Team building

Azi ne-am reunit cu toţii la un hotel („Olimp”) pentru un get together şi câteva prelegeri foarte informal despre rolul părintelui în educaţia copilului differently able (în limbaj politically correct). În timpul orelor, copiii s-au jucat îndărătul unui paravan. Una dintre psihoterapeute a istorisit o întâmplare foarte înduioşătoare (which moved some of us to tears) despre doi băieţi de vreo 5-6 ani, unul nevăzător şi altul surd. Cel nevăzător a vrut să ştie de ce nu îl aude amicul său cu severe probleme de auz (pe care-l întâlnise într-o tabără de vară) şi ce trebuie să facă pentru a se face...auzit. Până la urmă au comunicat printr-un limbaj non-verbal pe care l-au deprins împreună.

După amiaza am fost împreună la un mall (Polus) imens – prilej să mai ne plimbăm prin Cluj (cu taxi-ul) şi să intrăm pentru o vreme în acea oază occidentală, care e acest shopping mall. Copiii s-au distrat un ceas în spaţiul de joacă destinat lor, după care am mers la Pizza Hut, unde am intrat mai mult în vorbă cu Maria, care e profesor educator la Liceul din Cluj. Am stat de vorbă şi cu William – un tip din Wales, cu deficienţe de vedere, dascăl de mobility & orientation etc. - despre una-alta, despre nişte filme (între ele şi Dancer in the Dark de von Trier, pe o temă foarte apropiată de întâlnirea noastră de azi). Mi-a amintit de noile reglementări din maternităţile din UK cu privire la doza de oxigen administrată în incubator prematurilor – schimbări ce au redus considerabil numărul de cazuri de retinopatie a prematurului. Pentru câteva clipe am fost frisonat atunci când m-am întrebat, involuntar, what would have happened had Theodor not been given that much oxygene. But: this is an invisible movie I am not supposed to run – or else it would drive me crazy. La despărţire ne-am urat unul altuia câteva gânduri de încurajare şi am spart baloanele în care, la începutul acestui team building, ne-am pus fiecare câte o „grijă lumească” de care Liturghia oricum ne cere să ne lepădăm.

A trip

Dimineaţa ne-am trezit devreme. Am luat trenul de 6 („Săgeata albastră”) spre Cluj. Cele cinci ore petrecute on the train ne-au dat iluzia ieşirii din ţiganiada spaţiului valah (see the suggestive picture on the right I just received from FD): mediu curat, personal prietenos, ambianţă de tip user friendly. Pe drum a plouat şi ploaia a continuat până după amiază. Când am ajuns în gara din Cluj (pe la 11) a fost frig şi ploaie. Asta m-a făcut un pic grumpy însă mi-a trecut după ce am ajuns la pensiunea cosy unde-am fost cazaţi („Paris” de pe strada Paris), iar apoi la Liceul pentru nevăzători. Raluca şi Theodor au urcat în sala clasei a III-a şi au petrecut nişte timp cu micuţii de acolo: Claudia, Isztvan, Ingrid etc. – cu toţii foarte prietenoşi, vorbitori – ca orice clujean – de română cu accent ardelean. Eu am rămas în sala festivă unde se desfăşura o sesiune de comunicări ale profesorilor pe teme de învăţământ. Mi-au atras atenţia câteva prezentări în Power Point: una despre importanţa ţinutei corporale corecte, alta despre învăţarea ca joacă. Când am urcat după Raluca şi Theodor i-am cunsocut şi eu pe elevii de a III-a de care Theodor se ataşase deja. După o descindere la parter de câteva minute am revenit la locurile noastre. Dar seria prezentărilor s-a terminat, aşa că am urcat, încă o dată, la micuţii de a III-a. Raluca şi Theodor se mutaseră în sala alăturată, unde tocmai şi-au început programul de după-amiază elevii de clasa I. Profesorul lor educator – îl cheamă Costel - mi s-a părut de la prima vedere un tip special. Când am ajuns eu făcea cu Theodor nişte exerciţii în Braille şi-l lăuda pentru curiozitatea sa, pentru motricitatea sa fină. Dintr-una-ntr-alta am ajuns să constat că acest dascăl – nevăzător - de vreo 30 de ani este ahtiat după muzica românească a anilor 60-90 (după muzică în general), după literatură (îl gustă pe Joyce) şi film (ne leagă aceeaşi pasiune pentru filme ca: Actorul şi sălbaticii, Singurătatea florilor, Faleze de nisip iar el a văzut – fără exagerare – sute şi sute de filme fără să poată vedea, de unde rezultă încă o dată, că – paradoxal – şi filmul se vede cu ochii minţii mai ales) şi actori (îşi aminteşte perfect de Dragoş Pâslaru şi de rolurile sale care i-au pregătit terenul pentru schimbarea lui la faţă o dată cu intrarea lui în monahism). Că ştie multe lucruri despre personalităţile acelor vremuri, că se ocupă, migălos, de transpunerea discurilor rare de vinil pe suport digital, că este realizatorul unui emisiuni radio transmise pe internet etc. L-am luat cu binişorul şi mi-am dat repede seama că are o sensibilitate rară şi o curiozitate intelectuală contagioasă. Şi-a amintit imediat de Adrian Enescu (despre care a afirmat că a revoluţionat muzica românească prin sound-ul inconfundabil, unic în România, al muzicilor lui din anii 80 mai ales), de Florin Bogardo, Anton Şuteu, Doru Căplescu, de Richard Oschanitzsky şi Vasile Şirli. E uluitor cum şi-a amintit de piesele lor în ascociaţie cu numele compozitorilor…În mijlocul acestor discuţii apare şi fostul meu elev de acum…18 ani, GV (pe care îmi propusesem să-l relntâlnesc), acum şi el profesor educator la acest liceu. Am schimbat adresele de mess cu ei, îmi doresc mult să mai vorbim.
Am servit o ciorbă de legume delicioasă la „Marty” - un restaurant ultra cosy cu bucătărie, servire şi ambianţă ireproşabile. Clujul îmi pare foarte cool şi parcă mai domolit ca Timişoara (chiar dacă traficul e mai bitchy) – suntem doar ln Ardeal…

p.s. I-am rămas dator lui A.E. cu o replică la afirmaţia lui on the phone că Tarkovsky n-ar fi fost nimic fără regizori ca...F.F. Coppola şi Martin Scorsese (?!).

Cinismul indiferenţei

Bravo, Mircea Cărtărescu, pentru editorialul din Ev.z.:„Cinismul românesc e de un soi ciudat, nemaiîntâlnit probabil în altă parte. El constă în faptul că fapte cinice sunt primite cu un cinism încă şi mai mare. Răspundem cu cel mai josnic cinism, cel al indiferenţei, cinismului fără margini al lumii româneşti. Aflăm zilnic despre nedreptăţi care-n alte părţi ar zdruncina munţii. Le primim rânjind: păi, sigur, aşa suntem noi, românul tot român, şi găsim un fel de bucurie sinistră în asumarea, pe un spectru mergând de la ridicatul din umeri la autoflagelare zâmbăreaţă, a părţii imorale, promiscue a propriului nostru caracter.
Sigur, am protestat cândva, am încercat să facem ceva împotriva răului invaziv de după Revoluţie. Drepţii au umblat odinioară, cum spune proverbul, cu capetele sparte. În Piaţa Universităţii - dar cine-şi mai bate capul cu povestea asta scufundată în timp? - am stat două luni, zi şi noapte, zornăind chei, cântând şi strigând sloganuri, sperând într-o lume în sfârşit liberă şi curată. Ce zile şi ce nopţi! Şi azi le consider cele mai adevărate din viaţa mea. Cântam atunci „Mai bine golan decât activist“, pe când activistul numărul unu al ţării, emanaţie a unei revoluţii mincinoase, încă mai dădea din mână precum împuşcatul. L-am văzut apoi, parcă o veşnicie, distrugând sistematic speranţa noastră, alterându-ne imaginea, târându-ne într-un război civil ale cărui consecinţe le suportăm şi azi.
Am mers alături de mineri pe străzile Bucureştiului ce miroseau a grenade lacrimogene. Am văzut cu ochii mei oameni bătuţi şi umiliţi de hoardele care „au răspuns chemării noastre“. Am trăit trauma teribilă de a-i vedea pe părinţii mei fanatizaţi de acest om înspăimântător, ne-am învrăjbit într-o atmosferă de sfâşiere sufletească şi imensă amărăciune. Niciodată n-o să ne revenim cu adevărat din ce a făcut omul acesta din noi. Tot răul care ne sufocă azi e moştenirea lui. El a permis resurecţia foştilor securişti în noul lor vestmânt de „oameni de afaceri“, el a perfectat monstruoasa coaliţie care conduce azi România, cea dintre ciocoii vechi ai nomenclaturii comuniste şi ciocoii noi ai oligarhiei capitaliste, totul pe vechiul şi rezistentul postament al fostei Securităţi.
Azi, aceşti stăpâni ai ţării noastre fac un joc complicat între Occident şi imperiul rus, ai cărui agenţi camuflaţi sunt unii dintre ei. Acest joc a fost iniţiat tot de tătucul Ilici, din primele momente ale Revoluţiei. Iar acum, când Ion Iliescu este disculpat oficial, de către justiţia română, de răspunderea pentru crimele din timpul mineriadelor, nici măcar nu ne mai indignăm, necum să mai ieşim în stradă. S-a ieşit în stradă zilele astea pentru creşteri salariale, că asta ne doare cu adevărat. Să lăsăm morţii să-i îngroape pe morţi, ne spunem, şi ne continuăm vieţile noastre bezmetice, care seamănă tot mai mult cu zapingul la televizor. Doar că trecutul nu moare, ci ne îngroapă, el pe noi, mai departe.
L-am văzut pe Iliescu intervievat după darea sentinţei: „A fost o decizie normală“, zicea. „Ce legătură are şeful statului cu faptele din dosar?“ Şi zâmbea melancolic, ca un bunic al unui nepoţel niciodată venit pe lume. Fireşte, ce legătură are? Şeful statului nu apasă pe trăgaci, nici nu aruncă petarde. N-au făcut-o nici Stalin, nici Mao, poate nici chiar Pol Pot. Toţi au îmbătrânit liniştiţi, cu conştiinţa împăcată.
În acelaşi timp, i-am văzut pe generalii Stănculescu şi Chiţac condamnaţi la puşcărie, la optsprezece ani după ce, în aceeaşi Piaţă a Universităţii, am strigat ore-n şir: „Chiţac, Chiţac să fie ras în cap!“. În loc de asta, sub acelaşi tovarăş Iliescu, iertător ca orice bun creştin, cei doi au ajuns miniştri, că doar aveau destulă experienţă. Chiţac a bătut şi-a omorât în continuare, şi-n această calitate, pe când celălalt şi-a pus rame de aur şi, pe banii răposatului, a pornit un şir de afaceri care l-au făcut pentru o vreme cel mai bogat om din România. Frumoase cariere pentru nişte criminali ordinari!
Reacţia publicului? Ce reacţie să mai ai când urechile ţi-s înfundate de căştile iPod-ului? Când televiziunile te-au tâmpit mai rău decât berea? Când nu mai citeşti decât revistele cu ţâţe? Când nu ştii niciun nume de filosof, scriitor sau om de ştiinţă? Când copiii tăi au ca modele starletele, maneliştii, fotbaliştii şi pe Becali? Când totul conspiră (conspiră poate la propriu) ca să-ţi uiţi istoria, cultura, interesele adevărate, să uiţi că trăieşti ca fiinţă inteligentă pe lumea asta? N-a fost nici o reacţie. Nici la Iliescu, nici la Stănculescu.
N-a fost o ştire. Într-o ţară în care Sorin Ilieşiu, cu insistenţa sa aproape supraumană pentru restabilirea adevărului în privinţa Revoluţiei şi a mineriadelor, e văzut drept un fel de maniac, în care Raportul „Tismăneanu“ a fost fluierat şi autorul său principal pus la stâlpul infamiei, cinismul unanim al lui „nu ştiu şi nu mă interesează“ e dincolo de limita suportabilului.”

RS

Theodor ne vorbeşte despre ora lui de religie, unde a învăţat să cânte „Doamne, Doamne, ceresc Tată, / Noi pe Tine Te rugăm etc.” Mă întreb cum m-aş fi comportat eu la ora de religie - dacă aveam parte de vreuna. N-ar fi fost exclus să fiu put off de predicile dascălului/dăscăliţei, de tonul său autoritar etc. tot aşa cum am fost dezamăgit de orele de limba şi literatura română din liceu, când dascălul m-a îndepărtat sistematic de autori şi cărţi, descoperind ulterior – în parte – câteva din capodoperele literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Budai Deleanu, Călinescu, Sebastian, Camil Petrescu etc.
Îmi amintesc de scurta discuţie cu profesoara de RS (Religious Studies) de la şcoala din Plymouth pe care am vizitat-o anul trecut. M-a întrebat în ce fel se predă religia în România. A vrut, cred, să-i confirm ceea ce bănuise: anume, că la noi se predă Ortodoxia (creştinismul ortodox), nu istoria creştinismului sau istoria religiei. A mai adăugat că ea este atee şi a vrut să ştie dacă în România poţi să predai religia dacă te declari ateu. N-a spus: dacă eşti ateu, ci: dacă te declari ateu – detaliu nu lipsit de semnificaţie, de tâlc, într-o lume în care se pune mare preţ pe keeping up the appearances, pe ceea ce spui că eşti, nu pe ceea ce eşti...Probabil că un Steinhard ar „media” pentru mulţi din cei care se declară atei pe „Dumnezeul în Care ei (spun că) nu cred”, aşa cum a făcut-o cu Virgil Ierunca – mărturie stă volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi.

Between two crosses

Cu vreo zece zile-n urmă, urcăm pe dealurile de la Bărbăteşti (jud. Vâlcea) spre schitul Pătrunsa. Dorim – eu, Raluca, Theodor, OB şi MM – să ne întâlnim cu monahul Valerian. E sâmbătă şi nici nu bănuim noi că pentru ca să-l (re)vedem trebuie să coborâm înapoi în vale, să mergem peste noapte la pensiunea la care ne-am făcut rezervarea, să revenim a doua zi pe un alt drum şi pe o altă vreme: prin frig, ploaie, noroaie şi vânt. Eu însă îl prelucrez pe Theodor cum am făcut-o cu o săptămână în urmă, când ne îndreptam spre Frăsinei, unde am aflat că monahul Valerian s-a retras, ca pustnic, la Pătrunsa: „Ai grijă că trebuie să fii cuminte şi ascultător, că ne întâlnim cu Pr. Valerian.” Theodor, firoscos şi cu experienţa de la Frăsinei, când ne-am întors acasă fără să-l vedem pe monah, zice: „Dar e acolo Pr. Valerian?” În gândul meu mi-am zis: „Ce idee pe Theodor! Bineînţeles că e acolo şi că-l vom vedea de data asta.” Little had I known that we were to climb again those hills before we finally met him...În timpul unui scurt popas, Raluca l-a surprins pe Theodor într-o fotografie, încadrat de două cruci de lemn, in a pensive mood. În ziua aceea aveam să aflăm că biserica cea nouă de la Pătrunsa e relativ recentă (4-5 ani), iar clopotul de cca. 500 kg. a fost transportat cu mare greutate (cu ajutorul cailor şi al altor animale de tracţiune) peste coclaurile – pitoreşti, de altfel – din zonă. Mi-am amintit de frumoasa nebunie a lui Borişca din Rubliov – care îi întăreşte credinţa călugărului Andrei Rubliov şi-l scoate din votul tăcerii autoimpus vreme de zece ani. Răguşit, acesta îi va zice biruitorului puşti (Borişca): „Vino cu mine, tu o să construieşti clopote de biserici, eu o să pictez icoane!”

Fata morgana

Arta „realistă”, „felia de viaţă”, „documentul”, „detaliul minimal” vs. orice (re)prezentare fantastică, mitică, metaforică. Dar chiar şi o fotografie, atunci când e bună, artistică, sugestivă, are un suflet care te cheamă să descoperi un joc secund al realităţii pe care altminteri nu l-ai observa.

Zilele trecute, aparatul foto – ultraprofesionist - al lui MM a surprins apa dintr-o fântâna arteziană plantată din Târgu Jiu (mergeam toţi cinci spre schitul de la Pătrunsa, unde aveam să-l întâlnim pe monahul Valerian) într-o ipostază neobişnuită. La o privire mai atentă, jetul de apă din poză e altceva decât pare, închipuind o siluetă feminină, un fel de nimfă ori poate o sirenă ce-şi îngână prin lume cântul ei ancestral.

Feel Armonia

Puţin după midday am ajuns cu Theodor la Capitol pentru un concert-lecţie: "FeelArmonia". Sute de elevi aduşi oarecum cu japca au umplut sala Filarmonicii care în scurt timp a devenit arhiplină. Zeci de adolescenţi au stat şi în picoare să asculte cele două opusuri de Henry Purcell şi de Benjamin Britten prezentate pe bucăţi cu scopul iniţierii în familia de instrumente a orchestrei simfonice. Directorul instituţiei a prefaţat programul şi i-a prezentat pe cei doi sponzori de la un club – zic ei – de binefacere. Neobişnuit cu un astfel de public, managerul Filarmonicii a repetat în câteva rânduri că muzica simfonică cere o altă atitudine, un alt comportament. Cu prestanţa-i binecunoscută în urbe, se pare că a potolit spiritele vrăjmaşe, asemenea unui Orfeu fără voie: vânzoleala s-a domolit, iar pe timpul concertului atmosfera a fost OK, ţinând seama de numărul mare de spectatori tineri şi, în marea lor majoritate, fără experienţa audierii muzicii simfonice de concert.
Speech-ul de intro al directorului Filarmonicii mi-a amintit involuntar de o secvenţă din savurosul film de debut al lui Nae Caranfil, E pericoloso sporgersi. Într-un autocar prăfuit, o echipă de actori merge în turneu la un prăfuit teatru de provincie. Cineva din staff-ul tehnic vorbeşte, la microfon, despre locurile de văzut în orăşelul de provincie. Una dintre actriţele mai răscoapte îl întrerupe: „Da’ pentru noi nimic, nimic?” La care bărbatul – făcând-şi cu greu auzită vocea în zarva dina utocar – zice: „...Şi Casa Armatei plină de ofiţeri tineri este deschisă până la ora 22.00...” Directorul de la Capitol îşi piperează anunţul, atunci când spune că instituţia pe care o conduce a mai pregătit şi alte concerte-lecţie, amintind de concertele de symphonic jazz şi de Romantic music pe care le vor suţine soliştii, pentru ca ei, elevii să vină de mână cu prietenele. Cu câteva minute înainte sugerase ca băieţii să ia în braţe fetele drăguţe ca să facă loc pe scaune celor care stăteau în picioare.
All in all a fost un concert reuşit, chiar dacă numărul de spectatori...de instruit (ca să nu zic neinstruiţi) a fost neaşteptat de mare. Ţinând seama că ei vin din cluburi, discoteci ori de pe stadioane, unde disciplina e lăsată pe ultimul loc, n-a fost rău deloc.

Fall

Ieri, la biserică, pilda Semănătorului. După slujbă prânzim împreună cu Oana, Tatiana şi Michelle (nişte zamă de păsulă verde & English tea) – we had a friendly chat before, during and after lunch.
Pe mess mi se confirmă (dacă mai era nevoie) că echipa de siguranţă (sau securitate) a Dogmei, gata oricând să vâneze duşmani („eretici”) nu doarme. Astfel, OC, participant şi el la aceeaşi slujbă liturgică, îmi trimite un fragment din pericopa epistolară de azi: „De omul ERETIC după una şi a doua sfătuire, te fereşte; Ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta, şi păcătuieşte, fiind singur de sine osândit.” cu adăugarea următoare: „succes la fereală in DOMENIUL CULTURII UNIVERSALE … sau după cum ştiu fereală de la aşa ceva nu este acolo, ci numai în cărţile Bisericii... din care citesc... fundamentaliştii…”, acuzând „întreaga modernitate” pentru vina de a fi refractară la termenul de „eretic” şi DCU pentru faptul că în el nu încape „cuvântul lui Dumnezeu”. Ce să mai spui? Există în viaţă momente când se cuvine a folosi drept răspuns a meaningful silence. Dacă poţi. Iar dacă nu, să-ţi muşti limba ori să fii cât mai laconic şi - dacă reuşeşti - cât mai puţin încruntat să rosteşti în gând rugăciunea vameşului, în timp ce fariseii de toate culorile/ideologiile/confesiunile/prejudecăţile îşi fac numărul. It takes all sorts to make a world.
Seara am fost cu Tatiana şi Claudiu la Şag. Am trecut şi pe la mănăstirea de acolo. Nu mai vizitasem acel loc de câţiva ani. Între timp s-a înălţat o nouă biserică, o trapeză şi un pangar. Pe peretele frontal al noului lăcaş este pictată o frescă în buna tradiţie bizantină. Fără dantelării şi trucuri pioase. Deasupra, trei mozaicuri în culori pestriţe, având în centru reprezentarea Sf. Treimi în maniera, vai, atât de populară, dar străină de sobrietatea şi frumuseţea icoanei lui Rubliov (şi a celor care – pe aceeaşi linie dogmatic-estetică – o preced).
Frunzele ruginii ale copacilor oferă în aceste zile – free of charge - tablouri şi peisaje de necuprins în cuvinte. Amurgurile sunt pitoreşti. Anul se pregăteşte să năpârlească, înainte de a se împodobi cu mantia albă a zăpezii – tot mai scumpă la vedere în ultimii ani – din jurul Crăciunului, de care acum ne mai desparte o lună întreagă şi câteva săptămâni.

P.S. După câteva torente de observaţii pe care de la o vreme mi le face tema importanţei de a fi conectat la ritmurile anului în care trăim, la limbajul artistic (muzical, literar, plastic, cinematografic etc.) al anului în curs, la componenta tehnică a timpurilor moderne, primesc de la A.E. – care, mai mult sau mai puţin voalat, îmi vorbeşte mereu despre importanţa schimbării (=modernizării, deschiderii, emancipării) mele - câteva rânduri surprinzătoare, îmbucurătoare şi tonice pe care le consider onorante (numai de m-aş ridica eu – printr-o mai bună organizare şi valorificare a timpului în primul rând - la înălţimea, frumuseţea şi adevărul lor!):

„când intru la tine în HOUSEBLOG simt un miros de naftalină

de când deschid uşa ştiu ce o sa îmi spui

acelaşi pahar de apă rece, alături o farfurie cu aceeaşi dulceaţă

toate lucrurile sunt aranjate ordonat , la locul lor

apoi citesc printre gândurile tale

un călugăr creează pentru mănăstirea sa, izolat, într-o mică lume izolată.

de fapt asta esti tu

cine sunt eu să iţi spun să te schimbi

sorry”

Warfare

Nicolae Steinhardt colosal, mereu şi mereu viu prin ceea ce scria: „Constat că nu înţeleg decât de bâtă. E o surpriză pentru un intelectual. Dar, vorba ceea, asta-i situaţia. Dumnezeu, milostivindu-se, mă bate ori de câte ori e nevoie. Cu ierburi amare, cu varga, cu scârbe, nu mă cruţă. Mă bagă-n sperieţi, că de frică ştiu. Aşa, bătrâneşte. Ciomăgit, mă trezesc şi-mi vin în simţiri pentru un timp.”

Alunecarea spre ispite, pare a spune Steinhardt, vine şi din îngâmfare, din autosuficienţă, din pierderea măsurii şi a dreptei socotinţe. Din ne-paza gândurilor şi din con-lucrarea cu gândurile pierzătoare. Din iluzia că lucrurile „merg de la sine”, că eşti „buricul pământului” şi ai parte, vezi Doamne, de un „tratament special” din partea Atotputernicului, uitând că mai sunt şi alţii sub soare: „Tot tata, săracu, după ce i-am spus că m-am botezat: Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” ... Oare Steinhardt cel devenit, prin Botez, „făptură nouă”, i-a lăsat pe părinţii săi de izbelişte (pe ei şi pe rudele sale de sânge, văzute şi nevăzute, pe cărturarii ne-Ortodocşi de care şi-a lipit simţirea în viaţa sa) în rugăciunile sale pentru singurul (şi, vai – spun fundamentaliştii ortodocşi – esenţialul) motiv că au fost „evrei necreştinaţi”? Cărţile sale grăiesc limpede că nu i-a uitat şi că atunci când dădea slavă Celor din ceruri pentru măreţia Lor îi îngăduia şi pe aceştia. Cum? Prin asumarea întreitei soluţii creştine: bunătatea, apărarea dreptăţii altora şi smerirea eului – „singura posibilă, dacă avem niţică minte şi privim realitatea în faţă”. Soluţie care este însuşi arsenalul omului angajat în „războiul nevăzut”, expresie referitoare la condiţia creştinului angajat într-un război cu un puternic şi nemilos adversar. Expresia, comentează Steinhardt în al său Jurnal, nu este „poveste metaforică”, ci o „treabă serioasă”: „Creştinul duce un război pe care trebuie să-l câştige, nu încape „onorabilă predare” şi de aceea el nu poate considera războiul drept ceva superficial. El îşi concentrează toată viaţa în jurul victoriei urmărite , el îşi însuşeşte pe deplin cuvintele feldmareşaluilui Rommel: odată declarat războiul, nimic alta nu mai contează decât s­ă-l câştigi, restul tot e zeamă de varză.”

Pizza 70

Aseară a răsunat la Filarmonică muzica lui Şostakovici (Concertul nr. 1 pt. vioară şi orch. op.77 – solo violin Remus Azoiţei) şi Biezet-Scendrin (Suita Carmen). Pe dirijorul Ion Ionescu-Galaţi – ca de obicei in very good shape – l-am văzut dirijând a treia oară. La sfârşit a bisat cu aria Toreadorului din Carmen lăsând orchestra without a conductor. A plecat pur şi simplu din faţa ei şi a stat în spatele unui instrumentist, în partea laterală a sălii. A fost un triumf.După concert ne-am adunat la un ceai împreună cu OB şi cu Ţucii (C&T). Am revăzut pozele făcute la Pătrunsa. Fabuloase locuri.
Today, film & stage director Dan Piţa turns 70. I have mixed feelings when I think of him, but I strive to only remember what is good, beautiful and inspiring about his work (pre-1989 movies like: Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Profetul, aurul şi ardelenii, Bietul Ioanide, Pruncul, petrolul şi ardelenii, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi and the theatre play: Amurgul burghez). He had been my Romanian star director before I discovered Mircea Săucan (Meandre, 100 lei) in 1990.

Thy neighbour

În Jurnalul fericirii Nicolae Steinhard o citează pe Simone de Beauvoir cu referire la noţiunea de „aproapele nostru”:„Am cunoscut un copil care plângea deoarece murise fiul portăresei blocului; părinţii copilului s-au săturat: «La urma urmei băieţelul ăsta nu ţi-e frate.» Băieţelul ăsta nu-i fratele meu. Dar dacă-l plâng nu mai îmi este străin. Hotărârea o iau lacrimile mele. Nimic nu-i hotărât dinainte. Când ucenicii l-au întrebat pe Hristos: cine e aproapele meu? Hristos n-a răspuns printr-o enumerare. A povestit parabola bunului Samarinean. Aproapele omului părăsit în drum a fost acela care l-a acoperit şi i-a venit în ajutor; nu suntem aproapele nimănui, ni-l facem pe un altul aproapele nostru făcându-ne aproapele său printr-o faptă.”

Monahul VDP îmi mărturiseşte că îi pomeneşte zilnic în rugăciune şi pe cei doi mari Andrei ai Rusiei (Rubliov şi Tarkovski) şi pe recent răposatul Soljeniţân şi pe regizorul român Mircea Veroiu (care pe vremuri l-a distribuit în Să mori rănit din dragoste de viaţă, Umbrele soarelui şi Femeia în roşu). Şi, desigur, pe mulţi alţii (actori pe scenă sau „în civil”). Îl întreb (şi ştiu deja care va fi răspunsul): „Şi pe Mircea Săucan?” Predictably, mi-a mărturisit că nu poate face aşa ceva, regizorul Meandrelor şi Sutei de lei – filme pe care, de altfel, Monahul VDP le apreciază la superlativ - fiind (în viaţa sa pământească şi acolo sus în ceruri) Jewish. Mă rog, half-Jewish. Ideea e: n-a fost an Orthodox Christian...Înţeleg foarte bine motivaţia băieţelului din relatarea Simonei de Beauvoir: lacrimile (nu ceva „hotărât dinainte”) ne dau răspunsul la întrebarea „cine este aproapele meu?”. Parabola bunului Samarinean despre ortopraxis, atunci când nu e capitalizată (sau monopolizată), grăieşte întocmai. La urma urmei, pentru că „toţi suntem păcătoşi, fără osebire, toţi ne-am abătut şi netrebnici ne-am făcut” („Fiindcă toţi aţi păcătuit şi sunteţi lipsiţi de slava lui Dumnezeu”) nu avem de făcut decât a învăţa „să ne îngăduim, să ne iertăm, să ne facem din bunăvoinţă lege nedezminţită” („Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos.”) fiindcă – tot Steinhardt scrie în al său Jurnal, referindu-se la învăţătura evanghelică tălmăcită în Epistolele pauline – „celelalte soluţii sunt iluzorii”.

L’art de lire

Încă de la primele întâlniri cu VL (pe atunci un civil engineer in his early sixties, about to retire) mi-a spus că pe când avea anii mei de atunci (I was 16 at the time) îşi lua o valiză de cărţi peste vacanţă şi citea toată ziua, chiar şi în timpul vacanţelor şcolare. Până să-l întâlnesc pe acest om minunat nu prea eram prieten cu cititul cărţilor. (Mă-nţelegeam bine însă cu cititul subtitlurilor de filme şi al revistelor / almanahurilor Cinema.) Iată ce găsesc în eseul lui Emile Faguet (L’art de lire) din 1923: „Este evident că epoca noastră nu este şi nu poate fi a celor ce citesc. Ceea ce anticii numeau, cu un cuvânt plin de farmec, umbratilis vita (viaţa la umbră) nu mai există. Azi, aproape nimeni nu mai are timp să se retragă ‚la umbră’ mai multe zile, ca să citească. Cartea nu se mai citeşte decât bucată cu bucată, douăzeci de pagini şi iar douăzeci şi, dacă ai citit-o, nu e citită deloc; continuitatea în lectură este necesară nu numai pentru a judeca o lucrare bună, dar şi pentru a o înţelege.” Şi pe când scria Faguet aceste rânduri (şi chiar pe când VL îmi vorbea cu atâta dragoste de pasiunea lecturii pe care tinerii de pe vremea lui – colegii săi de liceu din Lugojul interbelic - o împărtăşeau) nu exista încă televiziune prin cablu (cu zeci şi sute de canale uşor accesibile) şi nici internet (cu posibilităţile sale infinite). Informaţia se transmitea mai greu, oamenii circulau cu restricţie dintr-o parte-ntr-alta şi erau mult mai aproape de starea numită de antici umbratilis vita. Timpurile nu erau aşa fast.

Acest om – pentru mine – excepţional, avea să-mi netezească drumul spre cercul restrâns de „adoratori zeloşi, bărbaţi şi femei cărora le place lectura”, spre publicul restrâns pentru care, „puţin şi din obişnuinţă, continuăm să scriem” (Faguet). Ce aproape sunt imaginile create de Faguet de atmosfera din 451 Fahrenheit, dar şi din scurt-metrajul lui Mungiu, Zapping. Şi aş mai adăuga un titlu: Padre Padrone – capodopera din 1977 a fraţilor Taviani, despre un tânăr care a copilărit în munţii dintr-o regiune săracă a Italiei şi care a învăţat să scrie şi să citească abia la 20 de ani (în armată, unde s-a înrolat fiindcă aflase că acolo recruţii sunt alfabetizaţi), pentru ca la vârsta de 35 să ajungă – printr-o strădanie exemplară - doctor în lingvistică.

„Un autor, în zilele noastre, e – spune Faguet - un călugăr care creează pentru mănăstirea sa, izolat, într-o mică lume izolată. Literatura a devenit monahală.” Iar cititul cărţilor – am aflat-o întâi de la VL, apoi de la Faguet – este o „ocupaţiune mintală” cu care oamenii se îndeletnicesc fie (majoritatea) ca să treacă timpul şi ca să se distreze, fie (cei „născuţi pentru a citi”) ca să pătrundă mai profund în lumea culturii. Lectura este, oricum, un demers temerar şi...solitar, vrednic de cinste în era imaginilor şi a clipurilor înnebunitoare. Care imagini şi clipuri – are dreptate aici Monahul Valerian când respinge televiziunea – sunt atât de addictive & subliminally strong, încât (vezi Zapping) ele schimbă canalele, şi nu - aşa cum s-ar părea - privitorul cu telecomanda-n mână. „Omul-telecomandă” (excelent jucat de Ion Fiscuteanu în parabola regizată de Mungiu) nu e personaj de ficţiune. E trista şi întristătoarea realitate.

Bio & Teo

Singurul român (de până acum) laureat al Premiului Nobel, savantul George Emil Palade a murit la 90+ de ani, undeva în SUA. Prima oară am auzit de el pe la sfârşitul clasei a XI-a. Vestea morţii sale a avut aupra mea efect de madlenă proustiană: mi-am amintit brusc de dl. dr. Matei, un doctor pensionar care, după ce şi-a pierdut soţia şi băiatul (tot doctor) într-un tragic accident de maşină, a format generos un fel de şcoală de biologie-chimie-fizică la el acasă. Avea învăţăcei non-stop. Veneau la el să-i înveţe – free of charge - tainele acestor ştiinţe pentru a reuşi la examenele de facultate. Am fost şi eu la el vreo doi ani. Atunci am aflat despre ribozomii lui Palade şi despre aparatul Golgi, despre mitocondrii şi reticulul endoplasmic. Despre sistemele port din organism (hepatic, hipotalamo-hipofizar), despre acest încă - necunoscut îndeajuns – laborator, care e corpul omenesc. N-am ajuns doctor, însă port încă-n suflet amintiri mai mult sau mai puţin şterse despre cunoştinţele de bază referitoare la mormanul acesta de lut care ascunde, iată, atâtea şi-atâtea mecanisme şi procese, întocmai ca-n cele mai sofisticate laboratoare şi uzine. Cu mult mai sofisticate, desigur, decât acelea.

Cu vreo zece ani în urmă discutam (în Northern Ireland) cu Pr. PB, preot anglican, convertit la Ortodoxie din Anglia. Vorbeam despre poticnelile lui T (an MD raised in a strict Baptist church, but very interested in Orthodoxy; he eventually became Orthodox) atunci când se ciocnea de câte-o dogmă sau de câte-un aspect cam odd (credea el) din Tradiţia Ortodoxă. Spunea, cu un aer înţelegător, acel preot: „But, Marian, he’s an MD, a scientist, what do you expect of him?” Vasăzică, gândeam eu, biologia şi teologia se bat cap în cap? Oricum, potrivit teologiei (teologiilor) ortodoxe, nu toţi...ribozomii (apropo de Palade) au aceeaşi soartă: unii – afirmă sentenţios cei atât de siguri pe credinţa lor - se vor bucura de eternal life, alţii vor ajunge unde e scrâşnit de dinţi. Uitând (sau nevoind să accepte) ceea ce frumos cugeta Eminescu: „Peste toate o lopată de ţărână se depune”.

VDP - an afterthought

Revederea cu Pr. Valerian a fost scurtă însă – as always - condensată. Cu câteva zile în urmă Pr. Teofil ne spunea: „Cine nu se mulţumeşte cu puţin, nu se mulţumeşte nici cu mult.” True.
Zice VDP despre Umbrele soarelui, filmul lui Mircea Veroiu în care-a jucat rolul principal, prin 1986 (citez aproximativ): Povestea de acolo nu are nicio justificare, nici un sens. Unui om îi moare soţia (şi pruncul lor pe care-l purta-n pântece) pentru că un raging bull s-a gândit s-o străpungă cu coarnele în timp ce ea-l hrănea. El – căutând timpul pierdut - o vede-apoi în faţa ochilor numai pe ea şi este obsedat de capul de bivol (cu tot cu coarnele-i aferente), pe care-l vede aievea în preajma-i peste tot. Nenorocirea ce i se întâmplă – comentează Pr. Valerian – nu are nicio noimă. Nu reiese deloc (dar deloc!) pentru ce are parte de aşa ceva. Mai clar: pentru ce l-a bătut Dumnezeu, pentru ce a fost pedepsit, pentru ce suferă. Ce anume ascunde trecutul lui, al ei, al lor (al părinţilor lor etc.) care determină o astfel de urmare? Nimic. Nimic condamnabil. Măcar în Ochi de urs – zice VDP – femeia e clar că făcea farmece, că nu avea taine, ci „puteri magice”, astfel că îşi „merita soarta”. Ori Veroiu – continuă monahul pe aceeaşi line duhovnicească - n-a ştiut să se apropie cum trebuie (dar ce înseamnă „cum trebuie”?) de un astfel de subiect, iar scenaristul (Ion Brad) nici atât.
Hmmm.... Nu comentez nimic. Mă gândesc doar că a admite că acceptarea a ceea ce s-a întâmplat („a fost scris să se-ntâmple”) ţine de common sense. Abia de aici încolo încep speculaţiile, interpretările şi fiecare tabără/confesiune/religie/partid politic etc. trage spuza pe turta sa. „Infidelii” sunt totdeauna pedepsiţi. Ori filmul lui Veroiu prezintă – scandalos de amoral, pentru cei care caută „dreptatea divină” şi „însemnele providenţei” peste tot – o situaţie, o ecuaţie din care lipseşte necunoscuta God. Altfel spus: pentru ceea ce păţesc aceste personaje, reiese că „vina” ar aparţine exclusiv Meşterului Faur (sau e pur şi simplu o întâmplare absurdă în teatrul vieţii din care este exclusă orice intervenţie divină), de vreme ce personajele sunt atât de „pozitive” şi nu reiese că „merită” să fie damnate. Ţin minte că - la premieră - tot filmul aşteptam parcă (îngrozit) ca personajul jucat de DP să se sinucidă. Bunica lui (interpretată magistral de Leopoldina Bălănuţă) i-a şi spus: „Să nu cumva să...că mă spânzur şi eu!...” Finalul filmului trebuia să fie altul: acest Orfeu modern murea, într-adevăr, înecat în apa mării. Ultimul cadru trebuia să ni-l prezinte adus de valuri pe ţărm, în poziţie răstâgnită - aşa cum stătea pentru câteva clipe la începutul filmului, când se întoarce de la iaz, unde s-a scăldat şi a „agăţat” nişte lipitori care i-au supt sânge (săngele rău?) din coastă. Atunci a ridicat mâinile ca să poată să-l oblojească bunică-sa. Scena toată trimitea la Pieta. Cenzorii vremii însă au impus un alt final, mai up. Astfel, personajul nu mai moare, ci, după ce ocoleşte capul de bivol (cu tot cu coarnele-i diabolice) de la fundul mării, iese - victorios cumva - la suprafaţă. Îi vedem (director de imagine: Anghel Deca) doar capul biruitor şi, în fundal, „palatele” vremurilor ceauşiste care trebuiau, nu-i aşa, ridicate în slăvi. VDP ne povestea deunăzi că această intervenţie arbitrară l-a umplut – atunci, în anii optzeci - de supărare. Filmul a trecut aproape neobservat şi, după ce a stat în cutii vreo doi ani, a ieşit pe ecrane, dar în săli lăturalnice, fără reclamă, fără cronici de întâmpinare etc. Astăzi, acest ultim film watchable de Veroiu continuă să-şi păstreze la fel de fresh ­calităţile (interpretarea actoricească, muzica lui Adrian Enescu, imaginea, montajul), în ciuda amputărilor arbitrare şi amprentei ideologice – pe alocuri – explicite.

De pildă

- Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mântuitorul sunt la Luca 22, 67: "Dacă vă voi spune nu veţi crede".

Aceasta-i condiţia umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? Nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura. Ce ne rămâne a face decât, urmându-I pilda, să tăcem (neîncruntaţi)? (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii) Poate că N.S. are dreptate: este importantă, cu adevărat importantă, hiperimportantă şi mântuitoare starea de a fi (de a te păstra) cool („neîncruntaţi”) atunci când te ştii neînţeles, când te simţi nedreptăţit. De a învăţa să întorci obrazul, să nu te mai tulburi cu una, cu două, să uiţi răul (deprindere care – culmea - în paradigma crucii este absolut necesară pentru mântuire/restaurare şi fără de care este cu neputinţă a birui) şi să faci binele pe cât poţi. Aici poate că au ceva de spus şi clopotele Bisericii şi contextul liturgic pe care Ea se încăpăţânează să-l păstreze şi să-l transmită mai departe nefardat, ne-upgradat, în toată splendoarea lui. Dar câţi se pot lăuda cu biruinţa lui Steinhardt, cu rezistenţa lui la tăvălugul istoriei: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerari de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerari autogene ale beznei, care despică întunericul fara a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose"?

Hideaway

Sâmbătă dimineaţa am pornit-o – cu OB şi MM – spre Monahul Valerian. Spre prânz a-nceput să se înnoreze. După vreo opt ore de mers cu maşina - cu un stopover la Tg. Jiu - am ajuns la în Vâlcea, la comuna Bărbăteşti, în aria căreia se află schitul Pătrunsa, unde s-a mutat Pr. Valerian. Drumul până la chilia monahului de la poalele muntelui unde am parcat-o pe Astrid (ca de altfel pe toată durata excursiei) l-a străbătut Mircea, cu Astrid a noastră folosită ocazional pe post de jeep de ocazie. Aşadar, am lăsat maşina şi am luat muntele-n piept. Era ora 2.30 p.m. când am pornit şi ne-am propus să fim înapoi pe la 6, când bănuiam că va începe să se înnopteze. Cărăruia – abruptă şi presărată cu balegă de cal pe post de călăuză – a fost mereu îngustă, şerpuitoare, abruptă. Peisajul – impresionant. Am ajuns într-un final şi la destinaţie: un platou sus, înconjurat de alţi munţi, şi căsuţe risipite ici-colo. O biserică nouă şi alte clădiri monahale. Donkeys & horses. Un monah ce cară-n spate un sac. Îi spun pe cine caut. Zice: A, păi e drum lung până la chilie la dânsul. El e pustnic acum, nu se cade s­ă-l tulburam. Aşteptaţi până diseară la ceasurile nouă când coboară pentru slujba de priveghere. Să-l fi aşteptat până atunci era out of the question. Femeile n-au voie să înnopteze la Pătrunsa. Unul dintre monahi (fan al Pr. Ghelasie) ne recomandă să înnoptăm la un schit din apropiere (1,5h on foot) – Pahomie – şi să revenim a doua zi dimineaţa pentru Sf. Liturghie, când Pr. Valerian va fi negreşit la biserică. Aproape că i-am urmat sfatul, când, pătrunsă de mirosul puternic (şi – recunosc - ademenitor) de peşte prăjit, OB (eu crezusem iniţial că Raluca) gândeşte cu glas tare, doar-doar o auzi-o monahul care ne îndruma spre pădure: Miroase-a peşte! A auzit-o şi pe loc ne-a poftit la masă. Nu ne-am lăsat rugaţi prea mult şi ne-am înfăţişat la trapeză unde ne aşteptau nişte strachini goale şi, alături de ele, un castron cu ciorbă de legume, altul cu orez, mămăligă cu lapte şi, desigur, peşte pane. Ne-au vegheat cina nişte sfinţi de pe pereţi, pictaţi cu măiestrie în cele mai curate forme şi culori bizantine La plecare însă am coborât la maşină, iar de acolo am mers până la Olăneşti, unde aveam rezervare la o pensiune („Ana”). Pe drum mă sună Dan Voinea să-mi spună – ce fabulos! – că l-a visat pe ...Monahul VDP (pe care îl ştie): voia să-l găsească şi se îndepărta mereu. Înainte de bedtime am ciugulit nişte struguri dulci (din viile Recaş-Izvin) şi, after the evening shower, ne-am pregătit cu toţii de culcare. Nu era încă ora 10 p.m., dar am zis să ne odihnim. La TV din cameră am ascultat două cântece de-ale Mariei Tănase în interpretarea Ionelei Prodan (Lume, lume & Cine iubeşte şi lasă) şi m-am bucurat de timbrul vocii şi de interpretarea ei. Am găsit apoi – pe un alt canal - unul din filmele imbecile şi nesărate ale „epocii de aur”, o comedie (?!) din 1977 numită Iarna bobocilor. Deşi îl ştiu pe de rost, m-am uitat pentru ce-am mai prins din duelurile dintre apriga Varvara (Draga Olteanu) şi obedientul ei soţ, Toderaş (Marin Moraru), pentru câţiva actori atât de tineri pe-atunci (Carmen Galin, Emil Hossu, Monica Ghiuţă, Constantin Diplan, Florina Cercel etc.) şi pentru imaginea lui Ion Marinescu. Afară vremea a-nceput să se strice. Grim weather forecast for the following day.

A doua zi, duminică, am pornit-o (datorită entuziasmului întreţinut de OB şi MM) spre Pătrunsa. Iar. Patronul de la vilă ne-a descurajat. Avea dreptate: drumul era plin de noroi şi a plouat toată ziua. Dar am ajuns. Pe drum am cerut informaţii de la o maică evlavioasă (dar cu trăsături extrem de inteligente) care citea o carte de Pl. Ilie Cleopa. Pe care nu s-a sfiit a-l cita atunci când s-a pornit să ne dea indicaţii pentru drum şi să ne spună că Părintele interzicea plimbările pe timpul Sf. Liturghii. Ceasurile se apropiau de 9 a.m., deci de începutul slujbei. Am fost, evident, întrebaţi de măicuţă dacă suntem creştini ortodocşi. En fin, am ajuns la schitul Pahomie unde ne-am lăsat maşina şi am început să urcăm. Apoi am văzut că mai puteam merge cu maşina o bucată de drum până la poteca ce urca şi cobora la Pătrunsa. Am prins ploaie, noroi şi vânt. Când am ajuns în biserică ieşeau la aburi din mine (transpirasem mult) de puteai crede că fumez. Theodor a stat cuminte. Liturghia s-a ţinut într-o ambianţă distinsă (iconostasul e uluitor, preoţii slujitori foloseau – împreună cu stareţul care a predicat despre iubirea vrăjmaşilor – o limbă română clară şi vorbită cu dragoste, cântările erau sobre şi vii totodată), iar la momentul Împărtăşaniei (s-au împărtăşit doar doi comunianţi) am întârziat două secunde. Suficient ca preotul să „tragă cortina”. Dar cineva din strană mi-a făcut semn să aştept până la sfârşit şi atunci va primi şi Theodor „Trupul şi Sângele” despre care pomeneşte în fiecare duminică. La sfârşitul Liturghiei l-am întâlnit în sfârşit pe Pr. Valerian. Bucurie mare. Am stat la rând la miruit şi apoi am luat anafură şi litie. Pe ploaie am mers la trapeză pentru prânz. Pr. Valerian ne-a stat mereu aproape. După masă a lipsit puţin, cât să procure nişte alimente rămase pentru pisicuţa lui care-i apără chilia de şoareci. Ne-a vorbit despre afecţiunea şi inteligenţa ei. Am şi eu copil aici - zice el. Ne-a arătat biserica veche şi apoi ne-am retras la dlui în bibliotecă. Acolo am stat de vorbă vreo trei ore. Amestecul de amintiri din teatru şi cinematografie, de referinţe la Sfinşii Părinţi şi la Taina Credinţei este întotdeauna savuros în prezenţa Pr. Valerian (ex-Dragoş Pâslaru). La sfârşit, OB l-a rugat să ne lase să-i facem o poză. A acceptat pentru Theodor. Pe care l-a ţinut în braţe câteva minute. Şi-am mai fi vorbit încă multe dacă nu ne-am fi speriat de rafalele puternice de vânt şi ploaie de afară. Ne-am gândit cu groază la drumul înapoi spre maşină. Dar am ajuns. Pe drum spre Timişoara am ascultat muzici pop & soundtracks de Adrian Enescu, Vasile Şirli, Florin Bogardo, Anton Şuteu, Ion Cristinoiu, Marcel Dragomir, Richard Oschanitsky, Radu Goldiş, Stepan Project, Canon, Mondial, Nicu Alifantis, Marian Nistor, Vangelis, Jean Michel Jarre, Bruno Coulais, mix pop hits etc. Când am ascultat apoi – cam in excess – melodii de altădată scrise şi/sau cântate de Marius Ţeicu, a trebuit să apăr cu străşnicie acest CD cu mp3-uri de furia consoartei, care - astenizată de melodiile acestui compozitor - voia să-l arunce pur şi simplu pe fereastră.

Am revenit to the city din pustietatea aceea primitoare de la Pătrunsa. Îmi răsună încă în memorie unul din cuvintele Pr. Valerian despre adevărata luptă a omului care ar trebui dusă nu împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva „legiunii de demoni” care te leagă şi caută să te piardă. Fiecare nouă revedere cu Pr. VDP este o oază de bucurie şi de...responsabilizare, la care mă întorc mereu însetat. Prezenţa dlui îmi dă un feeling de mare preţ, ca şi cum ne-am cunoaşte de-o viaţă. Ca şi cum timpul şi ai lui agenţi nu ne-ar putea despărţi niciodată.

Aurel Stroe R.I.P.

Seara, concertul deschiderii oficiale a stagiunii de toamnă la Filarmonică: Dublul concert pt. vioară, violoncel şi orch. de Brahms (solo vioară: Gabriel Popa, solo cello: Alexandra Guţu) şi Stabat Mater de Rossini. Dirijorul Radu Popa a anunţat după pauză că marele compozitor Aurel Stroe a murit, cu doar câteva ore în urmă. Întreaga sală (aproape plină) a ţinut, la rugămintea sa, un moment de reculegere. Pe Aurel Stroe l-am auzit live în aceeaşi sală a Filarmonicii, anul trecut. Au cântat: Orestia III (solo sax: Daniel Kientzy) şi Il giardino delle strutture – pentru două percuţii şi bandă (solişti: Doru Roman şi Zoli Toth). Pe net îi găsesc una din lucrări interpretată de Trio Contraste: Pastorala (excelentă concepţia clipului).
La ieşire ne întâlnim cu MP. Vrea să-mi arate, pe standul de cărţi, cartea lui Dan Puric. Dau să-i arăt un album impresionant de icoane (calitate grafică de *****), tachinându-l: Uite, hai să vezi ce-au făcut strămoşii tăi, catolicii. MP e romano-catolic. Se prinde repede: Nu, lasă-mă cu chestii de-astea ortodoxe. E împins totul până la abstract în icoane, chipurile trebuie să fie mai omeneşti, nu aşa de seci şi împietrite... Cât de bine funcţionează mecanismul universal de piaţă liberă (demand & supply) şi în mai toată Biserica Ortodoxă. Sau zis Ortodoxă. Mă gândesc la filmuleţul recent trimis de FD (Le moine), cu cel monah romano-catolic propăşit prin pustiile României care a ales să trăiască în patria icoanei pentru a picta icoane. Acel om (care a deprins să vorbească limba română ca puţini români) se gospodăreşte singur şi zilnic pictează icoane bizantine, slujind în ritul bizantin. Ce-i drept, temporar, pentru că atunci când se întoarce la el acasă revine la slujirea latină.

Dan Piţa – inspirat şi expirat

Pe 11 octombrie regizorul Dan Piţa împlineşte 70 de ani. Percepţia lui „oficială” este azi, cu foarte puţine excepţii, unilateral negativă. Este de bon ton acum să ridiculizezi filmele care îi poartă semnătura pentru că, nu-i aşa, Dan Piţa este pentru mulţi un regizor din „generaţia expirată”. Dar nicio pierdere ireparabilă în asta. Critica de film (care, valoric şi numeric, reprezintă – din fericire - mai mult decât actualii critici de film din România) se va dezemetici cândva şi va şti să arate că filmografia lui Piţa cuprinde şi titluri de referinţă ce merită toată atenţia.

Personal împart în două activitatea sa regizorală, anul 1985 (când a ieşit pe ecrane Pas în doi) fiind linia despărţitoare. Începuturile (în care se numără scurt-metrajul studenţesc Viaţă în roz şi documentarul despre inundaţiile din Ardeal din 1970, Apa ca un bivol negru, realizat împreună cu o echipă din care făceau parte: Mircea Veroiu, Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea etc.) erau promiţătoare, iar confirmarea (internă şi internaţională) nu a întârziat să apară.

În 1972 Dan Piţa debutează în lung-metraj cu segmentul „La o nuntă” (primul rol pentru Mircea Diaconu: Toboşarul) din austera Nuntă de piatră, urmat – doi ani mai târziu - de „Lada” din Duhul aurului. Ambele filme inspirate din proza lui Ion Agârbiceanu şi realizate în co-regie, alături de Mircea Veroiu şi de operatorul Iosif Demian, sunt „două filme despre identitatea culturală românească pe care o cauţi în muzică, în tradiţii, în modul de viaţă, în peisaj; două filme de o mare calitate şi fără compromisuri comerciale” (Pierre Véronneau). Ceea ce se trece prea des cu vederea sau pur şi simplu nu se cunoaşte este că aceste două filme (la fel ca alte câteva din acea perioadă: Viaţa nu iartă de Iulian Mihu şi Manole Marcus, Meandre şi 100 lei de Mircea Săucan, Reconstituirea de Lucian Pintilie) au rămas – până în ziua de azi – izolate în producţia acelor decenii. Puţini ştiu că Nunta de piatră (pe care astăzi critici şi cinefili îl situează în top ten-ul preferinţelor lor de film românesc) a fost selecţionat pentru săptămâna criticii de la Cannes, că a trebuit să fie vizionat de nenumărate ori ca să i se dea aprobarea de difuzare, că în ţară i s-a dat un calificativ mediocru, iar realizatorii au fost sancţionaţi „pentru atitudini estetizante” şi au fost puşi să plătească pelicula.

Filip cel bun, primul film „de actualitate” al lui Piţa apare în 1975 - an bun pentru cinematografia românească, atunci debutau în lung-metraj Mircea Daneliuc (Cursa) şi Alexandru Tatos (Mere roşii), iar Andrei Blaier semna Ilustrate cu flori de câmp – însă cenzura vremii, scandalizată de tonurile cenuşii, neorealiste, ale poveştii filmate de Florin Mihăilescu, îi impune o serie de modificări. Câţiva ani mai târziu (înainte, totuşi, de glisarea post 1985) regizorul avea să declare: „Dacă mă gândesc bine, regrete sigure legate de un film anume am la Filip cel bun. Filip... nu a ieşit aşa cum mi l-am dorit nu atât pentru că nu m-am priceput să-l fac, ci din pricina conjuncturii.” Critica vremii îl iubeşte necondiţionat: „nu un pas înainte, ci un salt, în primul rând prin angajarea mult mai netă pe care o conţine în planul atitudinii sociale şi al realismului” (Valerian Sava), „Piţa contestă, pe baza unui scenariu de Constantin Stoiciu, tot ce are mai sfânt societatea noastră contemporană (familia, locul de muncă, relaţiile). Un film bine făcut, cu multe strâmbe.” (Dumitru Fernoagă)

1976 este anul lui Tănase Scatiu, inspirat din proza lui Duiliu Zamfirescu,
care ne oferă un regal de interpretare actoricească (Victor Rebengiuc, Eliza Petrăchescu, Vasile Niţulescu, Rodica Tapalagă, Carmen Galin), de virtuozitate plastică (Nicolae Mărgineanu) şi muzicală (Adrian Enescu). În 1977 Dan Piţa (co-regie cu Nicolae Mărgineanu) filmează o docu-dramă inspirată de cutremurul din 4 martie (Mai presus de orice) care nu va ieşi niciodată pe ecrane.

Scenaristul Titus Popovici îi încredinţează lui Piţa scenariul primului western românesc: Profetul, aurul şi ardelenii (1978). „Mi-aş dori – mărturisea regizorul în perioada de filmări - să iasă un western clasic şi modern în acelaşi timp, ceva de la Ford la Peckinpah. Vreau să fac un film serios. De fapt, şi asta este o experienţă: să încerci să transformi joaca în ceva serios.” Şi a izbutit „aproape o metaforă polemică, o demonstraţie de interes cultural şi critic în susţinerea unui tip mai propriu de racorduri pentru filmele noastre de gen.” (Valerian Sava). Succesul de casă atrage încă două episoade: Artista, dolarii şi ardelenii (1980 – regizat de Mircea Veroiu) şi Pruncul, petrolul şi ardelenii (1981 – tot în regia lui Dan Piţa)

După câţiva ani de prospecţii, de vizionări şi schimbări, iese pe ecrane şi Bietul Ioanide (1980), inspirat din stufoasele romanele Bietul Ioanide şi Scrinul negru de George Călinescu. Distribuţia este impresionantă (peste 300 de interpreţi), decorurile poartă marca renumitului arhitect Virgil Moise, director de imagine este Florin Mihăilescu, iar muzica (Adrian Enescu) participă şi ea la conturarea unui univers viscontian.

În 1982 Piţa reuşeşte să-şi împlinească un proiect cinematografic gândit încă din studenţie - „Pădurea” - care a devenit pe parcurs un road movie: Concurs. Concepută ca un apolog, povestea se pliază perfect pe ideologia vremii: Puştiul (în care debuta Claudiu Bleonţ) reprezintă „omul nou” în opoziţie cu grupul de funcţionari ce participă la un concurs de orientare turistică într-o pădure. „Orientare - cuvânt discreditat prin nediscriminatorie şi abuzivă folosire. Totuşi cuvânt esenţial, deoarece – arată Nicolae Steinhardt într-o admirabilă analiză a filmului apărută în volumul său Critică la persoana întâi - aceasta chiar este înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei. Busola! A nu o rătăci, cum se petrec lucrurile cu echipa concurentă de-a lungul mersului ei prin misterioasa pădure, simbol al vremelnicei noastre curse prin timp.” Concurs continuă demersul început cu Filip..., demers ce s-ar putea numi „În căutarea purităţii”.

Faleze de nisip (1983) a fost retras din cinematografe la numai câteva zile de la premieră şi - în acelaşi an – aspru criticat de Nicolae Ceauşescu în celebra plenară de la Mangalia pentru „denaturarea realităţii socialiste”. Povestea din Faleze... - film atipic pentru perioada cenuşie pe care o traversa România în plin cult al personalităţii ceauşiste - este relativ simplă. Pe o plajă se petrece un furt (diverse obiecte: casetofon, o cruciuliţă de aur, nişte bani). Victima (Theodor Hristea, medic chirurg, un om la apogeu, realizat profesional şi cu multe relaţii, aflat în vacanţă pe malul mării împreună cu iubita sa, Cristina, şi prietenul lor comun, Ştefan) are veleităţi de detectiv şi acuză – doar pe baza asemănării fizice cu făptaşul real - un tânăr tâmplar („Puştiul”) ce fortuit se afla, în ziua următoare furtului, pe aceeaşi plajă. Doctorul intervine activ în anchetarea cazului prin cerbicia cu care îl constrânge pe „Puşti” să recunoască fapta pe care n-a comis-o. Cel acuzat - doar în aparenţă un nimeni, un „neisprăvit” - se dovedeşte, în ciuda repercursiunilor pe care le suferă (concediere de la serviciu datorită absentării nemotivate în timpul anchetei prelungite din lipsa probelor, câteva luni de puşcărie), mult mai puternic, mai rezistent psihic.

Titlul filmului următor: Dreptate în lanţuri (1984) trimte la interzicerea arbitrară a Falezelor... şi la condiţia evergreen a justiţiei: pânză de păianjen prin care trece vulturul şi se prinde musca. Aici Piţa nu mai polemizează cu „dreptatea în lanţuri” din vremea sa, ci cu lipsa de justiţie dintr-un trecut aproape mitic şi – ca stil - cu maniera simplistă şi populistă în care s-au făcut până atunci filmele cu haiduci.

În Pas în doi (1985), ca niciunde altundeva în filmul românesc ante-1989, uzina reuşea să fie un personaj credibil, viu, cu drepturi egale în construcţia filmului. Se poate vorbi despre un consens creator al întregii echipe de cineaşti: imaginea (Marian Stanciu) este variată şi expresivă - filtre de atmosferă, obiective deformante, unghiuri incitante ce exploatează la maxim decorurile şi costumele; muzica (Adrian Enescu) şi citatele din oratoriul Creaţiunea de Joseph Haydn, mixate cu zgomotele naturii sau ale uzinei, se constituie într-un adevărat poem simfonico-electronic ce devine – scria Eugenia Vodă - „un fel de odă adusă dorinţei de a exista”; montajul (Cristina Ionescu) este alert şi ritmat; actorii, aleşi „pe sprânceană”, îşi înnobilează partiturile – de mai mare sau mai mică întindere – cu firesc şi talent (Claudiu Bleonţ, Ecaterina Nazare, Petre Nicolae, Anda Onesa, Valentin Popescu).

Despre cariera regizorală a lui Dan Piţa de după Pas în doi (Noiembrie, ultimul bal, Rochia albă de dantelă şi mai ales următor momentului Hotel de lux) scrie, neresentimentar, Elena Dulgheru: „Ce trist e rezultatul creaţiei atunci când artistul nu mai are curajul să fie el însuşi! Există cineaşti care cred că racordarea continuă la toate prizele realităţii este cea mai bună soluţie de supravieţuire profesionalå. Este acelaşi mit care circulă, din păcate, cu aproape aceeaşi viteză în lumea tehnologiilor de vârf, ca şi în cea artisticå. Numai că artistul se presupunea că-şi extrage din altă parte (sau măcar prelucrează în altă parte) materialul de lucru; să fi uitat el aceasta? Să cedeze el tocmai la propria interioritate, sub presiunea sloganurilor publicitare, a aşa-zisului gust al publicului? Există o tiranie a succesului. O operă reuşită obligă, cu atât mai mult un bogat palmares. Există artişti care, după ce au cunoscut consacrarea, se simt obligaţi să continue să creeze, indiferent dacă mai au sau nu ceva de spus, pentru că le e ruşine să nu mai creeze. Cu toate că marile emoţii şi sinteze, prizele spontane la realitate, intrate în rezonanţă cu vibraţiile propriului eu se vor fi estompat. Vârstele animei îşi urmeazå cursul, niciodată identic, niciodată egal, iar extroversia artistică este succedată, firesc, de o introversie recuperatoare, conform unui drum sinuos, ale cărui legităţi le sesizăm prea puţin. A crea în permanenţă poate fi la fel de monstruos ca a te afla în permanenţă într-o vârstå a rutului. Eu-l fizic şi psihologic nu fac faţă, oboseala lăuntrică e tot mai greu de ascuns şi atunci totul capătă o notă de fals: false entuziasme, false revolte, camuflate în forme uzate ale operelor precedente.”

Filmele post-1989 realizate de Dan Piţa (care - scria Iulia Blaga - „şi-a pierdut vâna şi n-a putut rezista schimbării de paradigmă”) – Hotel de lux, Pepe şi Fifi, Eu sunt Adam, Omul zilei, Second Hand, Femeia visurilor - ilustrează, din nefericire, paradoxul enunţat de André Gide: „Arta se naşte din constrângere, trăieşte din luptă şi moare de libertate“.