N.C. de a se împărtăşi la greco-catolici. Dar – aşa cum observă majoritatea comentatorilor din ambele tabere – N.C. a mai „comis” astfel de gesturi (retrocedarea proprietăţilor bisericeşti greco-catolicilor, recunoaşterea Papei şi implicit a validităţii romano-catolicismului, atitudinea laxă faţă de heterodocşi la împărtăşanie, invitarea pastorului Billy Graham jr. la Timişoara etc.), so where is the surprise? Altceva, cu totul altceva trebuie luat în considerare: poziţia din dreptul căreia apărăm sau condamnăm fapta sa.

Discutând cu FD acum trei zile despre chestiunea cu pricina, am înţeles că singurul efort folositor este să caut un „de aceea” serios, întemeiat pentru votul meu de blam. Adică să mă angajez mai mult în ceea ce cred, altminteri e doar amăgire şi vorbărie. Şi ipocrizie. Până la urmă nimeni (în afară de lene şi moleşirea duhului) nu poate să îl despartă pe om de Dumnezeul în care crede. If there is a will there is a way. Astfel că sarcina cea mai grea este nu a suspecta şi a învinui pe unul şi pe altul de sminteală, ci a căuta la propria credinţă şi mai ales a lucra la roadele credinţei. Altminteri, autorul acestui gest ultramediatizat şi controversat, este – cred – foarte bine înşurubat în biserică şi-n societate, ca să plece, aşa cum au sugerat sau prevăzut unii şi alţii. În plus, teamă mi-e că – în Ortodoxia actuală – chiar lipseşte o voce autentică de profet care să acuze, aşa cum au acuzat profeţii ori sfinţii din vechime. Cei care azi mustră (ori tună şi fulgeră – cine ştie, poate cu succes până la urmă) împotriva „ereticilor” şi „ecumeniştilor” sunt ei înşişi motivaţi politic, au fesul mânat de cine ştie ce interes...with God on their side, of course.

În fond, încerc şi eu să mă socot printre cei care caută a happy medium, deşi locul pe care-l râvnesc e etichetat fie drept „eretic”, fie „fundamentalist”. Whatever...„Calea de mijloc” are, pentru mine, miresme de tămâie şi gust de pâine dospită (anafură), sunet de muzică psaltică şi geometrii de icoană bizantină. Aceasta e Zona spre care se îndrepta şi Călăuza lui Tarkovski. Nu singur, ci împreună cu un frate-Scriitor ce raţionalizează (ca Nietzsche ori Ivan Karamazov) tot şi alături de un frate-Profesor (Fizician) ce ar vrea să arunce - la propriu! - în aer tot ceea ce e dătător de fericire (mântuire) necuantificabilă. Ortodoxia – pare a spune Tarkovski, în Stalker – a murit. Ca o bună şi plăcută mireasmă, continuă să mai existe doar nevoia omului de Credinţă, de Zonă, de Icoană, de Biserică. De Ortodoxie.

The ABC of Love

Revăd – în ultima zi de şcoală – împreună cu vreo şapte elevi de-ai mei (aged 16 going on 17) parodia lui Woody Allen din 1972, Everything You Always Wanted to Know about Sex (but Were Afraid to Ask), tradus în portugheză: The ABC Of Love. Încă îl pot revedea, chiar dacă – overall – pare amateurish. De reţinut episodul final (al şaptelea) cu iz de SF: What Happens During Ejaculation? – amuzantă călătorie în corpul omenesc (un fel de Osmosis Jones avant la lettre) în timpul surescitării sexuale. Inhibiţii, flash-uri de remuşcări (conştiinţa omului este întrupată de un preot moralizator ce va fi imobilizat pentru reacţia sa: Sexual relations between persons who are not married? To take an innocent woman and to assault her in a brutal, sadistic, profane way...It is a blasphemy!) şi – above all – mulţimea de spermatozoizi ce aşteaptă „lansarea”, între care se află şi unul „intelectualizat”, cu umor tipic allenian: Do they know what is on the outside? I am Afraid. I do not want to go out. Who knows how it will be on the outside?...One hears strange histories...as that of a tablet that some women take. Or how is if it was a homosexual meeting? Or sometimes the type strikes the head of his penis against a wall of rubber.I am not going to go out shot of the this thing. My parents are waiting for me to have dinner. And if it is masturbating? It might finish in the roof! şi unul...negru: What am I doing here? Sau episodul italian – aluzie la spleen-ul din filmele lui Antonioni sau Fellini: Do Some Women Have Trouble Reaching Orgasm?. Gag-uri memorabile sunt şi în episodul „mioritic” (What Is Sodomy?), în care un doctor generalist (Gene Wilder) se îndrăgosteşte de o...oaie din Armenia. Sau penultimul segment: Are the Findings of Doctors and Clinics Who Do Sexual Research Accurate?, cu sânul uriaş „scăpat” din laboratorul acelui sexolog trăznit, ori What Are Sex Perverts? – satiră la adresa televiziunii ca mediu de propagare (şi încurajare) a smintelilor de tot felul.

Farewell

M-au căutat trei elevi de-a XII-a, de care mă despart. Datorită dirigintei lor mereu atente şi plină de „atenţii”, au trecut pe la fiecare profesor de-al lor cu „câte ceva”, acum că au mediile încheiate. „Pentru că ne-aţi suportat...” – au glumit ei. Şi nu există corigenţi în clasa aceea, deci nu se pune problema de bribe. Noroc c-am avut şi eu ce să le dau în schimb - nişte souvenirs din Luxemburg: wallets, T-shirts and caps pe care le-a adus Metty. Uite că aceste obiecte luxemburgheze şi-au găsit stăpâni pe cinste în aceşti frumoşi adolescenţi...Cu elevii de clasa a IX-a am vizionat două filme mute: Sunrise şi The Circus. Încerc să-i deprind şi cu o altă sensibilitate decât cea pe care le-a format-o filmele-conservă americane de azi. Să-i deprind să vorbească mai puţin, să nu mai vorbească oricum şi fără rost, să asculte, să gândească – tot ce nu pot învăţa nici în sala de cinema şi nici în faţa televizorului sau computerului.

P.m. am fost la grădiniţa lui Theodor de pe str. Fagului, unde s-a desfăşurat un carnaval. Am vorbit puţin cu Denis – managerul unei şcoli speciale (Perkins) din USA, cu care grădiniţa lui (la care îl ducem din 2003, pe când nu avea încă 2 ani) are diferite programe în parteneriat.

Sound and perfume

Dream on: I visited Dr. Matei (who had lived in Deta before he passed away a few years ago) - my coach of biology. I still remember his classes in the open air, held in the yard of his house. So, I was on his street and did not meet him, but...Fr. TP, to whom I was going to confess. I felt rather embarassed, as I had lost the apetite for confession, but I was extatic once I did and knew I would receive communion from Fr. RN.

Azi, prăznuirea Părinţilor de la primul Sinod Ecumenic (Niceea / Iznik, 321). Am fost la slujba de la capelă – ultima din această vară, datorită vacanţei şcolare, când liceul este închis până în septembrie. Predica Pr. RN a pornit de la evocarea a ceea ce s-a întâmplat la Niceea (controversa ariană, care a determinat formularea primelor opt articole din simbolul de credinţă niceno-constantinopolitan; ex-comunicarea lui Arie) şi a continuat cu referiri la „chestiunea zilei” – gestul scandalos al IPS NC de acum două duminici. Poziţia Pr. RN este de a avea reacţie şi de a condamna – cu duhul iubirii – atitudinea IPS, deci de a-l pomeni în continuare în rugăciuni pe mitropolit până la elucidarea acestui caz de către Sinodul BOR. M-am întâlnit cu FD şi am dezbătut, vreme de câteva minute, chestiunea cu pricina. FD se întreabă în numele a ce putem noi stabili că romano-catolicii nu au acess – romano-catolici fiind – la adevăr. Nu e vorba – sugerează el – de o chestiune de gust? Nu cumva – altfel spus – au şi ei toate instrumentele / accesoriile de rugăciune necesare mântuirii / îndumenzeirii, de vreme ce au tainele Bisericii? La ce le trebuie lor numaidecât Liturghia lui Ioan Gură de Aur, icoana şi muzica bizantină, canoanele Bisericii de la Răsărit şi toată duhovnicia asta de Ev Mediu, post 1054? Este ea strict necesară sau e la mijloc numai o opţiune de gust. Un răspuns radical (pro-ortodox, pro-răsăritean) pentru aceste întrebări nu aş putea oferi nici eu, de vreme ce în inima mea este destul loc şi pentru duhovnicia apuseană (pentru a nu mai vorbi despre afinităţile cu podoabe ale culturii sau religiei din lumea largă). În lipsa unui argument raţional (de unde să-l găsesc acum dacă niciodată nu l-am întâlnit până acum?) pot eventual spune doar atât: decât să respir pretenţiile unui Dumnezeu calvin (ori mereu remixat, pentru a fi în pas cu duhul veacului), mai bine – pentru mine - without any God at all. Nici în Ortodoxia românească lucrurile nu mi se par pe roze (au contraire), de aceea mă bucur de existenţa celor două lăcaşuri ortodoxe - două oaze - din cetatea mea – singurele unde îmi găsesc, nu fără poticneli, locul: capela unde mergem şi bisericuţa de lângă IJP.

După Liturghie am fost cu Theodor la ora de pian şi apoi am trecut pe la my in-laws for lunch. Am dezbătut şi cu ei – among other things – gestul lui IPS. Rămân la convingerea că it all boils down to the paradigm one belongs to. Între paradigma ortodoxă şi cea romano-catolică există, ce-i drept, multe asemănări şi – mai cu seamă pe fondul unei neimplicări duhovniceşti, de care nu este străină nici lipsa de informare istorică etc. – multora li se poate părea că nu contează locul împărtăşaniei, că semnificaţia „trupului de sânge” (vorba lui Theodor) e aceeaşi. Şi tot acolo ajungem: la asumarea unei paradigme sau a alteia. Fără a ne lăsa seduşi de mofturi, de măştile politice în derulare pe scena vieţii, de avantajele materiale pe care le presupune – ca-n politică – opţiunea noastră.

Spre seară am mers pe la Mall pentru a viziona o producţie americană recentă: Sex and the City. Este singurul film (din cele ce rulează la cinema) pe care am dorit să-l văd. Ştiam că este varianta pentru marele ecran a serialului TV de succes început acum vreo zece ani - produs tipic de entertainment made in the USA, ştiam că povestea e susţinută de cele patru actriţe, de muzică, de – cum să nu? – costumele toate de firmă, ştiam că este foarte politically correct etc.etc. De aceea n-am fost dezamăgit. Restul (situaţiile stereotipice, lipsa unei viziuni regizorale) era inclus la capitolul „riscuri asumate”. Oricum, vreme de 140’ am fost bine dispus (alături de o sală plină) şi entertained. Mai rău a fost la ieşire (la fel s-a întâmplat după fiecare din cele trei filme pe care le-am văzut până acum la Mall: Lions for Lambs, Elizabeth – the Golden Age, Restul e tăcere), când încă mi-am mai amintit scene şi situaţii artificiale, mă rog toată recuzita de trucuri manipulatoare şi, în ultimă instanţă, batjocuritoare la adresa spectatorului ce pretinde honesty de la un regizor şi primeşte-n schimb: tehnică cinematografică, actori şi actriţe cool, reclame la designer clothes and accessories, steamy scenes de soft porn, jokes and in-jokes, happy endings. In short: sound and perfume. Dar, by the way, cine mai pretinde honesty, viziune şi artă de la un regizor de film, când regizorul e de fapt producătorul care dă banii, iar producătorul e de fapt...publicul plătitor? Pentru conformitate see Robert Altman's The Player.

P.S. After the movie I had a splitting headache, due - perhaps - to my sight, which is getting poorer and poorer, in spite of the glasses I wear. Every movie I have watched at the Mall gave me a headache. One more reason to avoid going to the cinema.

Host and guest

Azi a trecut pe la noi fosta mea colegă de gimnaziu (între 1979-1983) şi în clasele XI-XII de liceu (1985-1987), Daniela (fostă) Cionca. Am aflat astfel mai multe despre noul ei job, acela de educatoare la grădiniţa Waldorf. Înainte (până acum doi ani) lucrase în finanţe. Am vorbit despre copiii noştri, am răsfoit nişte albume de poze şi - după 25 de ani - ne-am regăsit, elevi, printre colegi şi profesori. I-am luat pe fiecare în parte şi am schimbat veşti despre ei. În aer plutea o atmosferă nostalgică gen Ani de liceu, cu ecouri şi din Fii cu ochii pe fericire. Pentru că Daniela ne-a vorbit despre proiectul Street Delivery (în derulare în acest week-end) iniţiat de librăria Cărtureşti, am trecut pe acolo înainte de a merge la Manuela. Când să ieşim din magazin, un tânăr librar (angajat la celălalt branch al firmei, din Mall) cu care am mai schimbat impresii despre filme şi care-mi cunoaşte pasiunea pentru Tarkovski, îmi pune în braţe un volum excelent, apărut recent: Tarkovsky (editor: Nathan Dunne). N-am stat pe gânduri şi l-am cumpărat - very informative and exquiste pictures. Manuela ne-a aşteptat cu plăcintă cu brânză, cartofi noi prăjiţi, chicken şi strawberry cake. Ne-a povestit despre excursia ei în Peru şi i-am admirat obiectele de artizanat pe care şi le-a cumpărat de acolo. Mai târziu (când a început filmul Casa dintre câmpuri, difuzat de B1 TV) a sosit şi Ioana M. Am revăzut filmul lui Tatos din 1979 – una din rarele pledoarii pentru adevăr din anii dictaturii - cu aceeaşi bucurie. Mi se pare aproape la fel de bun ca Secvenţe, considerat capodopera sa. Este un film grav (căci vorbeşte despre rezistenţa la parvenire şi corupţie), însă cu umor de bună calitate, infinit mai savuros decât comediile clasice (vai, atât de nesărate, de forţate, de artificiale) româneşti. Despre actori, numai de bine: Amza Pellea, Mircea Daneliuc, Tora Vasilescu, Dorel Vişan, Mircea Diaconu, Mihai Pălădescu, Corado Negreanu – cu toţii bine îndrumaţi (nicio clipă lăsaţi de capul lor) de Tatos, care rămâne unul din cei mai interesanţi regizori de film made in Romania, din anii 70-80, pentru (măcar) Mere roşii, Rătăcire, Duios Anastasia trecea, Casa dintre câmpuri, Secvenţe, Fructe de pădure.

Flushing

Frumoase cuvinte-semne a meşteşugit Sf. Isaac Sirul pentru a descrie starea omului surprins în proces de regresare, ce „a acoperit credinţa cu necredinţa”, când „începe trândăvia să intre în chip ascuns în sufletul omului”: slăbirea în credinţă, prisosirea în grijile lumeşti, micşorarea încrederii şi păgubirea aproapelui, umplerea sufletului şi a gurii de dispreţ împotriva oricărui om şi chiar împotriva Celui Preaînalt, teama de vătămarea trupului, lipsa de curaj. Mersul înainte, on the other hand, se cunoaşte după întărirea în toate, îmbogăţirea în rugăciune, păzirea de mândrie, trecerea cu vederea de către ochii tăi a greşelilor aproapelui, aflarea ca drepte a tuturor necazurilor câte ni se întâmplă. Şi – last, but not least – resimţirea cu putere a dorinţei de a ieşi din trup (despre care vorbea – nu pe limba mea – şi CR, ieri, când s-a referit la cele consemnate şi de Pr. Ghelasie de la Frăsinei), în măsura în care doreşti să ajungi la cele viitoare.

Tarkovski era mai blând: referindu-se la starea căzută a omului contemporan (temă prezentă în Solaris, Stalker, Nostalghia şi Offret), regizorul spunea că ar fi de ajuns ca omul postmodern („post-creştin”) să-şi recupereze măcar o deprindere, pe care apoi s-o exerseze cu regularitate. El credea astfel că dacă omul contemporan (căruia îi este imposibil să mai creadă) nu-şi mai poate asuma niciun ritual (de rugăciune, de exemplu), i-ar fi de folos măcar să arunce – cu religiozitate - un pahar de apă la toaletă, mereu la aceeaşi oră din zi. Asta i-ar da un sens, dacă n-a reuşit să desluşească un sens al vieţii niciunde într-altă parte. Adevărul deci ar putea să se ascundă (şi) în metodă, în ritual, în forme, în calendare.

Summertime

Au fost pe la noi Manuela şi Ioana M – am stat de poveşti şi ne-am ospătat cu nişte cireşe coapte şi dulci şi ceva paste cu tomate. Gestul IPS din duminica în care s-a împărtăşit la greco-catolici (frisonat de emoţia pe care i-a produs-o, zice el, numărul mare de credincioşi veniţi la sfinţirea noii biserici „unite cu Roma” sau „catolică de rit bizantin”) produce valuri în continuare. Încălcarea flagrantă a canonului de către IPS îi transformă peste noapte pe ortodocşii săi loiali - ce până mai ieri erau hardliner-i (din staff-ul lui NC) - în simpatizanţi catolici, relativişti şi „ecumenişti”, după cum alţi ortodocşi, unii din ei cu simpatii declarate pentru mediul catolic, devin brusc „fundamentalişti” ce-şi apără identitatea şi îi dezaprobă vehement gestul. Pe el îl transformă – iar – în vedetă şi nu se sfieşte să apară cu nonşalanţă în diverse programe radio şi TV. Pe cei doi unrepentant mass murderers, Micky & Mallory (eroii lui Oliver Stone din Natural Born Killers), mass media îi transformase în superstar-uri. Pe unul ca IPS NC – potrivit canoanelor bisericeşti ortodoxe (but it seems that BOR couldn’t care less) un apostat şi un eretic – tot mass media îl face idol. Iar asta e posibil datorită ignoranţei şi indiferenţei religioase a multor ortodocşii (by birth) care nu şi-au pus niciodată cu seriozitate problema identităţii confesionale, în schimb îşi pun problema alinierii la ultima modă politică. Până la urmă nu ştiu dacă nu cumva „nesăbuinţele” de după 1989 ale acestui naughty bishop, mărturisite mereu cu – vai! – atâta candoare nu sunt decât noi forme de diversiune ale BOR sau poate (încă) un joc abil (la nivel înalt) şi o plecăciune a ei în faţa duhurilor acestui veac. Only time will tell.

Ne-am întâlnit, după multă vreme, cu CR. Am redactat cu el varianta în engleză a abstractulului prezentării pe care o va susţine zilele acestea. Tema: A Christian mass media in Romania. CR, mereu protocolar, e un excelent şi savuros povestitor. L-am ascultat atenţi amândoi şi am evocat împreună până spre dimineaţă – cu un castron plin de cireşe alături - diverse întâmplări şi pe „actorii” lor – mulţi dintre ei cunoştinţe comune, prieteni de-ai noştri.

În seara de miercuri am fost mai aproape de regizorul Mircea Săucan în prezenţa pianistului Andrei Vieru (secondat de violoncelista Laura Buruiană), de-a lungul celor trei piese ale decitalului de piano & cello, cu lucrări de Anatol Vieru (Sonata pentru viloncel şi pian), Claude Debussy (Sonata pentru viloncel şi pian) şi George Enescu (Sonata nr. 2 pentru viloncel şi pian, op.26). Pe compozitorul Anatol Vieru l-am îndrăgit mai cu seamă după vizionarea Sutei de lei, de Mircea Săucan (film pentru care a scris muzica). L-am descoperit apoi în cartea Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri – O carte cu Mircea Săucan.

Am avut o întrevedere cu LB, manager la grădiniţa unde – şi prin purtarea ei de grijă - merge Theodor de cinci ani. I-am vestit dorinţa noastră de a-l timite la şcoală din toamnă, chiar dacă nu va fi suficient pregătit psihologic. I-am motivat opţiunea noastră prin faptul că am găsit – rara avis - un învăţător de nădejde (un băiat vrednic in his mid 20s) şi credem că este bine să profităm de ocazie, acum că l-a acceptat în clasa lui. LB ne-a prevenit că o să-l supraîncărcăm cu lecţiile de la o vârstă încă fragedă. Învăţătorul său însă ne asigură că ritmul de învăţare nu va fi epuizant în clasa întâi şi, în plus, Theodor este foarte receptiv şi atent, cu o putere de concentrare peste medie. Singura necunoscută – deocamdată – este integrarea sa în noul colectiv al clasei.

Rise up

Una din scenele evanghelice care cu greu se lasă transpuse într-un film (sau într-o fotografie măcar) este Înălţarea de pe Muntele Măslinilor. Sigur, prima imagine care-mi vine-n minte este o frântură din block buster-ul american Superman, în care celebrul personaj – însoţit de acordurile simfonic-electronice ale lui John Williams - zboară pur şi simplu până la ultimul etaj al zgârie-norilor şi chiar mult deasupra lor. Dar „fantasticul” din filmele populare nu mai păstrează nimic din supleţea şi poezia icoanei Înălţării Domnului. Icoana bizantină în general (atunci când e icoană şi nu tablou religios) se concentrează asupra mesajului (pe care îl „îmbracă” în veşminte sobre, în simplitate, în cuminţenie) refuzându-şi orice aplecare spre dantelărie şi detaliu nesemnificativ.

Ce „se vede” în icoana Înălţării? Ca în multe situaţii, iconografia ortodoxă nu reprezintă un subiect evanghelic cu acurateţe istorică, ci în chip simbolic. Astfel, Sfântul Apostol Pavel apare în compoziţia icoanei dedicate acestui Praznic pentru că Iuda Iscariotenul, unul dintre cei doisprezece ucenici de la început, îl trădase pe Iisus şi nu era acolo. În spatele Maicii Domnului, al îngerilor şi al Apostolilor, se află un munte cu măslini - reprezentat schematic - pentru a aminti privitorului că înălţarea s-a petrecut pe muntele Măslinilor. Deasupra muntelui, la mijlocul laturii de sus a compoziţiei, este reprezentat Hristos. Stă aşezat pe un curcubeu, binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând în stânga un testament. Gestul său s-ar putea traduce aşa: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.”...Şi apoi s-a născut legenda.

Maria şi Marta

Ieri, pomenirea Mariei şi Martei, despre care Constantin Noica scria, în Jurnal filosofic: „Maria şi Marta – Maria care stă la picioarele Mântuitorului, Marta care roboteşte prin casă, ursuză – sunt în fond fiul risipitor şi fratele. Dar destinul fiului e să se piardă în acţiune, pe când al Mariei e să se piardă în contemplaţie. E toată distanţa dintre spiritul masculin şi cel feminin, aici. Oamenii se definesc după felul cum se pierd.” ...Dacă e aşa, atunci Maria – şi nu Marta – este cea care se împotmoleşte în închipuirea că – asemenea fratelui din pilda hristică - doar ea face ascultare Cuvântului. Ea priveşte pe gura cheii spre ceea ce nu se cuvine a privi, în vreme ce Marta deschide uşa. Cine păcătuieşte mai mult? – se întreabă Noica. Excesul în minus (al Mariei) – scrie filosoful de la Păltiniş - este mai de plâns decât excesul în plus (al Martei).

Six star recital

Vizita la profesorul meu de georgrafie din gimnaziu (cu care mă întâlnesc mereu la Filarmonică) mi-a amintit de orele petrecute în compania dlui Laudacescu, pe când eram proaspăt ieşit din adolescenţă şi îmi părea că, asemenea lui Stephen Daedalus următor întâlnirii lui cu Leopold Bloom, am găsit - în el - un tată. Am depănat astfel amintiri din şcoală (profesori, elevi de atunci), am schimbat impresii despre impostura din mass media, am încercat să deosebim ortodoxismul (pompieristic, self-righteous, „ideologizant”) de ortodoxie (înţeleasă ca „firea omului” - vezi Pr. Rafail Noica şi ca „devenire întru fiinţă” – vezi Constantin Noica). Asta apropo de nevrednicia unor preoţi ortodocşi (faţă de – nu mă-ndoiesc de asta – decenţa, omenia, şcolirea, elocvenţa, priceperea etc. altor preoţi romano-catolici), şi de atmosfera bătrânicioasă din multe biserici de ţară ortodoxe (faţă de aerul respirând a modernitate şi eleganţă, bun gust etc. din majoritatea bisericilor romano-catolice). I-am povestit atunci dlui profesor (la o îngheţată şi-un suc de pere, pe care le-am savurat în curtea casei sale) „filmul” apropierii mele de taina liturghiei (deci de spiritualitatea / duhovnicia ortodoxă) via Tarkovski, Abuladze, Dostoievski, Steinhardt, Rubliov, câţiva teologi (Evdokimov, Bulgakov, Florenski, Soloviov, Uspenski, Quenot, Stăniloaie), seria Filocaliei, Patericul, Biblia, muzica psaltică, Franky Schaeffer (la care am ajuns – culmea! – pe filieră...baptistă). „Filmul” său este mai puţin „livresc” şi mai direct ca experienţă first hand - pe dlui l-a impresionat profund seninătatea şi demintatea suferinţei soţiei (catolice), a cărei amintire o poartă vie în suflet până azi. Am recunoscut că, deşi (asemenea lui Bulgakov) mă simt în continuare sedus de frumuseţea ortodoxiei, nu am - în momentul de faţă – un duhovnic. Nădăjduiesc să-mi aflu unul (deşi unii duhovnici mai aspri – cum a fost Pr. Cleopa – au spus că mireanul este cel ales de duhovnic, nu invers), mai cu seamă că Theodor, care participă sacramental la slujbele Bisericii, ne ajunge din urmă: curiozitatea lui intelectuală – în plină formare – va pretinde (o face deja) răspunsuri la nenumăratele sale întrebări. Altfel, nu este de dorit ca el să ne ajungă din urmă pe noi, cei „copii la minte” şi „oameni mari la răutate” ci noi se cuvine să redevenim ca pruncii pentru a intra din împărăţia îndoielii, neîncrederii şi clevetelii în împărăţia bucuriei, unde Theodor este acum zeu. Probabil că nu am fost – şi nu sunt încă – suficient de pregătit pentru o astfel de întâlnire. Un lucru e sigur: nu am simţit acea „chimie” atât de necesară „lipirii” sufleteşti de un duhovnic. Nici unul – vorba cântecului Zăpada palmei tale (pe care Theodor a reînceput să-l fredoneze şi să-l cânte la pian) - nu mi-a luat „lumina” (curiozitatea şi interesul pentru – să zicem – artă, lume - whatever their convictions or creed) ca să pot zbura doar în oarba dragoste a sa.
Azi ne-am cumpărat nişte boxe pentru CD player-ul primit de la Adrian Enescu. Am fost, toţi trei, impresionaţi de sound-ul primelor discuri ascultate cu acest aparat: Invisible movies, Oxygene, Chronologie. Seara am mers la Gala Absolvenţilor Colegiului Naţional de Artă Ion Vidu. Orchestra Filarmonicii (dirijată de Radu Popa) a avut ca solişti şase viitoare stele, şase adolescenţi născuţi în anul Revoluţiei (1989) care sunt, încă de pe-acum, artişti care promit: Sandra Berariu (solo vioară / Ţigane de M. Ravel), Alexandru Mocan (tenor / „Sărmane lăutar pribeag” din opereta Lăsaţi-mă să cânt de Gherase Dendrino), Emil Petrean (fagot / Concertul în Si bemol pentru fagot şi orchestră KV 191 de Mozart), Rebeca Cornea (harpă / Fantaisie de Th. Dubois), Larisa Sceadei (marimbă / Concertul nr. 1 pentru marimbă şi orchestră de N. Rosauro), Victor Părău (pian / Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Saint-Saëns). Pentru strădaniile lor, pentru ţinuta lor artistică sala de la Capitol merita să fie plină. Oricum, din câţi au fost, 90% erau elevi de liceu – prieteni, colegi, rude ale tinerilor muzicieni.

Planeta Pămant

Astăzi Theodor ne-a întrebat ce-o să facă el în viitor? De bună seamă că a auzit în jur cuvintele astea şi poate că i le-a adresat cineva când n-am fost noi cu el. Despre viitorul ceva mai îndepărtat la care – involuntarily - se referea Theodor am primit deunăzi un Power Point apocaliptic, intitulat Murind fără apă: imagini şocante despre o realitate – zic autorii acestui material propagandistic – iminentă, când apa de pe Pământ e raţionalizată, iar organismul uman este evident slăbit ca urmare a deshidratării acute. Omul - arată profetic acest documentar SF - va ajunge ca, în mai puţin de un secol, să trăiască în medie doar 35 de ani. Astfel de imagini terifiante, cu iz ecologist, au măcar meritul de a ne avertiza asupra pericolului de a lua totul (şi mai ales resursele Pământului) for granted. De bine, de rău trăim – aici în Timişoara, aici în România - într-o zonă geografică unde chestiunea crizei de apă nu se pune. Alţii, de prin alte părţi, au azi această problemă. Pentru ei documentarul Murind fără apă este o cruntă realitate cotidiană, nicidecum un semnal de alarmă ori o poveste cu iz de SF. One thing is sure: We kill the world.
Am început să citesc Cuvintele despre sfintele nevoinţe ale Sf. Isaac Sirul (din vol. X al Filocaliei). Folositoare poveţe despre rânduiala cea cuviincioasă: „Fereşte-te de discuţiile despre dogme ca de un leu înfuriat. Să nu intri în acestea nici cu credincioşi ai Bisericii, nici cu cei străini.”, despre gospodărirea timpului şi rostuirea minţii, despre tovărăşie: „...prin locurile unde se află oameni furioşi sau certăreţi să nu treci, ca să nu ţi se umple inima de mânie şi să pună întunericul stăpânire pe sufletul tău.” Tot în duhul psaltic şi evanghelic, Sfântul mai zice: „De crezi că Dumnezeu poartă de grijă de tine, atunci pentru ce te îngrijeşti de cele vremelnice şi de trebuinţele trupului tău? Iar de nu crezi că Dumnezeu poartă de grijă de tine şi de aceea te îngrijeşti de cele trebuitoare ţie, eşti mai de plâns decât toţi oamenii.”
Există undeva în paginile călinesciene (în Bietul Ioanide, cred) replica unui personaj numit Pomponescu – un ministru surprins în faza descreşterii influenţei sale politice, jucat de Octavian Cotescu în filmul omonim inspirat de roman – referitoare la credinţa vie şi lucrătoare a unei fetiţe („de religie ortodoxă”) aflate într-o mare suferinţă. În contextul romanului (şi al operei literare a scriitorului) această referinţă pare oarecum tezistă şi cel puţin bizară. Altceva vreau să spun însă. Gândurile noastre în aceste zile se îndreaptă spre micuţa Ioana, o fetiţă de aproape zece ani care, de câţiva ani, rezistă – aşa cum ştiu şi pot numai cei care au desluşit gustul şi culoarea adevăratei fericiri – gravelor necazuri pricinuite de sănătate. Ea se află acum la o clinică din Elveţia - alături de mătuşa ei (a nun) şi de prietena noastră, Oana – unde va fi supusă zilele acestea unei complicate intervenţii chirurgicale. Micuţa Ioana este unul din acei copii care au ştiut – vorba lui Blaga – „ce să-nceapă-n zori cu suferinţa”, care şi-a dat seama de „prilejul chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”. De aceea, cine o cunoaşte poate spune despre ea: „Nu mai calcă pe pământ cine calcă-n suferinţă”. Este vorba, desigur, de prilejul asumat de Ioana - „suferinţa care întăreşte fiinţa-ntru fiinţă” – şi pe care mulţi dintre noi, oameni mari la răutate şi copii la minte, încă nu l-au deprins. Spre ruşinea noastră.

June

Ziua de 1 iunie – Ziua Copilului, dar şi (potrivit rânduielii bisericilor ortodoxe ce au adoptat calendarul iulian revizuit) Duminica Orbului – a început cu tunete, fulgere şi ploaie. Cum astăzi au avut loc alegeri locale în ţară, capela a fost închisă (se va mai oficia Liturghia doar o dată – duminica viitoare – până în septembrie, când va începe următorul an şcolar), astfel că a trebuit să ne căutăm alt lăcaş. Alegerea n-a fost aşa grea: între bisericuţa de lângă Poliţie (împodobită simplu, cu icoane ortodoxe şi prin aceasta – pentru noi - primitoare) unde se adună multă lume şi Catedrală am optat pentru cea din urmă (care este, totuşi, un second best, însă are atu-ul corului excepţional şi al spaţiului mult mai încăpător. După Liturghie, Mitropolitul a găsit de cuviinţă să dea o explicaţie pentru gestul său de duminica trecută (când s-a împărtăşit cu greco-catolicii), „taxat de presa centrală”. Care a fost motivul încălcării canonului? Păi aşa cum l-a prezentat Î.P.S. nici n-a fost vorba despre o încălcare de canon de vreme ce – asta a rezultat, cel puţin – Biserica Ortodoxă Română recunoaşte trei taine ale catolicilor: botezul, împărtăşania şi preoţia. Pentru el a fost vorba despre o „sfinţire de biserică” şi despre „împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului”, alături de „fraţii greco-catolici”. Dacă aşa stau lucrurile, de bună seamă că n-a fost nicio crimă. O biserică întreagă a ascultat explicaţia Î.P.S. care a afirmat – în vreo trei rânduri - că a fost „copleşit de emoţie” datorită „participării numeroase a credincioşilor greco-catolici, dar şi ortodocşi” – aici are dreptate: mulţi gură-cască s-au înghesuit ca la urs ca să vază „minunea”. Câtă duioşie!...Publicului, format în mare parte – cred – din telespectatori deprinşi cu telenovele, manele şi talk show-uri, această explicaţie sentimentală şi dulceagă (încheiată, evident, cu referiri la Sfânta Treime „la care se închină toţi creştinii”, deci şi greco-catolicii, la „minunea de a se fi înălţat în urbea noastră încă o biserică” blah-blah-blah), i-a uns sufletul. Oricum, şi azi a fost coadă mare la „binecuvântare” şi hand kissing – chiar mai lungă decât la împărtăşanie. La urma urmei, bisericile ortodoxe sunt atât de pătrunse de spiritul catolic şi greco-catolic (şi nu numai) – tot mai mulţi preoţi fără barbă, botezul pruncilor prin stropire, reprezentări iconografice pietiste etc.etc. – încât gestul Î.P.S. (given his background) nu ar trebui să mai mire pe nimeni. Îi numeri pe deşte pe cei care se simt revoltaţi. Oricum, faptul că migrări dintr-o parte într-alta (de la ortodocşi la greco- sau romano-catolici ori viceversa) există, arată că - în ciuda aspectelor comune - nu este vorba despre „acelaşi Hristos”, că nu este aceeaşi credinţă. Dar, mă rog, nu e politically corect să fii „fundamentalist”. Dă bine să fii „ecumenist”. Whatever.
După Liurghie (la care Theodor s-a împărtăşit, as usual) am vorbit cu mama la telefon. Voia să ne invite la masă undeva. Ne-am întâlnit şi am luat toţi patru prânzul la o gradină-restaurant de pe malul Begăi, iar apoi am servit desertul pe o terasă din faţa Catedralei. Theodor şi-a făcut plinul (ca noi toţi, de altfel) şi a zis că mai vrea la restaurant. Adevărul e că am ieşit cam des în ultima vreme...Am condus-o pe mama la troleibuz şi pe drum (când treceam pe lângă fostul liceu Electromotor) trei tineri (elevi, după cum arătau, sau poate studenţi) ne-au dat câte un flyer ce înfiera mişcarea de emancipare a homosexualilor cu argumente, evident, biblice. Activismul acestor copii mi-a amintit, involuntar, de o situaţie prezentată în două interesante şi provocatoare filme made in USA - American Beauty (1999) şi Angels in America (2003): homofilia (activă, promiscuă) mascată de homofobie (activă, nemiloasă) - vezi personajul vecinului ofiţer de marină, respectiv al avocatului interpretat de Al Pacino. Sigur că în lumea modernă (cu angoasele şi situaţiile ei limită de fiecare zi) principalul e (ca-n Orwell, în al său 1984) să nu înnebuneşti: nu izbutind să te faci auzit, ci rămânând zdravăn la minte duci mai departe – o spune şi Steinhardt în Jurnalul fericirii, în spiritul lui Ionescu din Rinocerii – moştenirea omului. Când mă uit în jur şi văd cine vociferează cel mai tare despre limbă, familie şi neam (Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Gigi Becali + cei care, oportunişti sau naivi, îi adoră) îmi spun doar atât: No, thank you!
Spre seară am ajuns pe la Mall, unde MJ a susţinut – alături de o fanfară profesionistă – un reuşit concert de aproape două ore (în cadrul Zilelor Culturii Germane la Timişoara) cu muzică jazz, pop, polci nemţeşti, tangouri etc.
La întoarcere am trecut pe la secţia de votare. Aici în urbe a ieşit ce-am votat; în ţară e mai greu, va mai fi un tur de scrutin în unele părţi.
Înainte de sunset am petrecut două ceasuri plăcute cu Tatiana şi Claudiu – amândoi cu ambiţioase proiecte şi întortocheate probleme de serviciu. Sper să ne revedem înainte de apropiata plecare a lui Claudiu în...Mexic.