Taipei 2008 - more postcards

Deplasarea la Taipei a fost un act de curaj şi inconştienţă. Dar s-a terminat. Au rămas (pe lângă orele – obositoare - de muncă) nişte amintiri inscripţionate în poze, poze, poze: o librărie unde se găsea de vănzare best seller-ul lui Mungiu (432), străzi comerciale unde se vindeau fructe exotice şi mâncăruri bizare, cel mai înalt (zice-se) turn din lume, un parc botanic, o colegă (Eileen), un muzeu de istorie, o parcare de motorete.

Şapte ani de-acasă

Prima oficiere a drumului nostru – al meu şi-al Ralucăi - s-a petrecut (în prezenţa şi cu sprijinul lui Thomas, al familiei lui, al prietenilor noştri care ne-au fost alături) într-o zi de primăvară, la City Hall, în Belfast (Irlanda de Nord), pe 21 aprilie 2001. Cântam pe-atunci, în pre-istoria lui Theodor, în rând cu Mircea Baniciu (voce, muzică), Doru Căplescu (orchestraţie) şi Dan Verona (versuri) melodia La-nceput de drum:

Ce frumoşi suntem la-nceput de drum, ceru-i tânăr şi clar,

Nici un vis nu-i prea mare acum pe al lumii cântar.

La-nceput de drum toţi visăm o stea s-o atingem în zori

Merită să-ncerci chiar de nu vei fi printre învingători.

Unii au mereu chef de vis şi zbor, alţii doar de bal.

Alţii cară al lumii decor şi-s uitaţi la final.

La-nceput de drum toţi visăm o stea s-o atingem în zori

Merită să-ncerci chiar de nu vei fi printre învingători.

Dar într-o zi dacă vei vedea flacăra la care ai visat

Chiar de va fi să te arzi în ea, n-o lăsa să piară ne-ncetat.

Acum se poate spune c-am împlinit – azi – cei şapte ani de-acasă. We’re looking forward to the next 77.

Close encounter of the third kind

Azi, fiecare participant la Liturghie a primit ca bonus o crenguţă de salcâm. Theodor a dorit să rostească – în şoaptă – Crezul şi Tatăl nostru. La momentul cuminecării a îngenunchiat, ca de obicei, ştiind cu exactitate (spre deosebire de mine) când trebuie să se ridice în picioare. Apoi a cântat, acoperind corul, Trupul lui Hristos – much to the other people’s amazement. Când am dat să mă aplec să-l ajut pe Theodor să se ridice, un bărbat din faţa lui, dorind să se ridice şi el, şi-a luat un avânt prea mare, lăsându-şi capul pe spate într-un unghi fatal. Rezultatul: capetele noastre (al meu şi al lui) au cunoscut a close encounter of the third kind. Câteva minute mai târziu mi-a explicat că zilele trecute a mai îngenunchiat o dată înainte de a se împărtăşi, iar la ridicare a rămas o vreme înţepenit – de-aceea şi-a luat avântul cu atâta elan. Preţ de câteva minute Theodor a schimbat nişte vorbe cu Andrei – unul din micuţii tot mai numeroşi de la capelă – în legătură cu jucăriile lor preferate.

Raluca e, en fin, acasă. A ajuns pe la 4 p.m., cu desaga plină de lucruri şi amintiri dintr-o lume - pentru noi - exotică, bizară. La urma urmei, orice călătorie este o ieşire din peştera în care am crescut sau am fost forţaţi să creştem. Iar gradul de îndoctrinare (asemenea mitului platonic) se regăseşte în rezistenţa pe care o opunem la nou, la „altceva”, în cerbicia cu care vrem să revenim – neschimbaţi – la poziţia noastră de spectatori încremeniţi ai unor înşelătoare lumini şi umbre pe zidul peşterii noastre.

Funky Synthesizer

Primul meu profesor (unofficial, of course) de muzică a fost un inginer constructor pasionat de „umanioare” (muzică clasică, filozofie, literatură universală, istorie etc.). Pe când eram în ultimii ani de liceu l-am cunoscut şi de atunci i-am căutat de multe ori compania. Simţeam că este o personalitate puternică şi îmi făcea o plăcere enormă să-l ascult vorbind sau chiar să-l provoc.

Unul din subiectele asupra cărora nu am reuşit niciodată să cădem de acord a fost muzica electronică. Pentru el orice atingere a clapelor de synthesizer compromitea muzica. Distrugea feeling-ul, instaurând o stearpă mecanică în armonii. În zadar încercam să-i spun că sintetizatorul este şi el un instrument între altele pe care orchestra a început deja să-l incorporeze în structura ei. I couldn’t win. Tot cam în acei ani aveam să descopăr şi eu sound-ul electronic, prin piesele lui Isao Tomita, Vangelis sau Jean Michel Jarre ce fuseseră transmise la radio sau TV: am fost cucerit. Apropierea de muzica lui Adrian Enescu mai apoi, de personalitatea sa m-au ajutat enorm să înţeleg că muzica e bună sau proastă - abia după aia urmează clasificările (simfonică, operă, camerală, jazz etc.). Forţa exemplului a fost copleşitoare – Adrian Enescu fiind un „compozitor în evantai”, care a compus şi muzică simfonică, şi jazz, şi camerală şi muzică de film şi rock şi uşoară etc. De aceea, când mai aud în jur teorii cum că muzica electronică nu e muzică mă simt cumva nedumerit. Dar după scurt timp îmi spun: poate e chestie de gust, de sensibilitate formată într-un anume fel, de controlul asupra propriilor prejudecăţi (care în general scapă oricărui control), de voinţa de a te deschide spre Muzică şi Frumos. Şi atunci, dacă această voinţă există, nu mai are cum să nu-ţi placă sound-ul jazz, muzica progresivă ori electronică.

Din păcate, în ţara asta muzica electronică a pătruns masiv doar în zona divertismentului facil, când se preferă orchestrei (de lăutari) un sintetizator, aproape întotdeauna mânuit de ageamii. Rezultatele sunt – n-au cum să fie altfel – pe măsura amatorismului lor. Anii de glorie ai muzicii electronice (pe când era înţeleasă ca poem simfonic, interpretat însă cu ajutorul instrumentelor electronice) nu au fost niciodată cunoscuţi suficient – decât în mod excepţional şi de o anumită „elită” familiară cu fenomenele underground – în România.

Pacea florilor

De Florii mă gândesc la un power play din 1985: melodia Pacea florilor (music & arr. Anton Şuteu / voice: Aura Urziceanu / lyrics: George Ţărnea). Puţini au fost compoztorii de muzică uşoară de dinainte de 1989 care au ales – între limbajul de lemn (ideologia vremurilor comuniste ce ridica în slăvi patria, poporul şi partidul unic) şi exprimarea simplistă – calea de mijloc, cea mai grea: poezia autentică - subtilă, nuanţată, deschisă spre metaforă şi vis. Personal mă socot printre nostalgicii după muzicile şi poezia de atunci, imposibil de regăsit astăzi în zona de entertainment suprasaturată fie de trivial şi exprimări agresive, fie de clişee sentimentaliste. Anton Şuteu (alături de Richard Oschanitzsky, Adrian Enescu, Florin Bogardo sau Doru Căplescu) se numără printre autorii de hit-uri (Deschideţi poarta Soarelui, Drumul iubirii, Să nu lovim nicicând un porumbel, Să ocrotim copacii înfloriţi, Cântec pentru soare şi pământ, Nu uita, vântule, Doar iubirea, Fructul vieţii, Nu-ţi spun adio) care îşi păstrează propeţimea şi azi. Ele, hit-urile, nu s-au schimbat şi aşteaptă, cuminţi, să le (re)descoperim. Ne-am schimbat – din păcate – noi, aceia dintre noi care s-au predat (mult prea repede şi fără luptă) cuceritorilor acestei lumi, fie că aceştia se numesc televizor cu multi channels, cinematograf american comercial (de duzină sau glamorous), telenovele, manele etc.

Donkey Ride

Duminica Floriilor. În contextul evanghelic primirea cu osanale cu doar câteva zile de clipa lepădării întreite (Petru) reflectă o trăsătură imuabilă a naturii umane: cameleonismul, nestatornicia – ca expresie a autoconservării şi inerţiei. Felul de a fi „dintr-o bucată” se plăteşte scump, cu răstâgniri – aşa cum se va vedea în episodul următor, de Duminca Paştilor. Până atunci însă respirăm momentul de jubileu al Floriilor, ca primă secvenţă comemorativă din Săptămâna Patimilor.
Theodor vorbeşte deja despre iepuraş (a auzit la grădiniţă) şi cadourile pe care i le va aduce mama lui din Taiwan. Îmi amintesc că şi eu port încă în suflet ştampila iepuraşilor de Paşti. Sensul pregătirii – cu post şi rugăciune – pentru praznicul Paştelui îmi este, vai, bruiat, viciat şi virusat de ecourile lăsate de o serie de teorii şi ideologii pe care le-a măturat sau le va mătura tăvălugul vremilor.
Dacă ajungi să-ţi pui problema „celor de pe urmă” înţelegi – sooner or later – că praznicul Paştelui e de preferat operetei cu iepuraş. Şi probabil că cel mai bine se pregătesc de această mare sărbătoare (fruntaşă în top-ul creştinilor răsăriteni) aceia care sunt pe drumul cel bun în pregăterea pentru lunga călătorie la stele. Ceilalţi încă mai şovăie.

Habla con el

Theodor a exersat astăzi la pian – supravegheat şi îndrumat, pe rând, de SJ şi SD - în două reprize. Începe să desluşească bemolii, octavele, acordurile minore şi majore, diezii, să reproducă melodii scurte după o primă audiţie. Claviatura îi e din ce în ce mai prietenă. Pe la prânz a fost urât afară (nori, ploaie, furtună), însă după amiază s-a înseninat. Am mers aproape o oră pe jos, timp în care ne-am conversat neîncetat. La întoarcere, un nou episod din seria: „Vreau să ştiu!” (scenariul, regia şi interpretarea - Theodor). Constat că a reţinut pe de rost citate întregi din slujba Vecerniei şi din Liturghie. E drept, seara la culcare adoarme pe acordurile Vecerniei. Azi a vrut să ştie ce se-ntâmplă dacă ai credinţă. Brusc mi-am aminitit o frântură evanghelică: Toate sunt cu putinţă celui ce crede. Da, dar celui ce bine crede...Lung şi anevoios va fi drumul aflării acelei credinţe „bune”, „drepte", „roditoare” în acest hăţiş al măştilor înşelătoare ce ne roioesc împrejur... Deunăzi mă întreba ce înseamnă „noi” în sintagma miluieşte-ne pe noi.
Ramona îmi spunea aseară că este nepedagogic să nu îi acorzi atenţie copilului, pentru că igorându-l îşi pierde ireparabil (sau greu reparabil) încrederea în sine. Astfel că se impune metoda habla con el. Lecţia lui Almodovar este folositoare şi necesară.
Acum când scriu Raluca se află într-o pasăre metalică (jumbo jet) ce spintecă văzduhul. Vreo nouă ore e – la propriu - în aer. Urmează o escală de şase ore la Viena şi back home.

Taipei 2 TM

„Misiunea” Ralucăi în Taiwan (Tai Pei) s-a terminat. O aşteptăm să vină acasă. Adică să se întoarcă înapoi din capătul celălalt al acestui imens global village care a ajuns Planeta Pământ. Acum e undeva pe drum. În aeroportul din Bankok a stat, zice ea, vreo treisprezece ore. Îi aşteptăm poveştile despre o lume – pentru noi – exotică şi aproape necunoscută. În afară de câteva stereotipuri (deci prejudecăţi) mai nimic nu ştim. Ne-a trimis nişte poze dintr-un fel de grădină botanică, de pe străzi şi din faţa unor temple etc. A surprins chiar un prânz la restaurant. Gusturile lor sunt - pentru mulţi ne-asiatici - bizare şi chiar scandaloase. Dar, încă o dată se dovedeşte adevărată cugetarea englezilor: One man’s meat is another man’s poison. La bucătărie, ca şi la ospăţul sufletului.

Horia Bernea despre icoană

Găsesc pe net un extrem de interesant interviu – Arta icoanei este o culme a artei (1997) - cu pictorul Horia Bernea. Admirabilă atitudine de artist. Crezul său: „Eu probez cu ceea ce fac: încerc să proiectez tot ce a fost „în faţă", să re-experimentez, să re-trăiesc! Dar eu nu sunt urmat de foarte mulţi, ba chiar de foarte puţini. Pe tot globul, este un grup mic care face acest lucru, iar eu nu îi cunosc pe ceilalţi.” Şi încă (afirmaţie dintr-un alt interviu): „Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze.”
Şi ce nimerit diagnostic pune el – în duhul patristic - poticnelilor „omului recent”: „În fond, dintr-un dat uman imuabil, anume din lene, decade tot. Pentru că omul nu e dornic de efort. Efortul îl vrei numai în momentul în care îţi dai seama de răsplata ce urmează, dar dacă tu nu eşti conştient că există o răsplată şi nu crezi, cum să faci efort?” Care să fie însă calea spre răsplată? O spune tot el: “Omul tradiţional, în mersul său spre Dumnezeu, avea o cale directă: calea rugăciunii; credea! Noi, care ne-am tot îndoit, care suntem atât de bruiaţi, suntem pe o cale care trebuie ajutată prin cultură. Dar să ne întăarim prin cultură, nu să ne zăpăcim prin cultură.”
Fără prejudecăţi, fără menajamente despre kitsch-ul bisericesc: „Tot ce este în Biserică trebuie să fie reflex al învăţăturii evanghelice. Or, acum au rămas cuvintele şi tot ce este expresie a acestei învăţături, în Biserică, este bruiat, falsificat.”
Despre umbrele strămoşilor uitaţi: "Nu vreau să demonstrăm vechimea, puterea, frumuseţea, bunătatea şi organicitatea unei culturi tradiţionale, care aproape că nu mai există ca scop în sine, ci să ne căznim să arătăm coerent şi inteligibil frumuseţea şi bogăţia unei lumi care ar putea părea mai săracă decât a noastră. Dacă omul actual va înţelege cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii săi, va fi un câştig enorm pentru el. Trebuie ajutat".
Despre arta apuseană versus arta răsăriteană: „La acea dată, eram la fel, după care ei au mers în altă direcţie. Este evident: cu cât mergi mai în profunzime în artă, în orice fenomen catolic descoperi creştinii de la început, care erau toţi la fel. Depărtându-se însă, ei au pierdut. Dar ei - după o tristă experienţă - au în jurul Chartres-ului numai magazine cu icoane bizantine, doar bizantine; în schimb, la noi, găseşti o mulţime de kitsch-uri catolice de care ei s-au debarasat, dar pe care le-am preluat noi acum. Este ridicol! De aceea spun că ne poate salva cultura, ne pot salva cei ce cunosc. Doar că cei ce cunosc vorbesc, iar cei ce nu cunosc conduc şi sunt siguri că au dreptate. Mă revoltă când văd ce produce şi ce reproduce Institutul Biblic, lucruri care s-au împrăştiat în toată ţara: la ţărani, la orice maică în chilie, găseşti subprodusul unui pietism ridicol, a unei arte religioase şi nu creştine. Şi continuăm aşa...”
Poate fi redusă icoana la nivelul unei opere de artă? „Depinde de formaţia şi de deformaţia artistului; nu mai spun de privitor. În fond, arta icoanei este o culme a artei. Deci, rămâne şi o culme a artei, dar vizează, în orice caz, dincolo de această condiţie de artă. Cred că întrebarea este pusă prea tranşant: trebuie neaparat să desparţi în alb şi negru. Cine a spus, acum multe secole, că „pictura, este sora mică a misticii" se gândea la pictorul-iconar; deci, prin pictură, se face mistică. Este o cale mai neobişnuită - e sora mică. Nu este mama, care este rugăciunea. Este o subordonare. În orice caz, pentru orice pictor şi pentru orice om de artă, oricum ar privi-o, icoana rămâne un moment de vârf în artă.”

Filarmonica Banatul redux

Auzisem de mai multe ori aria Odă bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven până s-o regăsesc (prin 1981) în neuitata secvenţă de final al Călăuzei (Stalker). Acolo însă aveam s-o „contextualizez” pentru prima oară, datorită coloanei sonore, scenografiei etc.: fetiţa Călăuzei, infirmă (nu poate merge) stă la o masă şi citeşte dintr-o carte groasă, plină de bookmarks. Nu deschide gura, însă îi putem auzi vocea recitând versurile pe care, probabil, le citeşte în gând: Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito / Cu jocul de lumini şi umbre / Când ridici pleoapa din senin / Şi cuprinzi totul cu privirea / Ca fulgerul căzut din cer. / Dar mă încântă şi mai mult / Pleoapele sfielnic coborâte / Într-un sărut înflăcărat / Şi pe sub gene simt atunci / Mistuitoarea ta dorinţă. În camera unde se află cade parcă un puf alb şi se aude lent, progresiv zgomotul unui tren ce trece prin apropiere. Zguduitura garniturii de tren mişcă două pahare goale aflate pe masă. (Sau este puterea „paranormală” a fetiţei?) Unul cade jos, fără să se spargă. La un moment dat se aude aria Odă bucuriei cântată forte de cor. Armoniile beethoveniene sunt în cele din urmă înghiţite de zgomotul trenului. Fata – după ce a urmărit cu capul întins pe masă deplasarea misterioasă a paharelor – rămâne nemişcată, în timp ce ecranul se întunecă. Konec filma.

La un an de la deschiderea oficială a Filarmonicii la Capitol am fost (cu Theodor şi Ramona) să ascultăm corul şi orchestra Filarmonicii interpretând Simfonia a IX-a - partea întâi (de dinainte de pauză) a programului fiind rezervată Concertului nr.1 pentru pian şi orchestră de Franz Liszt (la pian: Naoko Anzai). Dirijor a fost Nicolae Moldoveanu - cu un palmares (aflu din caietul program) impresionant, în prezent fiind prim dirijor la English Symphonia Orchestra din Londra. Liszt a fost - şi el - impresionant şi maiestuos, iar a IX-a de Beethoven este o încântare de fiecare dată. Şi, tot ca de fiecare dată, momentul în care – cor şi orchestră – încep să cânte Odă bucuriei mi se pare overwhelming. It always gives me goose bumps. Versurile lui Schiller sunt aublime. Se vorbeşte (se cântă) acolo despre împăcarea celor ce au fost despărţiţi de tradiţii şi obiceiuri rigide, despre bucuria celui care a găsit un prieten sau o nevastă de nădejde, despre frăţie şi unitate – cuvinte atât de mesmerizing (prin universalitatea lor presupusă) şi totodată atât de terrifying (prin dependenţa lor de un context anume). În lumea individualistă şi grăbită de azi este tot mai greu să le pui în practică, în ciuda politicii „democratice” şi „inclusiviste” la modă. La urma urmei, deşi fiecare trib poartă pe buze Odă bucuriei fredonându-i refrenul, continuă să rămână „vigilent” şi suspicios în ceea ce îi priveşte pe „ceilalţi” din alte triburi, cluburi, partide, secte, religii, confesiuni, rase, naţionalităţi etc. O dată mai mult se dovedeşte că textul în sine nu înseamnă nimic. Sensul textului se află – avea dreptate Constantin Noica – în context.

Datorită momentului aniversar, primarul Timişoarei a înmânat nişte diplome de excelenţă unor şefi de instituţii şi oameni de afaceri (directorul Centrului Cultural Francez, preşedintele clubului Lyons etc.) care au contribuit la succesele Filarmonicii în ultimul an. Astfel, primul premiat a fost ÎPS Nicolae, care a felicitat orchestra şi pe director pentru programul – ce-i drept, bogat şi variat – din ultimul an. Şi-a amintit totodată că în tinereţea lui a venit regulat la concertele Filarmonicii. A mai zis de una, de alta şi s-a pregătit să paseze microfonul primarului Ciuhandu (un fel de master of ceremony astă seară), când aud în ceafă, printre dinţi, de la o spectatoare uşor iritată: De sărbătoarea pascală nu zici nimic?...O clipă mai târziu, directorul Gârboni îi şopteşte ceva lui ÎPS şi înalta faţă bisericească mai adaugă câteva cuvinte despre Sărbătoarea Învierii ce se apropie (pentru ortodocşi, fiindcă pentru catolici şi protestanţi Hristos a înviat deja). A little awkward, isn’t it? But people forget things, especially when they have aged. No big deal. (What if he did not forget to address his Easter wishes to the orthodox part of the audience, but he deliberately omitted them for fear he might offend the non-orthodox?) Situaţia cu pricina este – pentru mine (cel puţin) - un semn că pe aici, prin Banat, ortodoxia este în curs de a deveni (şi mai) politically correct. Iată, miercurea viitoare, în loc de Vecernie, Catedrala Mitropolitană din Timişoara va prezenta la sediul ei – spre scandalizarea enoriaşilor conservatori - un concert pentru cor şi orchestră (cu lucrări de: Rimski-Korsakov, Sibelius, Fauré), iar în ultima vreme se vorbeşte despre implicarea BOR (prin Mitropolia Banatului) în invitarea pastorului baptist Billy Graham în Timişoara, unde va susţine – în iulie, se pare - câteva reprezentaţii de evanghelizare en masse pe stadion şi, probabil, prin alte părţi. Brrrr! Rămâne de văzut cât de mult vor mai fi forţate limitele acceptabilităţii în ortodoxie. Şi teamă mi-e că, o dată deschis robinetul „deschiderii”, viitorul va mai oferi surprize, surprize...

Înainte de concert, dna Ernst (proaspăt întoarsă de la Roma, unde – spune ea – a colindat prin biserici şi muzee) a venit să-i dăruiască lui Theodor nişte dulciuri. Very kind of her. L-am revăzut şi pr dl. Gabor, care a absentat motivat de la concerte în ultimele două săptămâni pentru că fiul şi nepotul din Canada l-au vizitat. Au venit pe la noi în pauză dna Alexandra Guţu şi dl. Sorin Dogariu. Şi, ca neaşteptat bonus de simpatie, o doamnă din sală (pe care n-am mai întâlnit-o până acum) a venit pe la noi să ne întrebe dacă Theodor a fost cel care a cântat în decembrie, la TNT - pesemne îl văzuse atunci live pe scenă. Şi să îi ureze mânuţelor lui să îl poarte pe nebănuite căi de bucurii muzicale. Nice. Mi-am aminitit fără să vreau reacţia noastră – total nepedagogică şi mult prea exagerată - la ţipetele sale de bucurie când a auzit aplauzele. Îmi impun să fiu mult mai răbdător, mai ales că văd roadele tactului – atunci când am liniştea puterea şi lăuntrică necesară să îl aplic...

Lazarus Eve

Săptămâna aceasta e sâmbăta în care se evocă episodul învierii lui Lazăr. În Crimă şi pedeapsă, Raskolnikov îi cere Soniei să îi citească acest pasaj din Evanghelie. Poate că aici se cuvine să îi căutăm sensul: omul copleşit de vinovăţie (în cazul lui Raskolnikov, dubla crimă săvârşită pentru a-şi dovedi – nietzschean - că este „un om ieşit din comun” şi nu „un vierme”) tânjeşte după înviere. Se sufocă în pielea „omului vechi” şi doreşte disperat să se schimbe, să respire „noul”, manifestându-şi astfel nevoia acută de mărturisire, de metanoia, de curăţire. În acest sens, Cioran avea dreptate: Hristos a venit pentru cei mai nefericiţi. Două mii de ani mai târziu, Călăuza (Stalker) din filmul lui Tarkovski, avea să spună acelaşi lucru (referindu-se la Zonă ca spaţiu taboric): „Din clipa când păşeşte omul aici totul se pune în mişcare, ca prin farmec. Capcanele vechi dispar şi apar altele noi. Locuri cunoscute devin capcane înspăimântătoare. Drumul este uneori simplu, alteori îngrozitor. Asta este Zona. S-ar părea că este capricioasă. De fapt, ea corespunde cu starea noastră de spirit. Au fost cazuri când oamenii s-au întors din drum. Alţii au pierit în pragul acelei camere. Totul depinde de noi, nu de Zonă...Cred că îi lasă să intre numai pe cei care nu mai au nicio speranţă, pe cei nenorociţi...Dar şi ei vor pieri dacă nu ştiu să se poarte”.
Învierea lui Lazăr este un prilej de reflexie asupra necesarei noastre învieri – primenire ce, iată, ar putea rima fericit cu emanciparea generală a naturii de sub dictatul iernii.

A farewell to violence

Am trecut pe la Mall. Obiectivele vizitate au fost: secţia de poliţie (pentru a afla ce documente trebuie să pregătim ca să-i facem paşaport lui Theodor – vara trecută n-am putut să trecem graniţa la unguri pentru că paşaportul lui era expirat), la reprezentanţa RDS (unde urmează să clarificăm o neînţelegere), la Diverta (mi-am luat, la ofertă, DVD-ul cu miniseria Angels in America: două discuri de câte 3h fiecare, la un preţ modic de 29 RON) şi la Cărtureşti, unde am stat de vorbă cu librarul cinefil de acolo. L-am ascultat cum vorbeşte admirativ despre câteva filme americane contemporane - pe care mi-am propus să le văd, cel devreme peste...o sută de ani (sau într-o altă viaţă) - fără să se gândească măcar că în câţiva ani vor fi uitate sau, oricum, nu vor mai avea statutul de filme-cult pe care încă îl mai au.

Mă gândesc la A Clockwork Orange (adevărat fenomen social, la vremea premierei, cu o mediatizare exagerată şi datorită interdicţiei de difuzare în cinematografele main stream), pe care l-am zărit pe raft. Astăzi, nebunia lui Alex este (încă) chic, cool, însă „şcoala” pe care a generat-o această năzdrăvănie a lui Stanley Kubrick (punctată de operele unor regizori precum Tarantino, Stone, Lynch, von Trier) face ca „prototipul” să pară – prin comparaţie – desuet şi „moale”. Probabil că următoarele decenii vor demonstra cum un clasic al genului – îmi place să cred: (încă) extremely disturbing pentru spectatorul average - precum Natural Born Killers va fi considerat inofensiv şi difuzat la televizor la ore de maximă audienţă.

Dar poate că ţine de vârsta adolescenţei şi a primei tinereţi să nu cuantifici, să trăieşti dionisiac on the edge fără să judeci diacronic, să te laşi bombardat de imagini shocking. Altele sunt datele aztăzi faţă de anii adolescenţei mele. Poate avea dreptate ieri Vincenţiu: contextul social îşi spune cuvântul. Dar şi aluatul sufletului fiecăruia. Şi întâlnirile cu oameni de calitate.

Nu de puţine ori mă gândesc că, however hard I may have tried to avoid violent movies, mesajele lor subliminale - violente şi agresive – vor fi ajuns şi la mine, în urma expunerilor repetate la filme cu potenţial de violenţă ridicat. Suntem într-un fel dependenţi (more or less) de acest tip de imagini. Dezlipirea de ele este dureroasă, iar pentru mulţi extrem de dificilă. Totuşi – mă încăpăţânez să cred – nu imposibilă. Să spui farewell to violence este greu mai ales atunci când nu ai un liman şi nu te (mai) regăseşti niciunde altundeva decât în acest imaginar horror. Când crezi că nu se mai poate fără violenţă explicită (devenită, evident, entertainment).

Răspunsul vine tot de la Tarkovski: cu cât este mai mult rău în lume, cu atât este nevoie mai mare de frumosul artistic. Frumos artistic, trebuie precizat, de tip „apolinic”, „iconic”, „filocalic”, dătător de ideal – aşa cum odinioară (Tarkovski dixit) găseam în Biserică.

Romanian films in New York

Aflu din presă că zilele acestea, la New York, în cadrul Film Society of Lincoln Center, se organizează – sub titlul Shining Through a Long, Dark Night: Romanian Cinema, Then and Now – zilele filmului românesc, retrospectivă ce cuprinde filme de ieri şi de azi: Adela, Saltimbancii, Concurs, Moartea dlui Lăzărescu, È pericoloso sporgersi, Pădurea spânzuraţilor, O lacrimă de fată, Legături bolnăvicioase, Maria, Probă de microfon, Occident, Lumina palidă a durerii, Hârtia va fi albastră, Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu, Ryna, Secvenţe, Duminică la ora şase, A fost sau n-a fost?. Un motiv în plus să mă bucur pentru laurii care au copleşit filmele „noului val” şi care, iată, au efect de magnet şi pentru filmele altor „noi valuri” de altădată – opere de referinţă care nu au avut şansa lansării internaţionale. Un regret: lipsa lui Mircea Săucan din program – Meandre sau Suta de lei (cel puţin) ar fi onorat retrospectiva.

Abel & Cain

Citesc, în Evenimentul zilei, un editorial semnat Horia Roman Patapievici. Subiectul („O tânără de 20 de ani a fost accidentată mortal în timp ce traversa strada pe o trecere de pietoni. Există imagini de la locul accidentului, care arată că tânăra, lovită la cap şi plină de sânge, s-a zbătut minute în şir între viaţă şi moarte, fără ca vreo persoană să îi sară în ajutor: nici autoarea accidentului, nici poliţiştii (aflaţi în număr mare la faţa locului, deoarece asigurau fluenţa deplasării coloanei oficiale a primului-ministru), nici trecătorii, nici autorul (sau autoarea) filmului. Salvarea a venit după douăzeci de minute, iar tânăra a murit în drum spre spital.”) mi-a amintit involuntar de două din filmele-bornă româneşti: Suta de lei (1973, Mircea Săucan) şi Concurs (1982, Dan Piţa) - şi acolo tot despre indiferenţă era vorba. După ce se întreabă pe rând ce motive anume va fi avut fiecare din cei care puteau ajuta victima (autoarea accidentului, poliţiştii, trecătorii sau autorul/autoarea filmului), HRP conchide: „Răul românesc nu este metafizic (cum ne place să credem, ca să ne flatăm): este lipsa noastră endemică de grijă, respect, interes şi atenţie faţă de aproapele nostru român. Noi toţi suntem Cain pentru Abel-ul naţional.”

...In spite of all injustice and indifference life goes on for the ones - good or bad, innocent or guilty - who haven’t yet taken off for the skies.

Fools & holy fools

Nebunia fascinează. Aşa a fost mereu. Dar nu cumva are şi ea, nebunia, un vector, o direcţie, un sens? Iar sensurile pot fi atât de diferite...S-ar putea să greşesc, dar acum îşi trăieşte clipa nebunia fără sens. Sau nebunia cu o mie de sensuri, asemenea Omului-Indicator din desenul animat The Point / Oblio care arăta simultan înspre mai multe direcţii. Nebunia lui Don Quijote nu mai e la modă. Are prea mult ideal şi este un perdant. E vremea lui Sancho, cel de dinainte de mirajul final, când idealismul stăpânului său l-a cucerit. Din Dostoievski se reţine mai cu seamă picanteria „demonilor necredinţei”, „viciul”, acţiunile extreme, componenta „dionisiacă”. Se uită nebunia credinţei pe care-au cunoscut-o Raskolnikov, Alioşa, Mâşkin – adevăraţi holy fools. Se uită şi sfârşitul (căinţa, ruşinea) lui Stavroghin („Vreau să mă-nchid singur. Dacă s-ar putea sub pământ.”)

Se uită, în general, personajele literare. La modă sunt personajele de film şi filmele cult. E cool să vezi torturi pe ecran. Iar dacă regizorul reuşeşte să-şi facă personajele asasine (Hanibal Lecter, eroii din filmele lui Tarantino sau David Lynch – toţi posibili candidaţi la titlul de fools) agreabile şi simpatice, cu atât mai bine. De unde această revanşă a bestialităţii, a depravării şi perversiunii? Să fie ea rezultatul desacralizării actuale (alungarea termenului de holy dinaintea celui de fool), al unor vremuri puritane (de după Reformă) apuse? Diabolicul personaj interpretat de Hopkins în Fracture încearcă să fie sarcastic atunci când face referire la Biblie ori la bunătatea procurorului: „Nu-mi spune, dă-mi voie sã ghicesc. Ai devenit religios sau ceva de genul ăsta, nu-i aşa? L-ai găsit pe Dumnezeu.” De unde se poate deduce că pentru el – om care a câştigat o lume, pierzânu-şi sufletul - termenul „religios” are o conotaţie cel puţin desuetă, dacă nu e respingător cu totul. Nici nu e de mirare, la cât de individualist (şi obositor-plictisitor) a devenit discursul religios după Reformă.

Există însă şi un „duh al blândeţii”, un duh înnoitor şi cu adevărat cool pe care l-au găsit (sau care i-a găsit pe) Mâşkin, Raskolnikov, Alioşa. „Dar – vorba lui Dostoievski, cel de la finalul romanului Crimă şi pedeapsă - aici începe o altă poveste - povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci.” O fărâmă din acest duh învăluie – preţ de o clipă – şi eroii lui Aronofsky la sfârşitul primelor sale filme, Pi şi Requiem for a Dream. Chemării sale rămâne să îi răspundem şi noi.

Generation gap

M-au vizitat mai tinerii şi simpaticii mei amici cinefili Ionuţ şi Vincenţiu (în vârstă de aprox. 24 de ani). Am stat la poveşti şi am vizionat Bobby Deerfield (deşi l-am revăzut şi duminica trecută cu Manuela şi Oana) – admirabil film despre trezire şi iubire (sau trezire prin iubire), o poveste inteligentă şi foarte chic, unde „reţeta” - preluată dintr-un block buster soppy ca Love Story - este prelucrată, rafinată, nuanţată de viziunea lui Sydney Pollack. Marthe Keller şi Al Pacino sunt adorabili, muzica lui Dave Grusin e fabuloasă, iar imaginea lui Henry Decaë te poartă prin prin Elveţia, Paris, Florenţa.
M-am eschivat cum am putut de amicii mei, motivând rezervele mele faţă de cinematografia (şi critica de film) contemporană prin dorinţa de a cunoaşte – selectiv – (capod)operele trecutului pentru a-i putea înţelege mai bine pe contemporani. De fapt, chiar cred asta. Pe de altă parte, mă văd silit să recunosc: prefer cărările bătătorite ale înaintaşilor şi nu experimentele actuale, atunci când mi se pare că, în loc de substanţă, oferă doar mostre de teribilism. O posibilă explicaţie ar fi şi faptul că – prin structură – aparţin unui secol romantic, umanist, renascentist, baroc, iar eforturile pe care - at any cost - le depun ca să mă cunosc îşi găsesc un mediu mai potrivit în alte epoci decât în anii aceştia dominaţi de minimalism şi simplificări.
Am vorbit – inevitabil – şi despre filmele lui Tarkovski, despre responsabilitatea artistului – subiect atât de delicat şi de...evitat nowadays, când – afirmă Jacques Derrida în Donner la mort - „le démonique se définit originairement par l’irresponsabilité ou, si l’on veut, par la non-résponsabilité.” Vincenţiu spune că în acele vremuri totalitariste nu aveai cum să nu fi responsabil. Dar – am adăugat – nu cumva era vorba atunci (Tarkovski şi cei – puţini – asemenea lui fiind excepţia) de mimarea responsabilităţii (aşa cum un coleg profesor încă mai spune când ne vedem, în pauze: Mimez activitatea), de o responsabilitate de paradă, triumfalistă şi lozincardă? Ideea lui era (dacă-am înţeles bine) că societatea egalitară socialistă conferea un cadru mult mai propice formării (şi manifestării) unui artist ca Tarkovski. Că, altfel spus, lipsa de substanţă şi de sens a operelor actuale s-ar justifica prin contextul social-politic actual - pluralist, anarhic, individualist şi tot mai pragmatic.
Oricum, timpul petrecut cu ei a trecut - ca prin minune - formidabil de repede. Entuziasmul lor (şi al altora ca ei – prieteni sau apropiaţi) de a ajunge la „aurul filmului” şi de a se bucura de el (în parte „provocat” şi de vizionările de la cinemateca Joc secund pe care am organizat-o acum câţiva ani) îmi spune că lupta pentru pasiunea mea nu este în zadar. Că am mijlocit şi eu – după cum stăruitor mă îndemna într-o epistolă monahul Dragoş Valerian Păslaru de la Frăsinei – întălnirea acestor tineri (la care i-aş adăuga pe elevii mei de la ET, şi nu numai) cu câteva filme de referinţă, că au înţeles astfel (şi eu împreună cu ei) care este „diferenţa dintre filme şi clipurile imbecilizante ale acestui sfârşit”. Exprimarea este puţin dură, exclusivistă şi ursuză, însă la ce altceva îmbie aceste clipuri (dacă, voyeur, le acorzi atenţie şi le iei în serios) decât la dezintegrare, deprimare şi – horrible dictu – depravare – semne dintotdeauna ale „sfârşitului”?

Beautifully shallow

La recomandarea Mirunei am văzut, aşa cum i-am promis, Fracture – un thriller american din 2007 bine jucat (de Anthony Hopkins, Ryan Gosling), cu o punere în scenă glamour, trimiteri evidente la hit-ul The Silence of the Lambs şi muuuulte clişee melodramatice. Găsesc pe net comentariul unui spectator sceptic şi – zic eu – obiectiv, care îşi intitulează rândurile despre acest film Absolutely Unremarkable. Parcurg şi alte cronici ale acestui comentator şi constat că – spre onoarea lui – e cârcotaş. Atâta doar că nu prea îi înţeleg perseverenţa cu care vizionează şi comentează filme despre care în final va scrie: Guilty pleasure, Uninteresting and forgettable, An unconvincing thriller that proves to be more ridiculous than thrilling, It's pretty harmless yet also fairly forgettable, A sloppy and unnecessary film, It's pretty slick looking but largely generic and silly...


Cu o zi înainte am vizionat cu câţiva din elevii mei de-a XII-a Chaplin’s Modern Times – proaspăt şi adorabil şi în mileniul 3, ca în 1936. Încăpăţânarea mea de a evita producţiile americane recente – schematice, glamorous ori horrid, adesea orbitor de appealing datorită bzaei tehnice sofisticate de care dispune echipa de filmare – este motivată de convingerea că life is too short indeed therefore I can’t afford wasting my time indulging in guilty pleasures. Pentru că – at best – asta oferă – now more than ever – Hollywood-ul: junk movies beautifully wrapped and aggressively advertised. Ce-i drept, film american de serie - filmul-conservă servit în mall-uri şi programat de televiziunile comerciale – are totuşi o calitate (pe care-o recunoaşte mai ales spectatorul care ştie că mai există şi world cinema pe lumea asta, cu diversele sale şcoli de film): provoacă brusc o imensă nostalgie după marile filme din lumea mare pe care studiourile americane le îngroapă cu cinism o dată cu fiecare nouă producţie scoasă pe piaţă. Dar – vorba cântecului – mai avem nevoie şi de iarbă, mai avem nevoie şi de iarbă...

La concert, prin librărie

Zi ploioasă şi rece. Vremea a fost cu siguranţă un obstacol pentru amatorii concertului de azi. Mulţi nu l-au trecut, astfel că sala a fost aproape goală (sub 100 de persoane). În program: Uvertura „Hebridele” de Bartholdy; Concertul nr. 1 pentru clarinet şi orchestră, op.73 (Allegro, Adagio ma non troppo, Rondo: Allegretto) de Weber, la clarinet: Gabor Varga; Simfonia nr.9 de Schubert. Dirijor: Ivan Ungar. În holul de bilete al sălii Capitol s-a deschis o librărie selectă ce-şi propune să promoveze – printre altele – muzica interpretată live pe scena filarmonicii. Marius (ex-Humanitas) era la datorie, înconjurat de cărţi, albume şi nişte boxe din care se auzeau tot armonii clasice. Apariţia unui magazin (select!) de carte este o bucurie şi o infuzie de frumos în hărmălaia cotidiană. Să aibe viaţă lungă şi un management eficient.

Darwin rules

Am dorit să ajung la spectacolul de balet (coregrafia: Francis Valkay) pe muzica lui Vangelis, Andante-Allegro. Am luat cu mine trei elevi (Gabriela, Andrei şi Robert) şi, pe o ploaie englezească, am pornit-o spre TNT. Bilete n-am găsit la casă, ci, după o aşteptare de un sfert de oră (timp în care elevii mei s-au încălzit cu un ceai la cofetăria Casa cu flori), femeia care împărţea bilete unor profesoare venite cu elevii lor de gimnaziu (spectacolul, aveam să aflu, a fost contractat de Ispectoratul Şcolar TM) la balet s-a hotărât să ne dea şi nouă patru bilete. Pe tot cuprinsul programului s-a şuşotit, s-au făcut poze cu celularul, s-a vorbit, s-a huiduit, s-a aruncat cu gumă de mestecat pe scenă. Sala – plină ochi de elevi – s-a purtat mitocăneşte. O parte din vină o poartă, negreşit, profesoarele care trebuia să-i supravegheze. Elevii - la cheremul lor - au ţinut morţiş să demonstreze că omul din maimuţă se trage. Cum să fie ei şi numai ei de vină? Acasă părinţii nu-i bagă în seamă (şi pe mulţi i-au scăpat deja din mână), la şcoală dascălii chiulesc şi ei cum pot (being underpaid - but is this an excuse for not doing their job?) şi nu pun suflet. Astfel că nu m-am putut bucura cum aş fi dorit de fragmentele de muzică electronică – excepţionale toate - din Blade Runner (Love Theme, End Titles) , Chariots of Fire (Titles), The City (Red Lights), Oceanic (Spanish Harbour), Antarctica (Memory of Antarctica), piesele Dervish, Ballad sau Pulstar pe care, desigur, le-am ascultat de nenumărate ori acasă.

NBK

Înainte de revelaţia cinematografică numită Darren Aronofsky (Pi, Requiem for a Dream), în anii 90 aveam să mai descopăr un film absolutely disturbing and astonishing: Natural Born Killers by Oliver Stone. La vremea premierei l-am văzut în repetate rânduri. Inclus (de Premiere) în top-ul cu the most dangerous 25 movies of all time, interzis în câteva ţări occidentale (şi prin asta mai dorit şi mai rentabil underground), filmul ultraviolent al lui Stone este, cred, o lecţie – imperfectă, deşi uluitoare tehnic – de cinema. Fanii lui Tarantino (autorul poveştii care i-a vândut povestea lui Stone) l-au acuzat pe regizor că a denaturat sensul naraţiunii. Eu cred însă că atâta inventivitate tehnică – but I can't help wondering all the same: what for? – nu a mai încăput într-un singur film (cel puţin american) niciodată. Din punct de vedere cromatic (directorul de imagine Robert Richardson a folosit o combinaţie de peliculă de 35mm, imagine alb-negru, super 8 şi video la diferite viteze) şi muzical, ca ritm de povestire (ce alternează între stilul clipurilor muzicale şi transmisiunile TV live) şi casting, felul în care sunt folosite colajele de cartoons (Japanimation) etc. conferă NBK un stil de neegalat. Dorind să demaşte, chipurile, manipularea publicului de către mass media, Stone reuşeşte, la rându-i să manipuleze. O parte a mesajului este – cum să spun? – reală. Chiar prea reală: imaginile violente de la TV, din ziare ne copleşesc şi ne pătrund în suflet până într-acolo că devin parte din viaţa noastră mentală. Rezultatul: cupluri de natural born killers (ca Mickey & Mallory Knox) – transformate în megastaruri de cinismul mediatic - şi un public tot mai înfomentat de ştiri senzaţionale.

Este ceva putred în acest film sau mai degrabă este ceva putred în omenire? – pare să ne întrebe cu cinism acest NBK. Viziunea lui Stone e mai degrabă una apocaliptică, incontestabil diabolică. Omenirea (sau ce a mai rămas din ea) a pierit ucisă accidental (asemenea indianului) de furia genetic-dezlănţuită a acestor doi „ucigaşi în serie”. Şi, ce vedem la final? Cei doi „născuţi asasini” cu familia lor (doi copilaşi plus un al treilea pe drum) bine-mersi într-un caravan, pe o autostradă. Ca doi ordinary americans. Pe genericul final, un ultim colaj de fotografii ale (anti)eroilor la vârsta copilăriei, flash-uri cu câteva (doar!) din cele 50 de „victime nevinovate” de pe unde-au trecut şi vocea catifelată a lui Leonard Cohen ce cântă – tulburător-profetic - despre „ce va fi” (song-ul se numeşte The Future) – o expresivă imagine a acestei brave new world gone mad:

Give me back my broken night
my mirrored room, my secret life
it's lonely here,
there's no one left to torture
Give me absolute control
over every living soul
And lie beside me, baby,
that's an order!
Give me crack and anal sex
Take the only tree that's left
and stuff it up the hole
in your culture
Give me back the Berlin wall
give me Stalin and St Paul
I've seen the future, brother:
it is murder.

Things are going to slide, slide in all directions
Won't be nothing
Nothing you can measure anymore
The blizzard, the blizzard of the world
has crossed the threshold
and it has overturned
the order of the soul
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant

You don't know me from the wind
you never will, you never did
I'm the little jew
who wrote the Bible
I've seen the nations rise and fall
I've heard their stories, heard them all
but love's the only engine of survival
Your servant here, he has been told
to say it clear, to say it cold:
It's over, it ain't going
any further
And now the wheels of heaven stop
you feel the devil's riding crop
Get ready for the future:
it is murder

Things are going to slide ...

There'll be the breaking of the ancient
western code
Your private life will suddenly explode
There'll be phantoms
There'll be fires on the road
and the white man dancing
You'll see a woman
hanging upside down
her features covered by her fallen gown
and all the lousy little poets
coming round
tryin' to sound like Charlie Manson
and the white man dancin'

Give me back the Berlin wall
Give me Stalin and St Paul
Give me Christ
or give me Hiroshima
Destroy another fetus now
We don't like children anyhow
I've seen the future, baby:
it is murder

Things are going to slide ...

When they said REPENT REPENT ...

Post scriptum: De ce, de ce, de ce mă-ntreb, cum a fost posibil şi prin ce minune, ca Răsăritul european (Mama Rusia) cotropit de Stalin (pomenit de Cohen) să dea nume strigătelor sale (cinematografice) de revoltă: Andrei Rubliov, Pokaianjie / Căinţa, Meandre, Stalker / Călăuza, în vreme ce Apusul extrem (Europa occidentală şi America) îşi botează protestele sale: Nattvardsgasterna / Lumină de iarnă, A Clockwork Orange / Portocala mecanică, Elephant, Natural Born Killers...Să fi fost Calvin şi inchizitorii asemenea lui (cei care îi vor fi înnebunit pe apuseni cu al lor REPENT, REPENT, REPENT) mai fioroşi decât Stalin şi dictatorii săi? Ori să existe cu adevărat ceva tonic şi dătător de nădejde în aerul de la Răsărit, ceva ce nu se (mai) poate respira în Apus?