Urban capella

De undeva din Bucureşti, unde - pentru cei care au ochi să vadă şi urechi să audă (muzica: Adrian Enescu) - pune la cale vernisajul-eveniment Urban capella, amicul pictor Dan Voinea îmi aminteşte că, de la Velasquez încoace, nici un artist plastic n-a mai fost atât de uluitor ca Francis Bacon. Îi dau dreptate, cu un amendament. Asemenea - de exemplu - controversatului Natural Born Killers (Oliver Stone) din mediul cinematografic, şi picturile lui Bacon mărturisesc, în felul lor, despre ademenitoarele piscuri pe care poate să ajungă artistul „suveran” şi „independent”. Independent mai ales de paradigma de care – mă mustră atât maestrul consacrat al sunetelor (Adrian Enescu), cât şi mai tânărul artist plastic (Dan Voinea) – mă încăpăţânez să mă agăţ. Asta pentru că, continui să cred, vine o vârstă (şi nu ştiu dacă Bacon a mai apucat-o) la care omul, prin voia unui duh ce nu e al „lumii ăsteia”, întelege că există lucruri pe care – vorba filozofului Constantin Noica - nu se cuvine a le săvârşi/spune/gândi nici chiar atunci când nu te vede nimeni, necum să le arăţi, exibiţionist, tuturor şi să faci industrie din asta. E vorba de o anumită ... decenţă, ruşine, sfială care - atunci când există - lucrează cu putere în om (precum în Rugăciune, minunatul tablou al lui Dan, inclus în această expoziţie-eveniment), nu te (mai) lasă pur şi simplu să fii .... „suveran” şi „independent”. Dar – spune el – lumea asta ar fi fost lipsită de multe frumuseţi dacă ar fi judecat lucrurile exclusiv aşa. Eu însă înclin să cred aşa: pericol ca lumea să judece altminteri decât judecă de când e ea lume, nu e. Întotdeauna au fascinat şi întotdeauna vor fascina fărădelegea (asta nu înseamnă că nu există „lege”), devierea (asta nu înseamnă că nu există drum, via), căderea (ce presupune o stare anterioară căderii), necurăţia (care trimite spre ceea ce a fost cândva curat) – toate aceste noţiuni ce desemnează „răul” mărturisind implicit despre bunătatea fundamentală a lucrurilor. Ratarea semnului (hamartia în greacă) presupune prezenţa unui „semn”, înstrăinarea implică o „casă”, o „patrie” unde omul nu se mai află, stricăciunea aminteşte de ceea ce a fost cândva „sănătos” şi „deplin” etc. Complexul de stări pe care ţi-l transmite pictura - halucinantă, uluitoare, tulburătoare, electrizantă – lui Bacon îmi pare că trimite astfel – la modul cel mai înalt - spre înţelepciunea şi duhovnicia uitată a icoanelor bizantine, spre inocenţa lor copilărească. „Profunzime şi inocenţă în acelaşi timp. Da! Incredibil. E ca o rugăciune. Dar toate acestea au pierit. Acum nu ne mai putem ruga.” – va spune Alexander (personajul principal din filmul lui Tarkovski, Offret /Sacrificiul) despre reproducerile de icoane bizantine vechi („casă”, „arhetip” şi starea de cuminţenie neîntinată) pe care le răsfoieşte. Dacă un tablou este – asemenea unei cărţi – o hartă, atunci replica lui Alexander din acelaşi Offret: „Am sentimentul acut că hărţile noastre moderne nu mai au nimic de-a face cu adevărul” este emblematică pentru arta modernă în general, atunci când îşi propune, trufaş, să fie „independentă” şi „suverană”.

Aseară, fiul meu

aseară, fiul meu
(Lucian Avramescu)

Doamne Dumnezeule, mi-e sângele palid

şi nu se mai aprinde, e ca un umed chibrit

defilez prin mine însumi ca un general învins

se pare că la cei treizeci şi ceva de ani am obosit

la roata de noroc a întâmplărilor mă simt tot mai singur

în mijlocul unei mulţimi

aud tic-tac-ul încet al sângelui meu

nimeni nu-mi observă respiraţia pietrificată

recele plămânilor minereu

aseară, fiul meu a scris primele versuri

„umanitatea – spune el – are aripile amputate,

stelele stau în genunchi pe plita cerului

iar un pescar pescuieşte

tristeţile omeneşti în legitimitate”

fiul meu a început să scrie aşa cum ai descoperi

iubirea – brusc, tandru, rebel şi fără canoane

la cei zece ani ai săi mi se pare cumplit de matur

versurile sale sunt frumoase şi deloc diafane

foloseşte cuvinte pe care nu le-a folosit niciodată

vorbele, ca o grindină, cad în poemele lui

dacă, Dumnezeule, nu i-aş fi tată

m-aş lăuda că va avea un destin literar

cum râvnesc destui

mi-e sângele, iată, prin vene mai palid

nu se mai aprinde,

e ca un umed chibrit

şi mă bate o bănuială dulce-amăruie

că am îmbătrânit

(din volumul Bună seara, iubito, partea a III-a: Ce sunt oamenii?, Ed. Eminescu, 1987)

Ochi de urs

Pr. Vlasie de la Frăsinei spunea, anul trecut, că actorilor care joacă personaje „negative” riscă să li se lipească pe suflet for ever masca acelor personaje. Am revăzut momentele muzicale din Cabaret (1972, Bob Fosse): Maybe This Time, Mein Herr, Money, Life is a Cabaret. Mesajul hedonist al ultimelor trei pare un afront neruşinat adus cuminţeniei lăsate moştenire din moşi-strămoşi. Dacă strămoşii uitaţi ne povăţuiau întru smerenie şi bună cuviinţă, întru hărnicie şi bună purtare, întru studiu şi – dacă eram în gâlceavă cu lumea – întru asceză, cu instinctul ei ancestral, „dionisiaca” Sally (în interpretarea magnifică a Lizei Minnelli) spune (celor din sala de cabaret, dar chemarea ei trece dincolo de scena berlineză rău-famată şi chiar dincolo de ecran) aşa: „What good is sitting alone in your room? / Come hear the music play. / Life is a Cabaret, old chum, / Come to the Cabaret. / Put down the knitting, / The book and the broom. / It’s time for a holiday. / Life is Cabaret, old chum, / Come to the Cabaret. / Come taste the wine, / Come hear the band. / Come blow your horn, / Start celebrating; / Right this way, / Your table's waiting / No use permitting a prophet of doom / To wipe every smile away. / Come hear the music play. / Life is a Cabaret, old chum, / Come to the Cabaret!” Puritanii sau cristalofilii (acei killjoy „apolinici”) se pot grăbi să arunce anatema asupra Cabaretului, dar echilibrul artistic atins aici de Fosse, ştiinţa de a se opri la limita frivolităţii, de a pune accentele (inclusiv politice) în adaptarea sa (filmul este transpunerea cinematografică a unui succes de pe Broadway, care fusese inspirat de scrierile lui Cristopher Isherwood etc.), geniul de a realiza primul muzical modern (aproape tragic, anticipând cealaltă capodoperă a sa, All That Jazz) conferă acestui film multipremiat o complexitate rar întâlnită în cinema, atunci când „limbajul cinematografic” presupune şi muzica, interpretarea vocală, coregrafia etc. – pentru prima dată, poate, în slujba expresiei şi nu simplei ilustraţii plasticizante şi dulcege.
Că asceza minţii e anevoios de împlinit o spun dintotdeauna cei care au încercat s-o practice. O spune, tot de la Frăsinei, şi monahul Valerian (ex-actorul Dragoş Pâslaru), care – vorbind despre vizionarea de filme la mănăstire - a recunoscut ce efecte devastatoare poate să aibe imaginile-clip din ziua de azi asupra minţii celor care se ostenesc să le cureţe de orice fel de imagini. Să îţi propui practicarea rugăciunii inimii şi să te laşi electrizat de ritmurile şi sonorităţile Cabaretului poate fi, parafrazând unul din filmele care l-au avut ca interrpet principal pe actorul-monah de la Frăsinei, un flirt riscant, o joacă fatală cu „ochiul de urs”, de pe urma căreia - dacă scapi teafăr – te poţi cu greu tămădui – contrar celor afirmate de Sally - doar sitting alone in your room, ocupându-ţi timpul cu cartea (atunci când, asemenea personajului din Zapping, te-a electrocutat supradoza – halucinantă, bulversantă, demonizantă - de imagini) şi cu mătura (semn al ostenelii fizice). Revenind la cele spuse de Pr. Vlasie referitor la „transferul de personalitate”, numai cerul cunoaşte preţul plătit de Liza Minnelli - un artist ce trăieşte on the edge - pentru pactizarea cu filozofia de viaţă a personajului de film care i-a adus notorietatea.
Undeva mai la est de România, în ţinuturile Georgiei se moare pe capete. For some, life is a cabaret; for others, life is - literally - a battlefield. Presa vorbeşte de aproape 2000 de morţi după ultimele bombardamente. Euforia vărsării de sânge – zăngănitul de arme din cuvintele oamenilor nu prevesteşte nimic bun - a trecut, temporar lucrurile s-au mai liniştit, morţii au fost îngropaţi, iar acum se aşteaptă următorul act. Încă nu se ştiu prea multe despre its date & location. Aici, pentru că in the skies nu mai sunt taine.

Reunion

De la Stuart, din Anglia, primesc deunăzi vestea că tatăl său octogenar a trecut la cele veşnice, după o dureroasă luptă cu leucemia. Mi-a trimis nişte poze cu fraţii şi surorile lui la reşediţa olandeză a tatălui lor muribund. Doctorul – zice Stuart – i-a dat numai patru zile şi aşa a fost. Dar ultimele zile şi le-a petrecut înconjurat de fii şi fiicele lui.
Este mare lucru să-ţi asumi o familie numeroasă, însă o grozăvie şi mai mare e să o păstrezi alături de tine până în ultima clipă, până la ultima suflare. Şi să te muţi la cele veşnice cu demnitate. Scena despărţirii de tată, descrisă de amicul meu englez (pe care l-am cunoscut în vara trecută, când am fost în Albion cu un proiect organizat de şcoala mea, la Plymouth), mi-a amintit brusc de secvenţa de început din Zemljia (Pământ) de Dovjenko, în care un rus bătrân cu barba albă îşi dă duhul printre ai săi, înconjurat de mormane de mere (cu care se vor hrăni ulterior şi Paradjanov – în Umbrele strămoşilor uitaţi - şi Tarkovski – în Copilăria lui Ivan) şi de un copilaş pe care îl priveşte cu duioşie. Poezia acestei secvenţe îl va hrăni, peste şi mai mulţi ani, şi pe creatorul videoclipului Return to Innocence din repertoriul Enigma. Cele descrise de Stuart mi-au mai amintit de Les invasions barbares, filmul tragi-comic al lui Denis Arcand, şi de A şaptea pecete a lui Bergman, cu neuitatul dans final al personajelor, împreună cu...„cel cu coasa”, care câştigă mereu la jocul de şah.
De curând am revăzut Umbrele soarelui şi am regăsit acelaşi pattern: relaţiile de familie (dintr-o altă familie numeroasă). Filmul lui Veroiu – cu plaja lui sonoră (Adrian Enescu) din zona Vangelis-Jarre, cu imaginile electrizante (Anghel Decca), cu chipul lui Dragoş Pâslaru, al Anei Ciontea şi al Leopoldinei Bălănuţă, cu – last, but not least – cuminţenia personajelor interpretate de ei, este copleşitor şi, pour moi, dureros de dulce prin mesaj: reîntregirea familiei.

A Pygmalion and his choir

Hotărât lucru, una din melodramele cele mai emoţionante dintotdeauna – so far, so good – este Les Choristes (2004). Dincolo de reluarea unei situaţii din Nuovo Cinema Paradiso (1988) – acolo, acelaşi Jacques Perrin, în rol de regizor, se întorcea la copilărie şi la mentorul său (un proiecţionist bătrân la cinematograful rural unde, ca toţi copiii, îşi făcea veacul), aici, în rolul unui celebru dirijor, se întoarce cu 50 de ani în urmă atunci când primeşte în dar jurnalul pedagogului de la casa de corecţie unde talentul lui pentru muzică fusese descoperit de acesta – Les Choristes este un regal în materie de soundtrack (Bruno Coulais), de distribuţie, iar mesajul e dezarmant.
În vâltoarea unor circumstanţe ostile, personajul principal (un pedagog suplinitor la o şcoală de corecţie rău famată, cu elevi recalcitranţi) reuşeşte să rămână om. Mai mult, izbuteşte să-i facă, din aparente brute, oameni pe (cel puţin) câţiva din elevii acelei şcoli, iar unul dintre ei ajunge chiar un dirijor de succes. Tactul şi îndelunga răbdare a acestui pedagog, profunda cunoaşterii a sufletului de copil/adolescent, încăpăţânarea de a nu vedea în ei ceea ce pare că sunt, ştiinţa de face să iasă la lumină – din sufletele lor chinuite - bunătatea, bucuria şi ... recunoştinţa au, în filmul lui Cristophe Barratier, un singur nume: Muzica. Pedagogul-Pygmalion este, de profesie, dascăl de muzică. Prin muzică (corul de copii pe care-l organizează) reuşeşte să „exorcizeze”, să lupte cu răul (instinctele de turmă ale elevilor, rigiditatea şi violenţa directorului, suspiciunea colegilor-dascăli etc.) şi să facă binele, atunci când cel mai la-ndemână era – datorită infernului din şcoală - să răspundă cu rău la rău, să se înrăiască şi el.
O dată mai mult, Orfeu are dreptate: prin muzica, fiarele (sau oamenii care se comportă asemenea fiarelor) pot fi îmblânzite. Cu o condiţie: „dirijorul” trebuie să ştie ce vrea, să nu te lase „furat de piesaj” şi să meargă până la capăt – reţetă valabilă, most likely, în toate.

Orfeu

L-am vizitat aseară pe Pr. RN şi, împreună cu familia lui (şi cu familia Pr. MS, care ni s-a alăturat) am petrecut – în curte, la lumina lunii şi pe acordurile ghitării Pr. R - vreo trei ceasuri bune şi de suflet înălţătoare. Am cântat cu toţii – ca-n seara când am fost cu Theodor la concertul lui Mircea Baniciu de la „Vaporul” – muzici folk şi pop, iar Theodor a recitat Rugăciunea unei mame (de Eminescu) şi Cea mai scumpă de pe lume (de Nichita Stănescu).
Cu Pr. MS am depănat amintiri legate de filme şi actori. Astfel, mi-am amintit cum, în penultima zi a anului 1983, aveam să vin până la capătul oraşului (aşa mi se părea atunci), la cinematograful „Muncitoresc Freidorf” (peste drum de unde stă Pr. RN) – după 1989 devenit hambar sau depozit – pentru a vedea, a n-a oară, Actorul şi sălbaticii.
De la Pr. RN am plecat cu un film (transpus de pe video pe DVD): Umbrele soarelui, de Mircea Veroiu (filmat în 1986 şi difuzat pe ecrane în 1988). Puţini ştiu că, acest ultim film realizat de Veroiu în România (înainte de a fugi în occident şi de a reveni în ţară, după 1990, când a mai regizat alte trei filme, toate mediocre) a fost sabotat, unele cadre au fost refilmate etc. - la urma urmei, contează ceea ce se vede pe ecran, contextul epocii, culisele filmării şi intervenţia cenzorilor interesează prea puţin. Dar, în ceea ce se vede, există încă destule prilejuri de încântare a privirii şi auzului. „Vinovaţi” sunt, mai ales, actorii (Dragoş Pâslaru, Ana Ciontea, Leopoldina Bălănuţă, Ecaterina Nazare), compozitorul (Adrian Enescu), directorul de imagine (Anghel Deca – a fugit şi el în occident, înainte ca filmul să iasă, astfel ca numele său nici nu figurează pe generic; numele lui Veroiu, care a plecat probabil după scrierea genericului, a rămas în end titles), ce dau viaţă unei poveşti impresionante - gen Spoorloos, sau Tini tabutykh predkiv – în viziunea regizorală a celui care a semnat, între altele, Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de pod, Semnul şarpelui, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Sfârşitul nopţii, Adela. Orfeu, dar şi madlena proustiană (convertită în flashback-uri luminoase şi dureros de frumoase) sunt acolo. Filmul este un nostos, o nostalgie, pentru că „drumul înapoi” prin memoria involuntară e dureros, iar atmosfera apăsătoare: personajului principal, căruia îi este ucisă tânăra soţie (ce poartă în pântec pe pruncul lor) de un bivol nărăvaş (care o împunge cu coarnele în burtă, în timp ce îi dădea de mâncare), continuă să o vadă aievea pretutindeni, aşa cum continuă să vadă obsesiv (în imaginaţia sa) coarnele bivolului (echivalentul „ochiului de urs” din filmul lui Stere Gulea după nuvela sadoveniană, în care tot Dragoş Pâslaru juca rolul principal). Imagini şi sunete dibaci editate şi de o rară frumuseţe compun acest painful journey (pentru care se potrivesc de minune versurile hit-ului pop al lui Nicu Alifantis, Dacă tu ai dispărea) ce marchează ultimul film bun - chiar dacă imperfect şi inegal - din creaţia lui Mircea Veroiu.

To & fro

M-am gândit şi azi la zbaterea omului modern (post renascentist, mai ales), care face naveta între lumina Taborului (a energiilor necreate, despre care se scrie în Scripturi) şi lumina adusă în lume de reprezentanţii înşelătorului curentul iluminist (enciclopedism, revoluţia industrială, apariţia ziarelor şi revistelor etc.), atunci când etichetează apodictic perioada cuprinsă între Antichitate şi Renaştere drept „ev întunecat”. În zona filmului, un personaj – mai mult decât altele – îmi pare acum că îşi asumă integral această zbatere: Călăuza (Stalkerul) din filmul lui Tarkovski (Stalker, 1979). Ziua de azi – The Feast of Transfiguration – a fost o zi a spaţiului taboric par excellence. Versurile lui Ioan Alexandru („ne-am îmbrăcat curat de sărbători / gura ne e numai imnuri şi slăvire / pace în cer şi pace între oameni / în toţi şi-n toate pace, slavă Ţie”) ne-au însoţit de dimineaţă paşii spre biserică – spre singurul lăcaş ortodox din Timişoara ce găzduieşte o catapeteasmă mai presus de cuvânt – la slujba de Schimbare la Faţă. Când am ajuns acolo am aflat că liturghia începuse (din motive obiective) cu aproape două ceasuri mai devreme. Am prins, totuşi, momentul cuminecării – Theodor a fost printre ultimii care s-au împărtăşit - şi rugăciunile de încheiere. Încă o dată mi s-a părut că „rugăciunea împreună” de la bisericuţa de lângă POLTIM are o „orchestrare” aparte în lumea ortodoxă a urbei şi nu numai. Sunet şi imagine, împreună cu detaliile cele mai mici privitoare la felul în care este împodobit lăcaşul de cult, îmi par rupte dintr-alt „film”. Par însuşi „negativul” filmului, „matriţa” uitată şi nefolosită, după care ar trebui să se modeleze (şi la care s-ar cuveni să ia seamă) toate celelalte biserici „dreptmăritoare" ce susţin că sunt „pre-Reformation Church". În acest sens, bisericuţa – bine gospodărită şi cinsită, fără împestriţări şi urme de „evlavie populară” - pe care cu fondness o frecventez de fiecare dată nu prea e - după mine - ortodoxă. Deşi unii ar spune că este „exagerat de ortodoxă” şi neprietenă cu duhul lumii de azi (ecumenismul), desuetă, tradiţionalistă etc. - dacă ortodox a ajuns să însemne, mereu peiorativ, aproape orice. În cazul ăsta se adevereşte, pentru încă o dată, proorocirea Sf. Antonie cel Mare: “A time is coming when people will go mad, and when they see someone who is not mad, they will attack them saying, ‘You are mad, you are not like us.’”

A car passed away

Azi, cu ajutorul substanţial şi prompt al lui CV, am asistat la conducerea my father-in-law’s jalopy spre Câmpiile Elizee ale autoturismelor. Din cenuşa ei sperăm să renască, nu peste multă vreme, o maşină nouă. Cimitirul de rable şi fier vechi de la periferia oraşului mi-a amintit brusc de locaţia-simbol din Ciocârliile... lui Menzel. Asemenea fiarelor vechi au fost topite, în anii „obsedantului deceniu” (anii '50 ai veacului XX), minţile luminate din ţările lagărului socialist, dar spiritul lor avea să reînvie. Acei oameni „cu memorie” (şi care nu aveau altă vină decât că, într-un fel sau altul, erau „elemente duşmănoase” ale regimului şi – vorba unui personaj din Concurs – „stricau omogenitatea” grupului / societăţii) au fost învinşi, dar nu înfrânţi. Nu cumva şi vremurile renaşterii consumiste de azi sunt la fel de ostile (prin ceea ce, generic, s-ar putea numi „globalizare” sau „americanizare”) celor care nu vor să renunţe la memorie?

MY TOP TEN FILM RO post-1990

Zapping (2000, Cristian Mungiu)

Balanţa (1991, Lucian Pintilie)

O vară de neuitat (1994, Lucian Pintilie)

E pericioloso sporgersi (1993, Nae Caranfil)

Occident (2002, Cristian Mungiu)

Moartea domnului Lăzărescu (2006, Cristi Puiu)

Patul conjugal (1992, Mircea Daneliuc)

Rămânerea (1991, Laurenţiu Damian)

Fii cu ochii pe fericire (1999, Alexandru Maftei)

Şobolanii roşii (1991, Florin Codre)

Santa 4ever

Barba albă, de - ai zice - îmbunătăţit şi firoscos duhovnic ortodox (deşi bărbos a fost şi Karl Marx), a doctorului psihiatru Radovan Karadzic (lider politic al sârbilor din Bosnia, care şi-a schimbat identitatea după ce - în 1995 – a fost acuzat de complicitate la genocid în războiul civil din fosta Iugoslavie) mi-a amintit involuntar de o întâmplare de prin 1998. Eram în Irlanda şi, după nişte vreme am aflat despre o bisericuţă rusească situată la vreo 120 km. de Dublin. Acolo aveam să merg cu Thomas la Sf. Liturghie până când m-am întors acasă, în România. Tot acolo avea să primească botezul ortodox Thomas (fie ca semnificaţia lui să o descopere de-a pururi, unto the ages of ages), într-o zi de februarie a anului 2001. Primii doi enoriaşi pe care i-am întâlnit când am intrat întâia oară în acea bisericuţă cu acoperişul, tipic rusesc, în formă de onion dome, au fost doi bătrânei – a man and a woman. I-am întrebat dacă sunt ruşi. No, no – a fost răspunsul lor prompt – we are Orthodox converts. Unul din ei aducea – după statură, după barba-i albă - cu actorul român, extrem de popular, „Bădia” Ernest Maftei. Ţin minte că în acea seară am aflat de la acest purtător de barbă înduhovnicită, că există mai multe ortodoxii. Cum aşa? Bunăoară atunci când l-am întrebat despre autori pe care îi citeam atunci cu nesaţ (Bulgakov, Evdokimov, Soloviov etc.) mi-a tăiat-o scurt: I did hear of them, and I’m afraid what I heard was not flattering. Ceva mai târziu aveam să pricep: ceea ce constituia, în ochii acestui zelos convertit la Ortodoxie, o pată de neiertat pe caracterul teologilor menţionaţi era lipsa unei intoleranţe fără echivoc faţă de heterodocşi. Mai târziu – dacă îmi amintesc bine – am aflat că acest moşulică irlandez ultra-rigorist fusese, înainte de a îmbătrâni (şi înainte de a-şi lăsa barbă), membru activ în acele trupe armate (paramilitare?) care, cu trecerea anilor, au ajuns să depăşească faza de underground, şi să se manifeste fără perdea în guvernul nord-irlandez. După întoarcerea acasă aveam să găsesc pe ici, pe colo ipostaze fără număr, fără număr ale acestui tip de intoleranţă (adesea ipocrită, nu o dată reactualizând viziunea trunchiată – dar călduţă - a celor din peştera lui Platon) faţă de heterodoxie. Whatever...

Mă întreb ce ortodoxie a profesat Karadzic sub noua identitate - vreme de 13 ani, cu barba-i firoscoasă de Santa Claus drept paravan, psihiatrul politician a fost angajatul unei clinici private, până când, deconspirat – se pare - de un alt politician co-naţional (homo homini lupus) implicat în operaţiunile sângeroase de „purificare etnică” din Bosnia, a fost arestat de poliţia sârbă. Evident, spre jubilaţia bosniacilor, care au ieşit în stradă să-şi exprime satisfacţia pentru recenta captură.

Austrian holiday 008

Summer holiday, part deux - part one being the Greek experience. N-am mai călătorit cu trenul de un an. Gara din Timişoara e în aceeşi stare deplorabilă (la fel e şi gara din Arad). Îşi trăieşte, probabil, ultimii ani de agonie înaintea iminentei renaşteri şi modernizări finanţate – cum altfel? – de fonduri UE. Majoritatea garniturilor de tren sunt învechite, soioase, respingătoare. Nu şi pentru navetiştii sau călătorii de ocazie, care - nevoiţi să apeleze la serviciile (serviciile?) CFR – nu fac mofturi şi îşi spun că merge şi-aşa. Venită parcă dintr-o altă galaxie, „Săgeata albastră” (noua garnitură feroviară, fabricată după chipul şi asemănarea modernelor trenuri de călători din ţările industrializate ale Europei) îşi adună şi ea călătorii care – se vede de la o poştă - au alt look şi par desprinşi dintr-un alt film. Din păcate, în România acel „film” – încă - nu rulează în main stream, astfel că cei dornici să-l urmărească şi să-l trăiască trebuie să se mulţumească doar cu aceste secvenţe răzleţe, „piratate”. Noi am călătorit – până la Budapesta – singuri în compartiment, într-un vagon jegos dintr-un tren normal. În capitala ungară (prima poartă spre occidentul civilizat) am urcat într-un alt tren până la Munchen. Altă viaţă, deşi – nota bene – aceeaşi clasă a doua. De unde se vede că unitatea de măsură pentru ceea ce oferă clasa a doua diferă sensibil în Ungaria faţă de România. Şi – e drept – faţă de...Cuba, India sau Coreea de Nord, dar asta este o altă poveste. În noul compartiment am călătorit alături de două austrice distinse. În vagon cu noi erau nişte tineri care-au ţinut-o într-un chef şi-o vociferare non-stop până după miezul nopţii, când i-a răzbit somnul. Cam atunci am adormit şi noi. Pe Theodor însă l-am culcat pe la 9.

Ziua întâi

Ora zero. În Viena (unde s-au dat jos austriecele) a urcat o familie de – cred – ruşi occidentalizaţi, cu ghiuluri pe deşte şi lănţişoare la gât ce l-ar fi făcut invidios pe orice manelist. După – aproximativ - o oră, au găsit mai mult spaţiu liber în compartimentul alăturat, astfel că am rămas doar noi trei pănă la Munchen. La 6 fix Theodor a fost în picioare, asaltându-ne cu întrebările lui: Mama, tata, what day is it today? Is it Saturday morning? etc. Am ajuns la destinaţie on time. Ne-am plimbat (cu toate bagajele după noi) prin zona gării, în căutarea unei cafenele să servim micul dejun. Am dat peste o groază de prăvălii turceşti şi, din loc în loc, localuri de cabaret cu private dancing şi show-uri erotice. În cele din urmă am ales o cafenea cochetă din gară (Coffee Fellows), unde-am servit sandwiches, hot chocolate & orange juice. La 9 ne-am întâlnit – as arranged – cu Nicoleta, Gabriel & fiul lor de patru ani, Andrei. Compania lor este minunat de refreshing & pleasant. Am luat apoi alte două trenuri şi două autocare până am ajuns – pe la 4 p.m. - în staţiunea montană austriacă, Neukirchen. După un nap necesar, am plecat toţi şase în recunoaştere. Ce-am văzut e o localitate mică, dar foarte îngrijită şi fără night life. Pentru noi asta nu e neapărat un defect. Just the opposite. De fapt orarul magazinelor de aici îmi aminteşte de perioada comunistă, când magazinele erau închise sâmbăta după-amiaza şi duminica. Bioritmul lui Theodor îl anunţă că mâine e duminică, deci e rost de biserică. Îi spun că pe aici nu sunt biserici ortodoxe şi o să mergem în drumeţie instead. La fel ca întotdeauna când mă deplasesc westwardly, adică înspre bătrâna Europă reformată (în stil papal sau după tiparul sola Scriptura), mă gândesc pentru o clipă cum ar fi dacă această lume civilizată ar fi păstrat ritualul creştin răsăritean, altfel spus dacă n-ar fi existat momentul 1054 şi apoi, ca o urmare nemijlocită a acestui divorţ dintre Răsărit şi Apus (pregătit, desigur, de o serie de alte mici rupturi), momentele numite Luther, Calvin etc. etc. etc.. Cum ar fi – aplicat stricto sensu la ceea ce ne e dat să admirăm acum – dacă aceste văi fabuloase, cu piscuri înalte de până la 3500m, cu vile şi căsuţe care de care mai cochete şi mai primitoare, ar fi punctate de biserici (la fel de bine întreţinute, de rânduite, de curate) în care se slujeşte - după rânduială ortodoxă - Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, unde pereţii sunt zugrăviţi de fresce bizantine autentice, iar catapetesmele poartă, ca dumnezeieşti ferestre spre cer, tainica frumuseţe a icoanelor ortodoxe, ce se găsesc azi mai degrabă în muzee sau coleţii particulare, deopotrivă în Est şi în Vest? Dream on, dream on...It'd be too much, too perfect to be true.

Ziua a doua

Am luat autobuzul (vreo 15 km) până la o cascadă. Am urcat apoi pe firul apei până la cota 1300m. (aprox.). Din loc în loc erau amenajate mici opriri pentru a sta aproape de căderea de apă. Când am ajuns la o astfel de oprire, privind în jos am observat cu lumina din jurul cascadei forma nu unul, ci două curcubee mari, viu colorate. Am ajuns apoi pe o platformă de piatră, unde-am stat tolăniţi la soare vreo jumătate de oră. La o cabană ne-am luat o gustare şi nişte bere cu lămâie. I-am dat şi lui Theodor un pic să bea. Gabi ne-a povestit atunci despre un caz real petrecut, pare-se, în America: un părinte (profesor universitar) şi-a luat băiatul (un adolescent ce nu împlinise vârsta legală (de 21 de ani!) admisă pentru a putea consuma băuturi alcoolice în SUA) la un meci de football şi i-a cumpărat nişte băutură răcoritoare, fără să observe că avea în compoziţie şi urme de alcool. Cineva de pe stadion (un „om de bine”) a observat şi a sesizat organele de pază, care i-au luat copilul pentru două săptămâni. Povestindu-mi de această grozăvie, Gabi a observat că, în timp ce l-am îmbiat pe Theodor să bea din berea cu lămâie (şi care avea cca. 2,5% alcool), o doamnă din preajmă s-a uitat urât la noi. M-am conformat. La întoarcere am aşteptat vreo două ore autobuzul, timp în care ne-am plimbat pe malul râului format in progress prin căderea necontenită de apă. Am stat pe pietre lângă un baraj, iar Raluca a găsit zmeură, afine şi fragi sălbatici pe care Theodor i-a devorat apoi. Seara, după cină, am fost la plimbare prin staţiune şi am prins chiar un concert de fanfară. Cântecele şi dansurile populare de pe scenă (interpreţii purtând şi ei costume populare) mi-au amintit pe loc de câteva momente din Cabaret-ul lui Bob Fosse, în care Master of Ceremonies (Joel Gray, Oscar winning actor for his performance here) execută un număr de dansuri populare austriece (simultan cu scena în care proprietarul de cabaret, ostil politicii hitleriste, este bătut bestial de către câţiva nazişti). În timpul spectacolului s-a pornit o ploaie torenţială care a ţinut vreo 15 min. Când a încetat ne-am dus spre cabana noastră. Era deja bedtime.

Ziua a treia

Am fost pe alte cărări de munte ce urcau la un moment dat spre înălţimi ameţitoare, astfel că am mers cu prăpastia alături o bună bucată de drum. Alt traseu, altă cascadă, alte pajişti şi vile cochete de munte. Surprinzător, pe potecile pe unde am trecut am întâlnit – în mijlocul pădurii - bănci pentru călătorii osteniţi de drum. Theodor a ţinut pasul cu noi vreme de peste cinci ore. Am fredonat împreună cu el melodiile lui preferate. Mănâncă şi acum cu mare poftă, iar noaptea doarme peste zece ore. Îi place tot mai mult să meargă singur, neţinut de mână de nimeni. Câmpul e larg, mama natură prietenoasă, aşa că am profitat şi l-am lăsat să colinde-n lung şi-n lat drumurile, sub apropiata noastră supraveghere însă. Ne-am înapoiat la timp la cabană, puţin a lipsit să ne prindă ploaia. Se pare că plouă seară de seară aici.
Cina (în şase) s-a întins pe aproape trei ceasuri în restaurantul hotelului Hubertus, unde sunt cazaţi Gabi, Nicoleta & Andrei. Până vine mâncarea stau în faţa computerului – extrem de slow - din salonul de lângă recepţie. Apuc să-mi verific mailul şi aflu că în lume o mireasă din Caraibe a fost împuşcată mortal. Ştirea e top story în play list-ul de news de pe Yahoo. Din Bucureşti amicul cinefil IM îmi scrie că Faleze de nisip – pe care la-a văzut pentru prima oară deunăzi, la cinemateca Eforie – i s-a părut uluitor. Păcat, îmi spun, că puterile (sau poate inspiraţia, starea „de graţie”) au secat la regizorul Falezelor la numai doi ani după aceea (în 1985, când avea să termine ultimul său film important şi...uluitor: Pas în doi).

Ziua a patra

Azi ni s-au încurcat puţin planurile. Am plecat în grabă, Raluca a rămas câteva clipe mai mult în cabană la plecare, noi cinci (la ideea lui Gabi) am luat-o pe o altă rută, n-am mai apucat să o anunţ şi, observând că nu ne ajunge din urmă, am luat-o la goană înapoi să-i vestesc noul traseu. Prea târziu: Raluca plecase înspre staţia de bus pe care o ştiam cu toţii. Ne-am întâlnit după câteva minute şi am luat-o într-altă direcţie, pe un traseu mai uşor de parcurs decât cel abrupt (dar foarte pitoresc) de ieri. Pe drum am povestit fiecare din noi, cei mari – nu fără haz - despre the way everything started in our relations. Rezultatul: două poveşti şi patru versiuni. Micul prânz de la cabana de lângă lac (punctul terminus pe ziua de azi) l-am servit cu gândul la cununia noastră de acum fix şapte ani. La întoarcere, după ce am cules frăguţe, zmeură şi afine pentru Theodor (căruia i s-a inflamat degetul mic de la mâna draptă, pe care şi l-a scrântit în tren, în drum spre Austria), ne-a prins ploaia. Am stat adăpostiţi câteva minute sub streaşina generoasă a unei prăvălii. Apoi, când a plouat cu less cats and dogs, am pornit-o spre cabană.

Ziua a cincea

Cerul a fost – ca de fiecare dată până acum – înnorat la primele ore ale dimineţii, însă pe la 9 s-a înseninat. Am luat bus-ul două staţii, apoi am mers vreo trei-patru ceasuri până am ajuns la o cabană. De acolo am văzut în zoom in (se zăreau şi de la poalele munţilor, de unde am început să urcăm) câţiva versanţi – cei mai semeţi – ai Alpilor, pe care zăpada nu se topise. Stâncile şi pădurile risipite pe munţii din vecinătatea cabanei la care am servit prănzul erau brăzdate de zeci de cascade. Am stat vreo jumătate de ceas cu Theodor pe o piatră lată pe malul unui pârâu. Cum eram la bustul gol i-am simţit palma plimbându-se pe spate, pe piept, pe braţe; am înţeles că este felul său – unic şi personal – de a privi, de a simţi (stricto senso) realitatea – apart from hearing, of course. La întoarcere n-am mai venit pe jos, ci am luat un fel de maxi van. Radioul local a transmis - în timp ce cuprindeam cu privirea peisajele ce le întâlnisem cu câteva ore mai devreme, la urcare – hit-ul lui Genesis, Jesus He Knows Me. Spre seară norii s-au adunat iar şi au cernut ploaie.
Speaking of Jesus, pe care-l văd pe aici (suntem într-o regiune catolică) reprezentat peste tot – pe străzi şi chiar în vârful munţilor, în preajma cabanelor sau pe poteci umbrite de pădure - răstâgnit pe cruci din lemn, din diferite alte materiale etc.. Primesc pe mail un off-line message de la amicul FD – un link spre un articol (pe care îl citisem şi eu mai demult) apărut în presă la câteva zile după izbucnirea scandalului mediatic provocat de IPS NC, atunci când s-a cuminecat – lovit brusc de sindromul emo – la inaugurarea unei biserici greco-catolice proaspăt plantate în Timişoara. Mitropolitul Ardealului declara într-un interviu că ortodocşii trebuie să aştepte cu răbdare eventuala unire cu romano-catolicii, că trebuie avut respect reciproc blah-blah. Întrebat fiind de reporter cum comentează gestul lui IPS NC, Mitropolitul oportunist (the other side of the same coin to me) zice batjocoritor şi resentimentar că NC „a confundat Sfânta Împărtăşanie cu un borş de urzici”...Cam la această cotă se poartă şi se manifestă respectul inter-confesional, atunci când nu există pur şi simplu o indiferenţă teologică flagrantă – gen wishy-washy - faţă de aspectele dogmatice ale celorlalte confesiuni / religii. Jonathan Swift avea dreptate: „Avem suficientă religie ca să ne urâm unii pe alţii.” Şi, nu mai puţin, Nietzsche, care - în stilu-i emfatic - mărturisea că, de fiecare dată după ce a dat mâna cu un om religios, simţea nevoia imperioasă să se spele pe mâini.

Ziua a şasea

Astăzi, fetele (Raluca & Nicoleta) au urcat pe munte cu telecabina. Noi (Gabi & moi, plus copiii noştri: Andrei & Theodor) am rămas loco, urcând totuşi o porţiune mică de munte, cât să vedem ca-n palmă staţiunea, cu bisericuţa romano-catolică – albă, dichisită şi semeaţă – în centru. Din când în când am urmărit cu privirea pe câţiva aventurieri ce se dădeau cu parapanta din înaltul cerului.
În două rânduri am fost la piscina de la Hubertus – admirabil amenajată, în stil „rustic”, wilde – unde am simţit nevoia să profit cât mai pot de priveliştea pe care mi-o oferă staţiunea – elegantă, curată, civilizată, încadrată de lanţurile lmpădurite şi, pe alocuri, înzăpezite, ale Alpilor - în care mă aflu, înainte de întoarcerea acasă şi de relntâlnirea cu aceleaşi decoruri grim (pestriţe, uniforme şi cenuşii). Când ne-am întors la cabană am deschis televizorul la CNN, unde am aflat – între altele – despre căsătoriile „catolice” trendy în Japonia zilelor noastre (în care este angajat un laic pe post de preot, fiindcă japonezele vor să poarte wedding dress la nunta lor şi pentru că o scurtă predică – chiar venind din partea unui impostor pe post de popă ce ţine Biblia-n mână – dă mai bine la atmosferă decât sobrietatea unei căsătorii budiste sau oficiate la primărie), despre inflaţia de musulmani în talk show-urile de la CNN (unii, pare-se, victime ale purificării etnice de la mijlocul anilor 90 din fosta Iugoslavie) ce îl condamnă unanim pe Karadzic, ca şi cum numai sârbii ar fi omorât cu bestialitate mii de musulmani, iar musulmanii bosniaci ar fi curaţi ca lacrima.

Ziua a şaptea

Am fost şi azi pe coclauri, dar excursia – ultima – a durat numai vreo patru ore. Ţinta a fost o cabană unde am găsit, într-un ţarc, nişte capre de munte (pe care le-am hrănit cu frunze şi iarbă). De acolo am avut o vedere panoramică a întregii văi pe unde am colindat în zilele trecute. Nişte averse de ploaie ne-au grăbit paşii înapoi la cabana noastră. Seara am servit un fel de gala dinner la un restaurant italian. Am fost dezamăgiţi de muştele ce păreau că şi-au format acolo un adevărat stup. În plus, mâncarea a fost puţină, iar costul cinei cam mare. Împreună cu Gabi, Nico & Andrei am servit apoi, la o gelaterie, ultima îngheţată din staţiune.

Ziua a opta

La întoarcere am schimbat două autobuze şi patru trenuri, cu un stop over de opt ceasuri în Munchen. În burgul german ne-am dat pe strasse şi am hoinărit prin magazine. Am luat câte ceva pentru Theodor (hainele şi toate cele sunt adesea mai ieftine ca în minunata noastră ţărişoară): o cămaşă, un dublu CD cu Arta fugii şi, de la un magazin specializat în vânzarea unor produse din lemn, un joc numit Moara pentru nevăzători şi un crucifix. Drumul înapoi – oare de ce? – ni s-a părut mult mai lung, mai obositor. Din Budapesta am urcat în aceleaşi vagoane jegoase şi în compartiment cu noi am dat peste şase adolescenţi vlăjgani ce se credeau deja proprietari pe locurile ce fuseseră rezervate pentru noi. Ştiau puţină engleză, cât să ne trimită - culmea, ei pe noi! - la dascălul lor (erau în cantonament de rugby sau cam aşa ceva) pentru clarificarea situaţiei. Când i-am cerut unuia dintre ei să vină cu mine la profesorul lor despre care spunea că are biletele, ne-a răspuns în doi peri că nu ştie unde e. După câteva minute, un domn din comportamentul alăturat a fost cel care ne-a abordat şi s-a oferit să ne dea un loc pentru Theodor. I-am spus că avem trei locuri rezervate. Atunci, împreună cu o doamnă din acelaşi compartiment, a început să le explice ceva puştilor în maghiară şi în cele din urmă ne-au eliberat trei locuri şi jumătate din spaţiul pentru bagaje. Scuzele şi le-au cerut aceşti oameni, nu şmecheraşii „în pantaloni strâmţi şi soioşi”, care ne ocupaseră locurile şi cărora a trebuit – vreme de trei ore – să le suportăm pălăvrăgeala şi play list-ul zgomotos din m3 player-e. N-am mai zis nimic; m-am gândit că e mai bine să nu mă smintească îndrăzneala şi purtarea lor unfair. La urma urmei, dascăl fiind, am nevoie să mă reobişnuiesc cu felul rebel de a se purta al tinerilor, cu râsul lor zgomotos, cu aroganţa lor etc. Din toamnă începe un nou „campionat” şi trebuie să mă prezint pregătit.
Vremea e mereu frumoasă, semnele civilizaţiei în vădită criză, pe măsură ce am lăsat în urmă Germania. Aproape insesizabil în Austria, deja evident în Ungaria. Iată, fumatul în gara Budapesta – spre deosebire de gara din Munchen - este permis, ceea ce înseamnă că spaţiul dintre şine, peroanele etc. sunt transformate zilnic în locuri de depozitare pentru chiştoacele de la ţigări – specia fumătorilor care să-şi arunce mucurile de ţigară la coş pare că nu s-a inventat încă. Dar călătoria de la vest la est reprezintă – dacă îi dăm dreptate Pr. Rafail Noica – şi despărţirea de fetele râzgâiate şi apropierea de smerita Cenuşăreasă. Asta dacă avem răbdarea şi discernământul s-o dezbrăcăm pe Cenuşăreasa de azi (starea duhovnicească în care se află România şi Răsăritul creştin, în general) de straiele împopoţonate ale surorilor sale răsfăţate şi rele (care ar închipui, vezi doamne, Apusul apostat), pentru a ajunge la „comoara cea de mare preţ” ce s-ar afla decât şi numai în această femme douce ce „tace şi face”. Cum? Încăpăţându-se să stăruiască în „dreaptă închinare şi dreaptă purtare", într-o vreme când zeul lumii de azi este the almighty relativism.

Everything old is new again

Cu câteva zile în urmă a fost prins de autorităţile sârbe Radovan Karadzic, politician (de profesie medic psihiatru) puternic implicat în atrocităţile din fosta Iugoslavie, forţat să adopte (în 1995) o altă identitate, fugind din faţa acuzaţiilor de genocid. Involuntar mă gândesc la două din cele mai zguduitoare (admirabil realizate) filme sârbeşti pe care le-am văzut despre războiul civil din fosta Iugoslavie: Underground şi Pretty Village, Pretty Flame. Ambele se termină surrealistically. La Kusturica toate personajele – vii şi adormiţi – participă la un banchet (o nuntă) pe o bucată de pământ care se dezmembrează, asemenea Iugoslaviei. La Srdan Dragoevic ultimul cadru adună, de asemenea, toate personajele care au fost ucise în timpul masacrelor: claie peste grămadă, rănite de moarte şi înecate în propriul sânge, stau aşezate unele peste altele. Camera se depărtează printr-un lung travelling de această Guernica de sfârşit de veac XX. People are people. Everything old is new again.

A countess vs. a country priest

“To die is difficult, especially for the proud. I fear my death less than yours.” – says the priest (in Robert Bresson’s masterpiece, Le journal d’un curé de campagne / Diary of a Country Priest) to the pride countess, who’s been hiding her husband’s affairs for years, putting herself up with her husband's countless infidelities, suffering absurd humiliations. Still, the priest wishes to gently remove pride from her soul: “Blessed is sin if it teaches us shame.” The countess is reluctant to truly resign: “Nothing but words! Are you trying to worry me? Well, you won't. I have too much sense.” Now the countess silently approves of her husband’s will. He wants to throw away their daughter, as she threats him with his affairs. “God will break you.” “Break me?” says the countess. “He has broken me already. God took my son from me. What more can He do to me? I no longer fear Him.” Yet, the priest assures her that “God took him away for a time, but your hardness, the coldness of your heart may keep you from him forever.” The countess keeps on telling him that “Love is stronger than death. Your scriptures say so.” The priest: “We did not invent love. It has its order, its law.” The countess seems not to know about love’s order and law. She says: “God is its master.” “He is not the master of love. He is love itself. If you would love, don't place yourself beyond love's reach.” - answers the priest, who continues: “No one knows what can come of an evil thought in the long run. Our hidden faults poison the air others breathe. You'd never get through the day if you dwelt on such thoughts! I believe that, madam. I believe if God gave us a clear idea of how closely we are bound to each other in good and evil, we truly could not live.” The countess suddenly becomes interested: “Pray tell, what is this hidden sin?” The priest’s answer: “You must resign yourself. Open your heart.” The countess is not happy with the priest’s words: “Resigned? I've been too much so. I should have killed myself!” Yet, it is too late now: “I lived in peace, and I should have died in peace. That is no longer possible. What will you gain by making me admit I hate Him, you fool?” Here come the priest’s decisive words: “You don't hate Him now. Now at last you are face-to-face. He and you. You must yield to Him unconditionally. But I can assure you there isn't one kingdom for the living and one for the dead. There is only the kingdom of God, and we are within it. If our God were the god of the pagans or philosophers, though he might take refuge in the highest heavens, our misery would drag him down. But as you know, ours did not wait. You might shake your fist at Him, spit in His face, whip Him with rods, and finally nail Him to a cross. What would it matter? It is already done.” They have got to the threshold: “What must I say to Him?” says the countess. “Say: Thy kingdom come. Thy will be done.” The countess is hesitating: “I can't. It's as if I were losing him twice over.” But the priest assures her that “The kingdom whose coming you have just wished for is yours and his. Then let that kingdom come!” At last, her repentance arises: “I must have hated God to insult him as I did. I might have died with that hatred on my heart. An hour ago, my life seemed to me in order, each thing in its place. You have left nothing standing.” Yet, she admits that “The pride is still left in me.” The priest’s final words: “Give Him your pride along with everything else. Give Him everything. God is no torturer. He wants us to be merciful with ourselves. Peace be with you.”

P.S. The priest jots down in his diary: “I had to leave immediately thereafter for Dombasle and arrived home very late. Clovis, the old gardener, gave me a parcel from the countess. I knew what was in it. The small medallion, now empty, and its broken chain. There was a letter as well. "Dear Father, the hopeless memory of one young child had me isolated from everything in a terrifying solitude, and it seems as if another child has drawn me out of it. I hope I don't hurt your pride by calling you a child. You are one, and may God keep you so always. I ask myself how you did it, or, rather, I have ceased to ask. All is well. I didn't believe resignation was possible, and in fact it's not resignation that's come over me. I'm not resigned - I'm happy. I desire nothing. I had to tell you these things this very evening. We shall never speak of them ever again, shall we? Never. It is good, that word ‘never.' I feel it expresses, beyond words, the peace you have given me." The countess died last night.”

Necuvintele

Mă gândesc la câteva filme: Nazarin, Le journal d’un curé de campagne, Ugetsu Monogatari, Nunta de piatră şi, above all, opera completă a lui Tarkovski. Ce au ele ca numitor comun? Dincolo de profesionalism, există în ele o oază de înţelepciune care grăieşte aşa: atunci când ţi se pare că ai aflat care e adevărul, trebuie să te aştepţi la nenumărate încercări (ispite) pe care se cuvine a le primi cu sufletul pregătit, whatever the cost. Tarkovski ar spune că este vorba de o stare numită demnitate, pe care atunci când nu o (mai) are, omul se zdrobeşte, iar atunci când o are, se păstrează ca om. Şi încă ceva: cu totul remarcabilă e muţenia acestor filme, sau măcar concentrarea la maximum a limbajului. Cu atât mai mult sare în ochi esenţializarea cuvântării, cu cât vremurile în care trăim sunt sufocate de risipire, de împrăştiere fără noimă, de lipsă de măsură şi discernământ în alegerea cuvintelor - o adevărată babilonie sonoră, o aglomerare pestriţă de words, words, words signifying nothing, nothing, nothing...