Începând cu data de 25 februarie 2011 blogul Once Upon a Time in the Cinema devine blogul Pseudokinematikos.
Cărturarul C.S. Lewis, după îmbisericirea minţii sale (în duhul Anglican), a continuat să predea studenţilor la Oxford. Colegii săi (agnostici, „progresişti”, „raţionalişti”) nu conteneau să-l ia peste picior: „Şi ce, crezi că o să schimbi planurile lui Dumnezeu după bunul tău plac, rugându-te?” Iar el le răspundea: „Nu. Prin rugăciune nu cred că voi schimba gândul lui Dumnezeu. Dar cred, ştiu, că mă voi schimba eu însumi.” Peste ani, Alexander (personajul principal din Sacrificiul lui Tarkovski) spunea că omul modern a ajuns să relativizeze totul. Că bun este un sistem, orice s-ar zice. Şi, adăuga el, poate că n-ar strica omului modern să deprindă a practica – regulat, cu religiozitate – un ritual, măcar unul. De exemplu acela de a arunca – la aceeaşi oră din zi, fără a se abate de la acest program autoimpus – un pahar cu apă în closet. Şi tot ar fi ceva.
De ce e nevoie să te rogi – repetat, insistent, la nesfârşit – lui Dumnezeu? Nu ajunge o dată pentru totdeauna sau, oricum, nu aşa des? – m-a întrebat deunăzi cineva. Iar întrebarea îmi aminteşte de replica Scriitorului din Călăuza: „Închipuie-ţi – spune el – ce umilitor e să ceri, să te rogi.” … Ceea ce nu ştie (sau, furat de alte gânduri, se lasă cercetat de duhuri fariseice) acela care – altfel decât prin tăcere şi următor unei rugăciuni fierbinţi – se încumetă să răspundă acestei întrebări (invocând mândria luciferică drept rădăcină a tuturor relelor) este că se va expune unei avalanşe de încercări din partea celui ofensat. Iar cel ofensat nu e altul decât „părintele minciunii”, cel care adoarme în om dreapta socotinţă şi dreapta cinstire a celor ce se văd şi nu se văd. Şi atunci mintea ni se tulbură, nu putem suferi ocara ce ni se aduce şi sarcinile care ni se pun în cârcă. Ne mâniem (dar nu cu „sfânta mânie”) şi, nepricepuţi, pierdem toată bruma de sophie care – credeam noi – ni s-a sălăşluit în cuget. Căci Dumnezeu îi smereşte pe trufaşi, arătându-Se în schimb celor smeriţi cu inima.
Deal-vale, deal-vale – adevărat poem blagian este peisajul tainic al sufletului nostru angajat „războiului cel nevăzut”. Şi poate că este bine că-i aşa. Doar în măsura în care nu obosim să primim mustrarea celor din jur (fie ea şi nemeritată) ne vom îndreptăţi. Pentru că n-are nici un sens joaca de-a uite popa, nu e popa: ştim că se cuvine a proceda asemenea fiului risipitor (sau vameşului din parabola evanghelică), iar nu fratelui său fariseu. Oricum am da-o, oricum ne-am fofila, ajungem tot la dilema: paiul din ochiul aproapelui sau bârna din ochiul meu. Restul e tăcere.
Motto:
Fericit e acela care a păstrat încă înţelesul
datinilor părinţilor, al tradiţiei lor simple,
care a răspuns cu o lacrimă la cântarea unui psalm;
cel care, prin voinţă rupând îndoielile sufletului,
citeşte cu înduioşare sfânta Biblie
şi, ascultând clopotele bisericii, noaptea, cu evlavie,
rugându-se, a aprins în faţa sfintei icoane
o lumânare sacră şi a plâns dinaintea ei.
[Pavel Florenski]
Stâlpul şi Temelia Adevărului, lucrarea fundamentală a lui Pavel Aleksandrovici Florenski (1882-1937), mărturiseşte despre Adevăr, Bine, Frumos, eclezialitate („frumuseţea vieţii noi în Frumuseţea Absolută”), misiunea raţiunii ortodoxe şi soborniceşti („reasamblarea tuturor cioburilor într-un întreg, pe când raţiunea eretică alege fragmentele care îi plac”), păcat („diavoliada”, „raţiune în raţiune”, „raţionalitate pură”), desfrânare (neruşinare, cinism manifestat prin „expunerea celor ce trebuie tăinuite şi ascunderea celor ce trebuie arătate”), Liturghie („floarea vieţii veşnice şi totodată rădăcina şi sămânţa ei”), Dragoste („un teribil cutremur al sufletului ce întredeschide uşa lumilor de sus şi atunci adie dintr-acolo răcoarea raiului”, cea care „face făptura să uite de puterea păcatului”), canoanele bisericeşti ortodoxe (simboluri – iar nu legi şi norme ecleziastice – prin care este reglementată comunitatea bisericească; niciodată nu au fost respectate în întregime şi nici nu este de aşteptat că vor fi respectate vreodată).
Teolog şi filozof rus, preot ortodox, matematician, fizician, istoric al artei, Pavel Florenski avertizează, în cartea sa, asupra sfârşitului tragic al unei culturi desacralizate. Dostoievski (iar nu Tolstoi, cel care îşi imagina o a cincia Evanghelie), Tarkovski, Abuladze (cel din Căinţa mai ales), Dreyden (Lăcaşul îngerului) sunt pe aproape. Dar poate că aproape este şi Soljeniţân, cel care – în Arhipelagul Gulag – comentează pe scurt sfârşitul violent (în împrejurări necunoscute) al celui care – rămânând credincios sie însuşi, nefăcând nici un compromis cu puterea sovietică – a fost arestat (în 1933) şi ucis prin împuşcare în 8 decembrie 1937. „Săvârşitu-sa!” va fi apucat să spună, cu ultima suflare, acest mare cărturar mucenic pe care unii l-au comparat cu Leonardo da Vinci şi cu Pascal. Între Dumnezeul creştin Trinitar şi moartea în demenţă, între gheenă şi asceză – arată Florenski în studiul său – tertium non datur. Q. e. d.
Zi de zi, în drumul spre şcoală, zăresc din tramvai nişte cuvinte scrise cu vopsea groasă pe un zid, undeva în fostul centru al urbei: NU SUNTEM UN POPOR DE LEGIONARI! şi TOŢI SUNTEM DIFERIŢI, TOŢI EGALI! Mă întreb însă dacă nu cumva fenomenul (legionar) s-ar cuveni cercetat şi printr-o participare (oricât de sumară) a celor ce-l contestă la viaţa liturgică fără de care e greu de crezut că ar fi fost posibilă o conştiinţă de legionar. Sigur, nu mă refer la implicarea lor în politic, la extremisme. În privinţa recunoaşterii egalităţii şi diferenţelor dintre toţi oamenii, mă tem că se pierde – iar – din vedere tocmai „stâlpul şi temelia adevărului”. În Biserică, da, toţi sunt diferiţi (şi fiecare este chemat să-şi descopere şi să-şi afirme personalitatea) şi toţi sunt egali, ca şi comunianţi. Şi uite că ajungem tot la Noica filosoful: comunicarea fără cuminecare nu se poate. Dar pe cine mai interesează Biserica, atâta vreme cât ea este exclusiv identificată cu o instituţie retrogradă şi adesea profitabilă (pentru cine ştie să „se descurce”), iar preotul este numit, invariabil, popă sau „dom’ părinte”?
1990. Zorii libertăţii (înşelătoare) de după instaurarea „democraţiei originale” a regimului lu’ nea Nelu. Isteria unui popor întreg (aproape) sub lozinca (la vremuri noi, lozinci noi) „Nu ne vindem ţara!” Încă de pe atunci, unele voci cârcotaşe au spus: Nu ne-o vindem, o s-o dăm pe gratis. Douăzeci şi unu de ani mai târziu, frontierele sunt deschise oricărui român posesor al unui buletin (sau al unui paşaport). Nu mai trăim în România grănicerilor ce aveau puştile îndreptate spre înăuntru, ca să nu cumva să se smintească neamul românesc în urma contactului cu occidentul decadent. România de azi este – ca multe alte ţări – o pepinieră pentru ţările occidentale. Pentru ele pregăteşte forţa de muncă – fie ea calificată sau nu.
O colegă profesoară îmi povesteşte că, în clasa terminală (a XII-a) unde este ea diriginte, un băiat i-a spus recent că abia aşteaptă să termine liceul ca să plece – împreună cu numeroasa lui familie – în străinătate. „Ţara asta parcă e de vânzare…” – i-a mai spus el, dezamăgit de cum merg treburile. Mult mai ademenitoare i se par alte cetăţi. E dreptul lui de a încerca, de a călători şi chiar de a greşi. Dar altceva voiam să spun. Anume, că tind să privesc cu înţelegere o astfel de atitudine detaşată şi tranşantă a tinerilor ce vor să-şi încerce norocul în altă parte, în alte ţări. Cu o singură condiţie: atunci când nemulţumirea lor (ce se apropie de lehamite) nu se sprijină pe un sentiment îndelung exersat de iubire, de înţelegere faţă de limba şi cultura acestui pământ, faţă de rădăcinile lui. Când eşti certat cu limba română, când literatura română (sau a oricărei alte ţări) nu-ţi spune nimic, când nimic – dar nimic! – nu te atrage la aceste locuri e foarte uşor să vrei să-ncepi, la 18 ani, de la zero. În altă parte, bineînţeles. Într-un loc unde se vorbeşte o altă limbă şi oamenii-s de altă lege. Mai cu seamă că, aici, legea aceea strămoşească stă bine pitită în tainice locuri şi „valorile perene” (din cultură, din cult etc.) sunt anevoie descoperite. Iar drumul până la ele nu e deloc lipsit de greutăţi. Căci trăim, vrem nu vrem, în era vedetelor media care chiar n–au nimic de spus, a măscăricilor şi a şarlatanilor. Îţi trebuie multă răbdare şi pricepere să ştii, la 18 ani, să îi dai pe toţi aceştia la o parte ca să ajungi la poemele lui Eminescu şi Blaga, la muzicile lui George Enescu şi Paul Constantinescu, sau ca să guşti formele abstracte ale lui Brâncuşi. Ca să ştii să discerni. Ca să ştii să lupţi pentru ceea ce vrei şi să ai tăria să spui „nu” la ceea ce nu vrei.
Într-un fel, plecarea care încotro (şi cu rost, şi fără rost) a „junilor corupţi” sau „în curs de corupere” face parte din aventura existenţială a fiecărui om întru căutarea identităţii. Şi-apoi, să nu uităm că nu puţini se vor trezi cândva, în ceasul deşteptării lor. Chestiunea identităţii personale devine importantă abia atunci când îţi pui probleme, când vrei sa afli, să te cunoşti şi, deopotrivă, să cunoşti (mediul în care s-au format cei care ţi-au dat un nume şi care n-au apucat să se rinocerizeze încă, limba acestui pământ aşa cum îi dau viaţă poeţii, scriitorii, actorii, patrimoniul cultural al acestui pământ ş.a.). Pentru cine nu are astfel de curiozităţi (şi este înzestrat cu un caracter robust) e foarte comodă adaptarea în babilonia occidentală. Ce devine astfel, singura soluţie.
„Armata te face om” este o – azi vetustă – vorbă din popor. Armata, în ţara noastră, nu mai e obligatorie. Dar acolo, într-o unitate militară, aveam să-l întâlnesc pe cel mai longeviv prieten. Tocmai venise în batalionul unde fusesem repartizat, de la o cazarmă foarte aproape de Timişoara, unde a făcut perioada de instrucţie. Purta pe creştet o şuviţă lungă, gen Michael (Jackson) pe care tot îl ameninţam că o să i-o tai în somn. L-am iertat până la urmă şi l-a prins marea „lovituţie” din decembrie 1989 cu podoaba capilară neatinsă. L-am cunoscut pe Dan Voinea într-o seară când eram de planton în companie. A percutat (singurul, în toată acea turmă de trupeţi) la numele unui compozitor român de muzică de film (dar şi muzică uşoară, dar şi jazz, experimentală, electronică etc.) faţă de care aveam atunci – şi mai am şi acum – o mare admiraţie. De atunci au trecut 22 de ani. Şi încă mai glumesc că el, acel muzician, a fost liantul prieteniei noastre. Mă leagă multe amintiri de Dan şi îi sunt recunoscător pentru eleganţa şi îngăduinţa lui de-a lungul vremii. A fost alături de mine şi în ceasul cununiei mele cu Raluca şi la botezul copiilor noştri. N-am să uit nicicând emoţia cu care l-a ţinut în braţe pe Theodor înaintea altarului şi nici întreita sa lepădare de Satana. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost apoi alături de mine în multe proiecte editoriale, desenând şi făptuind grafica unor volume pe care le-am tradus în româneşte. Mai recent a fost autorul copertei la prima mea carte, Pseudokinematikos.
Îmi pare rău că, din neglijenţa mea, multe din desenele pe care mi le dăruise s-au rătăcit. Le mai văd doar aievea, cu ochii minţii. Astfel de invisible paintings sunt, pentru mine, biserica din pădure (o acuarelă), bocancul acela de soldat ce sta lângă un chip de fată (schiţă în cărbune), două ipostaze – tot în cărbune – de autoportret (Dan la tinereţe şi Dan la maturitate), schiţele pentru un proiect care – din motive obiective – nu s-a mai înfăptuit: revista Porţi pe care, la începutul anilor 90, urma s-o scoată d-nul critic literar Cornel Ungureanu. Din lucrările sale mai recente mă obsedează, recunosc, două. Sunt pânze incluse în expoziţia sa de la Cărtureşti (din anul 2008), Urban capella. E ceva acolo din levitaţia mirilor pe care-i întâlnim în tablourile lui Chagall, însă decorul e altul. În locul elementelor chagalliene aparent idilice, reprezentative pentru lumea rurală rusă ori pentru spaţiul citadin parizian, Dan foloseşte instalaţii industriale şi spaţii apăsătoare ce amintesc mai degrabă de cromatica, formele şi accentele compoziţiilor shocking semnate de Francis Bacon. Încă de la prima privire aruncată asupra lucrării sale intitulată Iertarea mi-am amintit de Iov: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Un trup gol se încovoaie spre a se curăţi de imală şi de sânge, la un robinet. Strigătul – atât de prezent în pânzele „furioşilor” (Munch, Bacon) – este aici mai degrabă implozie. Revolta pare întrecută de smerire, de umilire (prin apropierea privirii de humus, de lut, de pământ). Zgomotul (the fury) pare întrecut de muzică, de consonanţe (the sound). Al cui este trupul zvelt care caută, încovoindu-se, să se cureţe, să se primenească? Poate fi al unui Stavroghin (eroul dostoievskian al Demonilor) cuprins de ruşine mântuitoare, transfiguratoare (căci că nu ne este prezentat chipul său, spre a face cunoştinţă cu el „faţă către faţă”), dar poate fi şi al boxerului (de o vigoare trupească neobişnuită, mereu on the road) jucat de Bruce Willis în Pulp Fiction. Desprins, oricum, din lumea „depravată” a lui Dostoievski şi Tarantino, acest băiat dur şi zdrelit nu dă senzaţia că ar vrea să-şi continue goana prin viaţă à bout de souffle – dimpotrivă. Dan îl surprinde aproape încremenit, cercetându-se parcă în tăcere, luându-şi răgazul binemeritat al unei respirări tihnite, al unui tainic dialog cu sine. Răsplata „ieşirii din cursă” (din goana care duce la risipire) pare că vine şi din baia de alb care-l învăluie, din fâşiile imaculate ce-i brăzdează trupul, îndepărtând părţile impregnate de sânge şi noroi. Aceeaşi lumină albă pare să-i coboare până-n palme. Nuanţele livide ce încă i se mai zăresc pe braţe par trecătoare. Biruitoare sunt lumina şi albul. Adică transfigurarea. O altă lucrare trimite spre finalul filmului Requiem for a Dream. Un trup viguros făcut ghem, în poziţie de foetus, aminteşte de cele patru personaje de loser-i plăsmuite de Darren Aronofsky care, păcătuind (ratându-şi menirea, dezumanizându-se), se chircesc. La Dan Voinea, culcuşul este o cuvă de excavator. În funcţie de imaginaţia fiecărui privitor, ea duce personajul (cu puternice conotaţii kafkiene, vezi scena finală din Procesul) spre damnare sau spre salvare. O ultimă lucrare a sa îmi fixează privirea asupra a trei siluete de bărbaţi. Niciunuia nu i se vede faţa. Doi dintre ei şed pe o bancă în poziţie cugetătoare. Al treilea se îndreaptă parcă, semeţ, spre privitor. Gestul cu care-şi ţine paltonul elegant l-am mai văzut şi la popularul comisar Moldovan, cel care lucra „cu mâinile curate”. Dar mai sunt două mâini în tablou. Ale unei femei, care-l cuprind pe acest misterios şi plimbăreţ domn de la spate. Pentru mine, sunt mâinile lui Hari, femeia-soţie a psihologului Kris din Solyaris, femeia-prieten până la capăt. Dar pot fi, la fel de bine, şi mâinile Claudiei din L’avventura lui Antonioni, eterna amantă (ce-şi dorea zadarnic să fie soţie) care – la final – îşi aşează palmele peste fruntea aventurierului Sandro. Şi, de ce nu, ar putea să fie palmele Susanei din Agenda lui Carriere, misterioasa pariziancă apărută în viaţa lui Jean-Jacques anume parcă pentru a-i restaura sufletul deşirat şi pentru a-l aduna de pe drumuri.
Contraste, culori tari, vii şi forme ce exprimă forţă. Într-un cuvânt, hard stuff. Imaginile desenate de Dan se reţin multă vreme de la întâlnirea cu ele. Îi doresc acum, când intră în ring al 41-lea an al vieţii sale (vârsta la care - spunea Constantin Noica - un tânăr angajat în cultura umanistă începe să-şi dea măsura), să îndrăznească în continuare să fie el însuşi. Dar, folosind îndemnul filosofului de la Păltiniş, i-aş aminti să nu uite că abia la 60 de ani ar putea începe deceniul de aur al creatorului în acest plan. Că atunci când – all being well – a ajuns la 60 ar trebui să se gândească, atunci când pictează, la privitorul (sau cititorul de tablouri) care nu s-a născut încă. I-aş mai ura lui Dan să aibă îndrăzneala eroului său scăldat în baia de alb (în tabloul Iertarea), ce pare c-a găsit, într-un final, apa vieţii. Să deprindă şi mai bine arta de a asculta vocea Marelui Pictor, spre a ajunge – cine ştie? – să zugrăvească, odată şi-odată, formele şi culorile celor ce nu pot fi cuprinse în forme şi culori.
Belfast Queen’s Film Theatre. Adică principala sală de cinema care organizează (şi) proiecţii cu filme de artă, din capitala Ulsterului. Ultimul an din mileniul doi. Atunci şi acolo am văzut Mama şi fiul – tulburătorul film al lui Al. Sokurov. Copleşitor de pictural. Modest (minimalist) ca dramaturgie – dar asta e cool acum. De neuitat elegia despărţirii mamei de fiu. Hohotul de plâns al fiului care (în absenţa totală a tatălui) îşi veghează mama. Stă la căpătâiul ei şi o ocroteşte de parcă ar fi un copilaş. Apoi stingerea ei şi gros planurile cu mâinile mamei rămasă fără suflare. Peste ani aveam să citesc despre felul în care Mitropolitul Antonie de Suroj evoca despărţirea de mama sa, grav bolnavă. Ceva din duioşia acelor momente se regăseşte şi în filmul lui Sokurov.
…………………………………………………………………………………................……………..........................................................
Azi-dimineaţă am reascultat, în play list-ul personal, Mulţumesc, iubită mamă. Dincolo de interpretare (Mirabela Dauer) şi orchestraţie (Marian Nistor & Savoy) rămân versurile (ce-mi amintesc de poemul Leagănul de Lucian Blaga, de poemele scrise şi dedicate mamei de Grigore Vieru) pe care le iubesc şi care mă înfioară de aproape treizeci de ani. Prin ele un poet-ziarist-politician-măscărici etc. îşi răscumpără (în ochii mei, cel puţin) circul mediatic şi vociferarea mult prea apăsată din viaţa cetăţii:
Te-am secătuit de vlagă,
M-ai născut, m-ai înflorit
Pentru tine, mamă dragă,
Soarele e-n asfinţit
Mamă frumoasă, primul meu rai
Fă o minune, te rog mai stai
Dulce lumină, ram de măslin
Încă nu-i vremea, mai stai puţin…
În rugăciune, spune o apoftegmă a Părinţilor Deşertului, nu trebuie să fie loc decât pentru monah şi Dumnezeu. Abia atunci nu ne mai tulbură nicio închipuire. Abia atunci ajungem la măsura de rugăciune, de vieţuire liturgică a vameşului ce dorea să se reverse mila dumnezeiască peste păcatele (rătăcirile, eşecurile, neizbânzile) sale. Aşezarea duhovnicească a vameşului îmi pare mai degrabă o asimptotă de care – dacă suntem sinceri cu noi înşine – modul nostru de vieţuire nu se atinge niciodată. Prin urmare, suntem asemenea rugăciunii curate a celui care a spus: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” în măsura în care topim împăunarea fariseului din noi. Printr-o astfel de transformare trece psihologul Kris din Solyaris-ul tarkovskian. În film, există un cadru în care este surprins în faţa icoanei Sfintei Treimi a lui Rubliov. Nu spune nimic, ci doar stă cu capul plecat şi ochii închişi. Ca şi cum s-ar ruga. Acolo, pe planeta ca un uriaş creier gânditor, deprinde sentimentul vinovăţiei, al umilinţei, al smereniei. Descoperă, cum ar veni, rugăciunea vameşului. Şi, într-o clipă de delir, spune cu voce tare: „Numai ruşinea va mântui omenirea!...” Ajuns pe pământ, va îngenunchea înaintea tatălui său, într-un cadru ce aminteşte de tabloul lui Rembrandt, „Întoarcerea fiului risipitor”.
Îmi amintesc o scenă din filmul lui Denis Arcand, Jesus of Montreal. Câţiva actori pun în scenă drama patimilor lui Iisus, în curtea unei catedrale romano-catolice din Montreal. Interpretarea este atât de convingătoare încât o femeie din public (spectatorii stau în picioare şi urmează un traseu ce punctează principalele „staţii” ale dramei) vine să-l atingă pe cel care, crede ea, poate s-o „salveze”, să-i „acopere păcatul”. Gardianul trebuie să fie foarte ferm ca s-o înlăture şi, într-un final, îi spune: „Lumea s-a adunat aici să-l vadă jucând pe el, nu pe tine cum te dai în spectacol!” Mulţi oameni vin la biserică, spunea astăzi preotul în cuvântul său de învăţătură şi tălmăcire a parabolei vameşului şi fariseului (pericopa evanghelică a primei duminici din Triod), ca să „provoace” minuni, să li se „citească” viaţa plină de tulburări şi să primească numaidecât „vindecare”. Situaţiile evanghelice în care se descriu vindecări ad-hoc nu au întârziat să fie ilustrate şi în cinema. Când nu e vorba de producţii propagandistice de duzină, le întâlnim în superproducţii gen Jesus of Nazareth. Sau într-un film excelent precum Il Vangelo secondo Matteo de Pasolini. Sau mai recent, în mediul ortodox, în Ostrov, Minunea sau Preotul, asiduu recomandate de numeroşi ierarhi, monahi etc. din raţiuni ilustrativo-didactice. În cazul capodoperelor tarkovskiene (toate cele şapte filme şi jumătate) sau la regizori precum Mizoguchi (Povestirile lunii palide după ploaie), Kurosawa (Dodeskaden, Ikiru, Cei 7 samurai, Rashomon), Abuladze (Căinţa, Copacul dorinţelor), Paradjanov (Umbrele strămoşilor uitaţi), Săucan (Meandre, 100 lei), Piţa (Concurs, Dreptate în lanţuri, Faleze de nisip, Pas în doi), Veroiu (segmentul Fefeleaga din Nunta de piatră, Sfârşitul nopţii, Semnul şarpelui), Aronofsky (Recviem pentru un vis), von Trier (Dansând cu noaptea), Lyne (Scara lui Iacob), Takita (Okuribito) şi încă alţii, transformarea îngâmfării în smerenie este prezentată nuanţat, cu mijloacele specifice filmului. În toate aceste exemple (şi în multe altele) împărăţia cerurilor (care este „pace şi bucurie”) se ia prin stăruinţă. Prin exersarea îndelungii răbdări.
Tot astfel, formele şi culorile din iconografia bizantină (cea necontaminată de mode, reforme, curente artistice sau pur şi simplu mofturile oamenilor) surprind într-un chip infinit mai esenţial „calea cea strâmtă” care duce la viaţă, decât pictura religioasă ieşită din canon, ori nicicând orchestrată după canoanele Bisericii. Ele, icoanele, sunt vehiculul ce ne poate transporta (atunci când nu pretindem numaidecât reprezentări lacrimogene, pietiste) spre starea de pocăinţă, spre rugăciunea vameşului. În faţa lor – dacă ne raportăm la ele nepătimaş şi dacă avem ochiul curat, neinfectat de clişeele picturii aşa-zis „realiste”, „umaniste”, „naturaliste” – simţim că ne aflăm faţă către faţă cu cel căruia se cuvine a-i cere milă şi iertare pentru greşelile noastre – cele cu voie şi cele fără voie, cele cu ştiinţă şi cele din neştiinţă. Pentru că doar ea, icoana bizantină, spulberă orice fel de imagine decorativă, îndemnându-ne a ne concentra pe esenţe.
Am vizitat, azi, familia Dascălului meu (parţial) hors école de limba română din gimnaziu, liceu şi facultate. Prilej cu care am vizionat, de pe un DVD, câteva secvenţe din concertul susţinut la Maastricht (în 2006 aprox.) de André Rieu & co. Piaţa centrală a oraşului era ticsită de lume, în timp ce mai multe camere de filmat suspendate ofereau – din unghiuri multiple – un bird’s eye view asupra atmosferei electrizante din concert. În program: arii celebre din lucrări simfonice, de operă şi operetă, dar şi din folclorul popoarelor. Cu toţii (câteva mii) se bucurau şi cântau în rând cu muzicienii. Mulţi stăteau la mese şi petreceau, astfel că scuarul din Maastricht s-a transformat într-o imensă terasă chique. Totul era însă bine organizat. Feţele oamenilor erau, desigur, vizibil înfrumuseţate. Exuberanţa publicului părea, la un moment dat, exagerată. DAR (şi asta contează, cred): câteva mii de oameni (dintre care, presupun, nu toţi erau spectatori fideli ai sălilor de filarmonică) au fost delectaţi, vreme de două ceasuri, de îndrăgite refrene în straie simfonice, în timp ce un amfitrion-violonist a orchestrat totul cu un şarm şi un simţ al spectacolului pe care puţini alţi muzicieni din zona simfonică îl au, iar dacă îl au, nu li se oferă prilejul să-l folosească – en plein air – în faţa unui public atât de numeros. Una peste alta, consider că demersul acestui violonist foarte pe val (în occident) este un mare serviciu adus muzicii simfonice. Valsuri de Şostakovici şi Johann Strauss, arii din Carmen, din My Fair Lady şi Cats, celebre canţonete italiene şi cântece populare maghiare au electrizat spectatorii. Totul a fost gândit şi înfăptuit la mare clasă, într-o atmosferă extrem de antrenantă, de dinamică, de reconfortantă.
Publicul olandez (cel mediu, nu excepţiile în care se numără spectatorii de tip connaisseur) ascultă valsuri şi muzică clasică şi de operă aşa cum respiră. Este familiarizat cu aceste sonorităţi şi se arată dornic să le asculte, să le deprindă…M-am gândit atunci la publicul românesc (cel mediu, nu spectatorii cunoscători) şi la ostilitatea lui faţă de patrimoniul simfonic românesc. M-am gândit, involuntar, la absenţa unui repertoriu – coerent susţinut – din piese simfonice şi concertante aparţinând unor autori români, în condiţiile în care, în mediul filarmonicilor, cel mai cântat compozitor român rămâne – de departe! – George Enescu. Nimănui nu pare să-i pese de creaţiile semnate de Paul Constantinescu, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Cornelia Tăutu, Marţian Negrea, Ştefan Niculescu, Aurel Stroe şi atâţia alţii. După cum mai nimeni nu este interesat de jazz-ul românesc. Foarte puţin este promovată şi adevărata muzică uşoară românească dintr-o epocă azi apusă. De experimentele electronice sau de muzicile scrise pentru film (înainte de 1990, când muzica reuşea să fie un personaj dramatic, cu drepturi egale, în construcţia unui film) sau teatru nici nu mai spun. Nimeni nu le poate asculta pentru că nu au fost niciodată transpuse pe disc ori difuzate la radio.
În atare condiţii, pentru că poporul român majoritar pravoslavnic nu ascultă nici pe departe numai muzică psaltică şi cânturi canonice bisericeşti (care, chipurile, l-ar împiedica să-şi mai dorească să exploreze şi alte zone muzicale), se distrează şi el cum poate. Şi cum ştie. Iar diletantismul muzicilor de „cenaclu revoluţionar al tineretului comunist” ori al manifestărilor de tip „Cântarea României” premergătoare anului 1990 a invadat fără drept de apel, în „democraţia originală” care i-a urmat, întreaga lume muzicală românească. Excepţiile, atâtea câte sunt, nu ţin de sistem şi – nefiind popularizate – e ca şi cum nici n-ar exista. Jalnicul amatorism de atunci s-a metamorfozat (şi chiar perfecţionat) în chip nebănuit, iar acum stârneşte admiraţia, adesea isterică, a maselor. Puţin mai către Vest, alte mase de spectatori îi aclamă pe André Rieu şi pe invitaţii săi. Dar, nu-i aşa, fiecare naţie îşi are cârciumile ei. Unii au pub-ul irlandez (sau olandez, sau nemţesc, dar mereu de bun gust şi rafinat), iar alţii trebuie să se mulţumească (în cazul în care dau semne de nemulţumire) cu birturile puturoase şi jegoase în care background-ul sonor e confiscat iremediabil şi exclusiv de nelipsitele manele. E, până la urmă, o chestiune de stil…
Au apărut pe ecrane la un an diferenţă, fiind etichetate (de criticul Florian Potra, în Aurul filmului, vol. 2) drept un „road movie” şi, respectiv, un „river movie”. Au fost, fiecare, un film-bornă în peisajul cinematografiei româneşti cu tematică „de actualitate”, de la începutul anilor 80. Până la un punct, atât Concurs, cât şi Croaziera erau recunoscute în epocă drept opere „demascatoare”, „îndrăzneţe” şi „atipice”. Concurs (gândit de autorul său încă de pe băncile facultăţii, de la sfârşitul anilor 60) intră în producţie în chiar anul când Croaziera îşi trăia momentul de glorie. Şi când, peste hotare, Călăuza lui Tarkovski făcea furori prin festivaluri.
Filmul lui Dan Piţa („frumos măiestrit, în imagini, sunet şi culori impresionante” – scrie Nicolae Steinhardt în Critică la persoana întâi) preia, ce-i drept, ideea de „expediţie” apăsătoare ca o corvoadă (într-un regim totalitar, evident) de la Croaziera lui Mircea Daneliuc. Dar – mult mai important – îşi trage seva (îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi instrument de cunoaştere) din poezia Călăuzei. Căci la Piţa, contactul cu tragicul şi sublimul („mai ales – remarcă acelaşi Nicolae Steinhardt – pe firul comediei bufe, al farsei fără înconjur, într-o continuă şi piperată atmosferă de mustărie, de bâlci, de pişicherlâc”) trimite spre „înţelepciunea vieţii şi rostul ei”, aşa cum îl transpune Andrei Tarkovski în filmul său: acela de a şti să te orientezi (să te laşi „călăuzit”) astfel încât să nu ţi-o risipeşti şi să nu pierzi prilejul – unic – de a te izbăvi din primejdiile şi capcanele în care poţi cădea.
La fel ca în Croaziera (tributar, ca limbaj cinematografic, „realismului minimalist” ce avea să fie asiduu exploatat, după anul 2000, de Cristi Puiu, Cristian Mungiu ş.a.), membrii echipei Concursului sunt predispuşi să-şi irosească vremea în tot felul de „nimicnicii, incidente, neghiobii şi lăturălnicii”. Care sunt acelea? O sumedenie de – observă Nicolae Steinhardt – „vrajbe, invidii, încăierări, denunţuri, lăcomii, mizerabile pofte, rivalităţi, referate”. Şi, s-ar mai putea adăuga, nenumărate sfezi, pofta de a face dragoste ca dobitoacele, pe apucatelea şi de a-şi fura singuri căciula, de a-şi vărsa veninul şi fierea unul pe altul. Mai presus de toate aceste „locuri comune”, se remarcă însă – la fel ca-n Călăuza – prezenţa personajului ce nu conteneşte a-şi jertfi mereu interesul, comoditatea şi mândria lui de om. Puştiul-călăuză din filmul lui Piţa ne îndeamnă a situa Concursul mai degrabă în descendenţa spirituală a Călăuzei decât a-l aşeza laolaltă cu Croaziera. Iar această diferenţă (în raport cu apologul lui Mircea Daneliuc) este mai importantă – în cazul Concursului – decât asemănările cu filmul lui Daneliuc. Acesta este „restul” – niciodată recuperat ulterior în cinematografia românească (şi valorificat apoi, de Dan Piţa, doar în Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri şi Pas în doi) – care trimite spre o zonă superioară a permanenţei umane. Sau, cum spunea regizorul într-un interviu de la sfârşitul anilor 80, spre „un nucleu de esenţial, de durabil, de dumnezeiesc, în jurul căruia e plăsmuită fiinţa noastră, viaţa, moartea, dragostea, frica, ura”.
Mitologia Concursului stă sub semnul celui care nici o clipă nu se gândeşte la sine, care dă dovada că trăieşte numai spre a face bine altora, întruchipând parcă definiţia cărturarilor germani: der Mann der nur für die Anderen da ist – omul al cărui ţel în lume este a fi numai întru slujirea celorlalţi. Iar „găinăriile” celor nouă albi, nu negri, mititei din Concurs par „topite”, la final, când – transformator, metanoic – începe „îndreptarea” lor, atunci când, imediat după producerea „marii explozii”, îl urmează pe Puştiul ce pare acum un adevărat „pescar de oameni”. Concursul este, astfel, filmul-poem al Puştiului-„salvator”, nu al „echipei dezorientate” şi nici al violatorilor din pădure ori a „ştabilor” semidocţi. Tot astfel, Călăuza se concentrează pe îndrumarea – cu nădejde, credinţă şi iubire – până în pragul „camerei dorinţelor” a scepticilor, cinicilor sau doar curioşilor. Nu gândurile necurate ale Profesorului şi Scriitorului sunt „punctul nodal” în pseudo-odiseea SF a lui Tarkovski, ci stăruinţa celui mult milostiv care spune: „Mai presus de toate să…credeţi!”… Croaziera însă rămâne exclusiv confiscat de proza repetatelor „nimicnicii, incidente şi neghiobii”, de „urâtul vieţii” din care lipseşte atât Puştiul-„călăuză”, cât şi ideea (neparodiată, neironizată) de călăuzire-îndrumare către însăşi „înţelepciunea vieţii”.
Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Croaziera), dar şi Pintilie (Reconstituirea), Tatos (Secvenţe, Fructe de pădure), Tănase (La capătul liniei) filmează viaţa „aşa cum e”. Lecţia Croazierei şi aplecarea ei spre „firescul de pe stradă”, spre „felia de viaţă” frustă şi „minimalistă” au făcut, după anul 2000, şcoală. Ea se numeşte Noul Cinema Românesc. Piţa (Concurs, Dreptate în lanţuri, Faleze de nisip, Pas în doi), Veroiu (segmentul Fefeleaga din Nunta de piatră, Adela, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Sfârşitul nopţii, Semnul şarpelui), Săucan (Meandre, 100 lei), Ciulei (Pădurea spănzuraţilor), Iliu (Moara cu noroc) filmează viaţa „aşa cum ar trebui să fie”. Realismul lor nu este „minimalist”, ci „magic”, „fantastic”. Dincolo de bune sau rele, au înţeles că – în artă – este nevoie cu atât mai mult de frumos, cu cât este mai mult rău în lume. Până una-alta, demersul lor – oricât de meritoriu, de insolit, de autentic cinematografic – a rămas un dead end în filmul românesc.
Există, în Scripturi, câteva (şi nu puţine!) „puncte nodale” în care se coagulează parcă veacuri de înţelepciune. Unul dintre acestea este, cu siguranţă, şi pasajul despre mânie din Evanghelia după Matei. Astfel, oricine se mânie pe fratele său – şi frate, largo sensu, îţi este chiar şi semenul ale cărui valori pot să difere în mod substanţial de ale tale – vrednic este de osândă. Cu atât mai puţin este îngăduită expresia verbală a mâniei, prin rostirea de injurii (de vorbe grele ca „netrebnicule”, „prostule” sau „nebunule”). Iar cel care le proferează vrednic este de gheena focului. De ce? Pentru că suduind, zgâlţâie nu un demon, ci pe însăşi legiunea de demoni din persoana asupra căreia sunt îndreptate vorbele de ocară. Bătălia este departe de a fi „la vedere”, între două forţe egale. Este un război de „gherilă” cu – adesea – închipuitul nostru duşman şi o inutilă măcinare de nervi. De aceea îndemnul la smerenie este cuminte şi cu dreaptă socotinţă adresat celor cu răbdarea pusă la încercare. Cine are urechi de auzit să priceapă.
Cutremurătoare sunt apoi amendamentele referitoare la „privirea vinovată” (fără luare-aminte), la „slobozenia vederii” cea pierzătoare (ucigătoare) de suflet. Şi îndemnul iubirii de vrăjmaşi, de a binecuvânta pe prigonitori – ca semne de restaurare, de „înviere” din întunecimea păcatului (înţeles ca „încremenire în proiect”, ori proiectul – pentru fiecare – se cheamă desăvârşire sau devenire întru fiinţă). Căci – suntem asiguraţi – numai aşa primim „cetăţenie” în Împărăţia Tatălui Celui din ceruri, care „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Aceasta, ni se spune, este calea cea strâmtă spre desăvârşire pe care – transformându-ne (metanoizându-ne) eul – suntem chemaţi a umbla. Şi iar ajungem la importanţa asumării unui „sistem” (a unei rânduieli) până şi (sau mai cu seamă) în această lume libertină ultra-relativistă şi tot mai pluralistă. Fără asta sfârşim ca Simion al Deşertului din filmul omonim al lui Buñuel: după nevoinţe aspre care au durat şase ani, şase luni şi şase zile, ajunge să fie biruit de nurii unei femei şi, luat fiind pe sus de un supersonic (printr-un efect suprarealist), eşuează lamentabil în fumul de ţigară şi ritmurile îndrăcite ale unei discoteci din … Manhattan.
Un week-end – încă unul – care a trecut cu viteza luminii. Sâmbătă, puţin după prânz, am ajuns la monastirea de lângă locul în care „munţii noştri aur poartă” (ce i-a inspirat pe cineaştii Dan Piţa, Mircea Veroiu, Iosif Demian, Nicolae Mărgineanu şi Vlad Păunescu să regizeze şi să filmeze acolo adaptările lor după Ion Agârbiceanu – Nunta de piatră, Duhul aurului şi Flăcări pe comori). A doua zi dimineaţa, exact când vesteau clopotele începutul slujbei ceasurilor (premergătoare Sfintei Liturghii), au ajuns – aşa cum ne-a fost vorba – Petre şi ai săi (adică Laura şi Adrian). Totul – au remarcat ei în gând cu noi şi noi am simţit, iar, în gând cu ei – este cu maximă atenţie ales acolo, în „sânul lui Avraam” (de la rânduiala slujbelor la rânduiala pangarului şi a trapezei), ca strugurii de vin: bob cu bob. Pericopa desprinsă din pilda femeii canaanence (cea stăruitoare în cele bune şi mare în credinţa sa) a rotunjit o slujbă solemnă şi percutantă. După o „discuţie de taină” la o cafea am pornit cu toţii spre cetatea unde, seara, urma să se joace o nouă reprezentaţie cu Misterioasa pariziancă după Agenda lui Jean-Claude Carrière (n. 1931). Din adaptările pentru ecran ale scenariilor sale văzusem: Goya’s Gosts, Sommersby, L’associé, Die Blechtrommel, Le charme discret de la bourgeoisie, Taking Off, La voie lactée, Belle de jour.
Spectacolul montat de Ghiţă, cu Laura şi Adrian, surprinde plăcut prin ţinută. Economie de mijloace, ritm, antren şi – mai ales – o „temă de casă” ce mi-a amintit de lecţia lui Bob Fosse (cel din All That Jazz). Acolo era întâlnirea unui coregraf fustangiu (dependent de „vin, cânt şi femei”) cu…Moartea/Viaţa, ce avea chip de înger bălan înveşmântat în straie de mireasă. Subtextul acestei (în aparenţă doar) comedii trimite spre acelaşi lucru: întâlnirea (reală? imaginară?) cu fata neprihănită dă peste cap socotelile unui bărbat ce-şi nota în agendă fiecare „pradă”. Iubirea trezeşte morţii, iar Jean-Jacques este un living dead pe care îl „problematizează” o fată ciudată (nebună? sfântă? vampă?), care-l determină (precum odinioară Sonia Marmeladova pe Rodion Romanovici Raskolnikov) să lase tot ce are pentru a putea pune început bun devenirii sale întru fiinţă. Într-un ev în care vulgaritatea confiscă atâtea suflete, iată o piesă în care accentele se pun altfel: pe desprinderea de „carnal”. Cunoaşterea, în piesa regizată de Petre Nicolae, nu mai este una carnală (mai mult: experienţele – repetate, minuţios contabilizate – de tip carnal knowledge sunt luate în derâdere), ci una…ontologică. Misterioasa pariziancă este sinonimul aventurii întru anevoioasa recompunere (din ţăndări) a unui suflet aflat în deşirare. Iar Susanne este fata ce pare să ne transmită că „nu cunoaşterea limpezeşte taina, ci taina limpezeşte cunoaşterea”.
Paradoxal, printre situaţiile comice şi replicile inteligente din această piesă-apolog, se insinuează ideea că „ruşinea salvează omenirea”, aşa cum reiese din scena ce marchează, probabil, începutul schimbării (transformării, restaurării) lui Jean-Jacques. Când e pe punctul de a-şi viola noua „victimă” (cu numărul de ordine 135 în agenda sa), aude vorbele acesteia ce au fermitatea şi blândeţea Soniei din Crimă şi pedeapsă, care, fără să-l privească, îi spune: „Acum aveţi nişte gânduri care nu-mi plac”. Iar masculul din el, aparent incurabil, este copleşit de ruşine. Abia acum poate primi „transferul de personalitate” (de umanitate) care să-l smulgă dintr-o existenţă plată, monotonă, searbădă. Abia acum este pregătit să înceapă temerarul urcuş spre sine.
Cum-necum, Pseudokinematikos a ajuns şi pe rafturile Cărtureştilor. În ultima zi din ianuarie 2011 s-a petrecut – la Timişoara – lansarea oficială a acestui „fals tratat de cinema românesc” (photos here). Cu o seară înainte, pe când vorbeam cu Monahul din creierii munţilor (peisajul, acolo, trebuie să fie acum o nebunie – am auzit că a nins), i-am mărturisit că nu ştiu să ţin speech-uri şi l-am rugat să-mi trimită un cuvânt de învăţătură care să mă scoată din încurcătură. Răspunsul său a fost acesta: „Chiar aşa să spui: Vă mulţumesc tuturor celor care aţi venit astă-seară aici, dar eu nu sunt obişnuit să vorbesc în public, am trac şi mă simt mai bine în faţa paginii albe ori a monitorului pe care urmează să scriu. Doamne ajută!”
Am avut, recunosc, emoţii pentru întâlnirea cu publicul. Am emoţii mereu înaintea unor momente mai speciale – asta dovedeşte că nu-mi sunt deloc indiferente. Am ajuns, cu Theodor, mai devreme cu aproape un ceas – Raluca, Ioan şi părinţii au venit după noi. Ne-am instalat la primul etaj, acolo unde urma să vină lumea. Timpul – până la ora 7 p.m. – a trecut incredibil de repede. La ora când trebuia să demarăm se strânseseră deja câteva zeci. Pupături, strângeri de mână, zâmbete, bucuria reîntâlnirii cu oameni dragi. (Şi regretul de a nu mă fi întreţinut cu toţi cei prezenţi.) Pe lângă familia venită cu mic-cu mare, pe lângă rude şi amici, se aflau alături de mine câţiva dascăli din şcoală şi din universitate, dar şi nesperat de mulţi elevi (şi foşti elevi) de-ai mei. Doi dintre invitaţii care urmau să prezinte cartea – domnii profesori Cornel Ungureanu şi Lucian Ionică – au rememorat stagiunile de cinematecă timişoreană (cu unele dintre ele am avut şi eu legături tangenţiale sau chiar secante), iar Lucian Mircu a povestit despre două momente în care ni s-au intersectat cărările cinefile: în anul 2005, când ne-am cunoscut la proiecţia cu Moartea domnului Lăzărescu (iar Lucian era nedumerit de atitudinea mea nu ostilă, ci rezervată faţă de acest film ce a făcut furori prin festivaluri – peste ani avea să înţeleagă de ce: pentru că succesul său a fost pregătit de o serie de filme româneşti de referinţă, realizate înainte de 1989, despre care tinerii mai ales ştiau foarte puţine lucruri) şi în anul 1995 când Lucian frecventase deja de doi ani cinemateca pe care – fără să ştie atunci – o organizasem la cinematograful Studio din localitate (cu filme care stăteau degeaba în cutii, în depozitul din oraş, ce aproviziona sud-vestul ţării). Din spatele meu a dorit să spună câte ceva şi dl. profesor Alexandru Metea (care mă ştie, practic, de când m-am născut) – primul şi singurul care m-a călăuzit (în gimnaziu, înainte de admiterea la facultate şi în studenţie) în fascinanta lume a sintaxei propoziţiei şi frazei. Vorbele lor măgulitoare au punctat o realitate pe care şi dacă aş vrea, nu aş putea-o ascunde: dragostea mea necondiţionată pentru filmul românesc. Din această dragoste m-am apropiat, în copilărie, de zeci şi sute de filme româneşti (pe atunci ieşeau peste 20 de premiere pe an), până să deprind criterii de selecţie, de evaluare, până să ajung la ideea (sau crucea) lor – acolo unde era cazul, fireşte. Din această dragoste am alcătuit – la sugestia editorului de carte Virgil Baidoc (managerul editurii Theosis pentru care am tradus câteva cărţi în ultimii ani) şi cu ajutorul amicului meu Dan Voinea (autorul coperţii, ce prelucrează un cadru din Nunta de piatră, filmat de Iosif Demian) – o mini-antologie de „portrete în mişcare” ale unor cineaşti români, de comentarii pe marginea câtorva filme şi cărţi de cinema românesc la care ţin. Adică, Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc.
Am făcut neascultare de Monah, şi am mai adăugat câteva vorbe pe care simţeam că vreau şi pot să le spun în chip firesc, fără trac. La urmă, am ţinut să mulţumesc familiei mele pentru îngăduinţa şi bunătatea cu care m-au sprijinit şi m-au lăsat să stau aproape de tastatură ore-n şir. Dl. Metea (şi nu numai el) m-a încurajat să nu mă opresc aici. Pr. Robert mi-a şoptit că a stat la parter, cu urechile lipite de boxe ca să asculte acele invisible movies de Adrian Enescu (teme prelucrate şi reorchestrate la synthesizer din filmele şi piesele de teatru compuse de-a lungul anilor) care ne-au însoţit întreaga seară. Cu Pr. Silviu – următor unui schimb recent de replici de pe facebook – am glosat puţin pe tema „legendelor” şi a „realităţii” referitoare la sfinţi. Chiar aşa: cine poate spune unde anume se termină litera şi unde începe spiritul (duhul)?
Seara s-a încheiat cu proiecţia scurt-metrajului din anul 2000, Zapping (regia: Cristian Mungiu), o radiografie în cheie parabolic-ironică a civilizaţiei imaginii (a imaginii fără nici un Dumnezeu însă!), în care trăim. A unei lumi mecanicizate, alienate, care a pierdut orice legătură cu cuvântul scris într-o vreme în care televiziunilor le era interzis să îşi îndemne telespectatorii să mai pună mâna pe-o carte. S-a dat la toată lumea tea for free, s-au ronţăit biscuiţi italieneşti şi turtă dulce neaoşă (gătită de mom-in-law) şi s-a degustat vin (preparat de dad-in-law). Am scris dedicaţii pe volumele cumpărate (all sold out) şi mi-am spus că, deopotrivă cei patru prezentatori ai volumului, cât şi toţi cei veniţi pentru lansare mă obligă să mă ridic (măcar de acum înainte) la aşteptările lor. Pentru că noblesse oblige.
De dimineaţă, drumul spre monastire – desprins parcă din tablourile lui Bruegel dedicate iernii – era o minunăţie: copaci întregi acoperiţi de promoroacă, câmpuri albe şi eleşteie îngheţate. Suficiente motive să exclami, ca într-un şlagăr pop (muzica: Ion Cristinoiu, versuri: Mircea Block, voce: Gabriel Cotabiţă) de prin anii 80: „Te iubesc, viaţă, te iubesc!” Astăzi Biserica i-a pomenit pe cei Trei Ierarhi (Vasile, Grigore, Ioan), tustrei „cuvântători de Dumnezeu” şi mi-am spus că poate cercetarea Vieţilor sfinţilor nu e chiar o vorbă-n vânt. Poate că merită, chiar merită să ne aplecăm asupra „poveştilor despre stele” care, aşa cum spunea sabreur-ul muncitor şi student la seral interpretat de Claudiu Bleonţ (în scena seducţiei din sala de lectură a bibliotecii publice din Pas în doi), sunt adunate într-o „carte veche şi cam grea” care – explică strungarul jucat de Bleonţ, în timp ce îşi aşează tomul pe cap, întinzându-şi mâinile în lateral, de parcă ar merge pe o sârmă, ca un acrobat – ne ajută să ne păstrăm ţinuta: devenim mai drepţi. Poate că merită să fim nu doar recunoscători de-a pururi celor care ne-au dat un nume, dar să şi cercetăm istoria celui care l-a purtat: Ioan, Vasile, Grigore, Nicolae, Mihail, Gavril, David, Toma etc. Legende? Simboluri? Basme? Se poate, dar aceste metafore au exact atâta viaţă câtă le dăm noi. De noi, oamenii, depinde să le aducem la viaţă. Un clovn ca Charlot (din Luminile oraşului) îl poate salva de la ucidere de sine pe miliardarul părăsit de iubită, spunându-i că va auzi iar cântecul păsărelelor, că soarele va răsări din nou şi o nouă zi va începe. Că, altfel spus, are o mie de motive să vrea să trăiască. Dar poate că este nevoie să existe în sufletul nostru lutul potrivit unde să se prindă sămânţa aruncată de optimiştii ce încearcă să ne menţină moralul ridicat, să ne determine să nu renunţăm la „lupta vieţii”.
Nu-mi iasă din cap felul brusc în care, deunăzi, şi-a curmat viaţa rubedenia mea – un om pe care nu-l bănuiai de labilitate psihică, de hiperemotivitate, de oblomovism ce putea degenera în spleen cronicizat care să ducă la sinucidere. Şi-mi amintesc de îndemnul paulin („Rugaţi-vă neîncetat!”), de importanţa de a-ţi puncta viaţa cu semnele unei … metode, cu reperele unui canon liturgic. Desluşirea acestor semne însă este un work in progress care nu duce, aşa cum s-ar putea crede, la remuşcarea zdrobitoare (şi, în formele extreme, ucigătoare de trup şi suflet), ci la pocăinţa cu adevărat restauratoare, eliberatoare. Adică la (re)activarea sentimentului de bucurie, de minunare în faţa lumii create. La atenţia acordată lucrurilor şi bucuriilor mici (Μικρές Χαρές sau Small Pleasures – cum sună titlul unui adorabil scurt-metraj grecesc din 2008, în regia lui Konstantin Pilavios), cum ar fi peisajul mirific al unei zile de iarnă, în natură. La, în fine, (re)descoperirea candorii copilăreşti. Şi când te gândeşti că toate acestea – inocenţă şi profunzime – se găsesc zugrăvite (aşa cum bine observa Alexander din Sacrificiul tarkovskian) în icoanele din vechime. Dar cine să le mai recunoască frumuseţea transfiguratoare în ziua de azi, când preferăm estetica de plastic a ilustraţiilor, a tablourilor şi a picturii apusene în manieră naturalist-realist-romantică? Păcat, pentru că dacă ştii să o priveşti în adâncime, icoana – care (spre deosebire de fotografia de tip instantaneu) evită detaliile vulgare şi „firescul de pe stradă”, operând cu esenţe – poate să îţi desăvârşească simţul restaurator al contemplaţiei. Sau, cum spun englezii, it keeps you busy indeed. Icoana (înţeleasă ca „fereastră spre absolut”, în context liturgic) este, poate, medicamentul salvator de care evităm să ne folosim, considerându-l fie desuet, fie inutil. Este „asul” pe care – din prea multă împrăştiere – nici măcar nu (mai) ştim că-l avem ascuns în mânecă. Şi atunci recurgem la tot felul de soluţii de moment, la „vindecări”-instant, părăsind „calea cea strâmtă” (a îndelungii răbdări) pentru amăgitoare şi adesea zdrobitoare scurtături…
„Viaţa e un dar, nu o obligaţie” este, in nuce, povestea filmului spaniol din 2004, Mar adentro. Însă accentul (tonul face muzica, nu?) cădea pe ideea antropocentrică potrivit căreia omul (iar nu Dumnezeu) e stăpânul vieţii sale, deci şi-o poate curma când doreşte. Partea cu darul (şi implicit autorul darului, căruia i se cuvine „toată cinstea şi închinăciunea”) era total eclipsată de pledoaria apăsată în favoarea eutanasiei – o teză foarte corectă din punct de vedere politic, de altfel. De bună seamă că viaţa nu e o obligaţie, că nu trebuie – în sens militarist, dictatorial – să o trăieşti. Că nu ai cum să fii condamnat la viaţă, la fericire, aşa cum – printr-o serie nesfârşită de mijloace, care de care mai ademenitoare – o ideologie sau forme agresive, legaliste, de „creştinism evanghelic” caută să te ademenească. Biserica aceea ante-denominaţională, despre care pe bună dreptate s-a spus că este „secretul cel mai bine păzit”, poate da omului un ideal. Prin arta, slujbele şi rânduiala ei, Ortodoxia (căci despre ea este vorba) nu convinge, cât seduce – dacă nu ai inima împietrită, iar iubirea nu ţi s-a împuţinat – şi te învăluie cu Frumuseţea ei dintr-altă lume. Lumina ei este parcă necreată.
Totul se petrece, în vieţile noastre, ca un déjà vu. Inclusiv moartea altora. Decesul fulgerător al unui second cousin – un om, credeam, de milioane – îmi confirmă că viaţa (sau moartea) bate filmul. Şi revăd, aievea, destinul haiducului Năstase (Claudiu Bleonţ) din Dreptate în lanţuri. Funia pe care şi-o pregăteşte, rama pe care i-o dăruie fratelui său de haiducie (Ion, alias Petre Nicolae), împreună cu acel testament verbal: „Să n-o vinzi, să nu vinzi!” Sau destinul savantului sinucigaş din Solaris. Gibarian fusese bântuit de o „arătare”: o siluetă feminină care-l face să-şi piardă minţile. Şi să nu mai aibă răbdare până ajunge pe „planeta ca un creier uriaş” bunul său amic Kris Kelvin. „Nu e nebunie, îi va spune acestuia (printr-o înregistrare video cu valoare testamentară), ci mai degrabă o problemă de conştiinţă”. Sau „Mistreţul” din Călăuza, cel care – după ce a ajuns în pragul Camerei Dorinţelor din Zonă – s-a rugat pentru sănătatea (desăvârşirea, mântuirea, cum ar veni) fratelui, dar gândul i-a fost la un sac cu bani. Şi, pentru că aşa spune povestea, a primit ceea ce avea sădit mai profund în inimă (sacul cu bani), fiindu-i trecute cu vederea vorbele (care nu aveau acoperire în realitate, căci una spunea şi alta gândea). Nu şi-a putut suporta apoi meschinăria şi, încurcând pocăinţa restauratoare cu remuşcarea, a deznădăjduit cu totul şi, ca Iuda ori Stavroghin, şi-a pus capăt zilelor. Pulverizând într-o clipă fatală acel „rest de viaţă” care i-a mai fost lăsat. Murind, cum se spune, cu zile.
La câte destine – din varii motive – se risipesc în această lume, încă o „ucidere de sine” este, pentru cei din afara familiei împricinatului, un fapt divers. O astfel de grozăvie (slăbiciune? act de curaj extrem?) nu reţine atenţia decât, cel mult, apropiaţilor. Şi asta pentru o vreme doar: câţiva ani, câteva generaţii – cel mult. Ce poate mira atunci, fiind cu adevărat o pricină vrednică de cinste? „Învierea” celui căzut în deznădejde, care – fără să ştie ce face, evitând „calea cea strâmtă” a jertfirii de sine prin îndelunga răbdare – caută să se zdrobească, să-şi reteze singur rădăcina vieţii. Demn de toată admiraţia este, prin urmare, cel care rezistă ispitirii venite de la „părintele minciunii” prin vicleşugurile sale. Cel care ştie să rostească la vreme: „Piei, Satano!” Cel care ştie să asculte (precum olarul din filmul japonez Povestirile lunii palide după ploaie) atunci când se găseşte cineva să-l povăţuiască, să-i atragă atenţia că drumul pe care se află duce la pieire, că musai trebuie să iasă din mrejele întinse de „părintele vicleniei”, să pună capăt colaborării cu Satan. Cel care poate preface remuşcarea-n pocăinţă. Numai acela merge până la capăt (iar capătul nu poate fi decât – vorba poetului Ioan Alexandru – „acolo sus, cu turmele, pe plaiurile sfinte”) cu orice preţ. Chiar (sau mai ales) cu preţul suferinţei asumate şi al jertfei de sine. In Nomine Domini.
Am fost, cu Theodor, la concertul de vineri seara: Uverturi de Rossini (Bărbierul din Sevilla, Italianca în Alger, Coţofana hoaţă) şi Anotimpurile de Vivaldi (solist: Gabriel Popa). Full house. Ovaţii prelungi, după Anotimpuri, şi două bis-uri cu fragmente ce tocmai fuseseră cântate în concert. La urma urmei era şi normal ca, după nişte peripeţii ce au durat mai bine de o sută de ani (când au fost rătăcite pe undeva, dacă informaţia pe care o am este corectă), Anotimpurile lui Vivaldi să ajungă la inimile atâtor melomani. Nu sunt ele expresia cea mai directă (pe cât poate fi de direct sound-ul simfonic) a vieţii unui om, a succesiunii anotimpurilor sale, a succesiunii anotimpurilor acestui pământ spre care privea necontenit camera lui Vadim Iusov (şi ochiul de regizor-profet al lui Andrei Tarkovski), în Andrei Rubliov. Pentru că, nu-i aşa, pământul ne interesează - deocamdată. Despre el este vorba în propoziţie. Cerul există doar în măsura în care se reflectă în bălţile Terrei.
Două zile mai târziu, cu emoţie şi în formula 4R extinsă, am participat – ca nuni – la îmbisericirea şi botezul micuţei Mariei Teodora. Minunată (şi, în acelaşi timp, cumplită) misie. Pe la începutul anilor 80, actriţa Carmen Galin avea să declare, pentru estivala (şi nonconformista) revistă a Galei Filmului pentru Tineret de la Costineşti că festivalul de film din „staţiunea tineretului” era, la vremea aceea, singurul festival de film din ţară. „Ar trebui să repetăm asta la nesfârşit până vom ţine minte” - spunea actriţa. La fel ca (astă-primăvară) Ioan, Maria Teodora (care s-a comportat exemplar pe tot parcursul oficierii preoţilor) a avut parte de o primire în Biserică nu oriunde, ci în – din păcate – singurul spaţiu ortodox al urbei noastre care este (încă?) nepoluat de nestăvilitul duh apusean ce şi-a lăsat pecetea peste tot pe unde a trecut: tablouri religioase academice sau, cel mai adesea, jalnice, frizând kitsch-ul şi tot ceea ce, vorba lui Costion Nicolescu, este asemenea „cântării de manele la strană”.
Parcă acolo însă, în acea bisericuţă cochetă (şi despre care îţi vine să exclami că e „neromânească”), slujirea şi trăirea e alta. Cu totul alta. (Deşi „scenariul liturgic” e acelaşi.) Parcă mediul de acolo, vrednic de cultura bisericească şi demnitatea înaintaşilor, te face să uiţi că prezentul e aşa cum spunea cinicul Ambrose Bierce: that part of eternity dividing the domain of disappointment from the realm of hope. Şi, printre sfinţii pictaţi după canon şi după rânduială, Frumuseţea e cu adevărat salvatoare (pentru omenire, fireşte), iar ceea ce vedem (dacă avem ochii spălaţi de solzii deformatori ai pietismului, ai „naturalismului” sau „realismului” şi „umanismului”) nu sunt doar „nişte chipuri”, fără viaţă şi fără putere. În acel locaş care înţelege a fi „peşteră a Naşterii lui Hristos”, iar nu „peşteră de tâlhari”, Dumnezeu nu pare c-a murit, aşa cum – smintind o lume – profeţea Nietzsche la sfârşitul veacul al XIX-lea. Mai mult chiar, simţi mai acut ca oricând că eşti chemat să deprinzi însuşi rostul vieţii. De parc-ai fi „în pragul Zonei” (ca-n Călăuza).
Totuşi, povestea îmbisericirii nu se termină (nici pe departe!) într-o bisericuţă orânduită cu mult bun gust, unde nu afli nimic expediat sau de mântuială. Acesta e doar începutul, uvertura – strălucite, de altfel. Şi cine altul decât Marele Arhitect poate să ne grăiască despre „cele de pe urmă”? Să nu uităm de milioanele de „ostaşii-martiri cu feţe cuvioase” (Ioan Alexandru), care au deprins a se mulţumi cu, vorba ursului Balloo din Cartea junglei, „simply bare necessities”. Să nu uităm de cei care au ieşit biruitori din Gulaguri sau de cei care – de-a lungul vremurilor – au primit chiar botezul sângelui (al muceniciei). Poate că aceasta este însăşi calea desăvârşirii: asumarea nu atât a „cerului ca cer”, cât a cerului din noi şi din bălţile mereu nesecate ale existenţei noastre de zi cu zi. Ca-n Rubliov-ul tarkovskian.
