Monday 10 March 2008

Primăvara nu intră în grevă

Vine primăvara, ca o izbândă şi ca o izbăvire de păcat. Felina albă a iernii, într-un an întâmplat bisect, privind spre savanele încă pustii ale primăverii. Vine – o spun mâţişorii - primăvara. Superbii ochi de tigru fac din lună un ban verzui, cu reflexe metalice, blând şi neîndurător, aninat deasupra tristeţilor noastre, nemărginite ca un bărăgan. Peste lunga grevă generală, care ţine de optsprezece ani, cu schimburi prelungite sau prescurtate, la care au cotizat şi cotizează pe rând dascălii, mecanicii de locomotivă, măturătorii, moaşele comunale, hingherii, siderurgiştii, parlamentarii, lucrătorii de la pompe funebre, aviatorii, paznicii mitropoliei, motostivuitorii, vine, ca o briză de ghiocei, primăvara. Mi-ar plăcea să cred că vine ca un vulcan şi ca un tăvălug, care mătură şi aspiră gunoaiele noastre interioare, punând în funcţiune sângele unei naţiuni obosite de propria-i neputinţă. Cu riscul unui infarct, România ar trebui conectată la o tensiune mărită, altfel murim blazaţi, într-o stupizenie de bocitoare nătânge care plâng din inerţie, care şi-au uitat mortul, care nu mai ştiu de ce plâng şi pe cine plâng, plictisindu-se de monotonia lacrimei. De mâine, aud, intră în grevă ceferiştii. Doar primăvara nu intră niciodată în grevă. Merg, spre Ploieşti, zonă din care se trage ţărâna, când reavănă, când uscată, a sufletului meu. Pe la jumătatea drumului, forfecat de limuzine, Dumnezeu a aruncat pledul unei păduri. Copacii, stejari mai ales, sunt negri şi cenuşii ca nişte călugări. Deasupra lor, cerul, guler de alabastru şi vrăbii. Şirul de cocori n-a sosit, dar va veni în curând. O spune, prevestitoare, dunga orizontului, întredeschisă ca o geană de fată. O spune briza de zăpezi care se duc. O spun, cel mai abitir, ghioceii. Cât ţine pădurea, în drumul meu spre Sângeru, de-a dreapta şi de-a stânga şoselei, nişte siluete de bărbaţi, femei şi copii, aşezate, ca într-o calculată coregrafie, la distanţe respectabile unele de altele, desenează în eter acelaşi dans sublim, absurd şi miraculos. Pe o nuia tăiată din pădure, împunsă ca un deget arătător mai lung spre şosea, ei ameninţă trecătorul, în general automobilist, cu grenada coşuleţelor de ghiocei. Nimeni nu opreşte, nimeni nu cumpără, dar actorii rămân acolo, înţepeniţi parcă de săptămâni, cu tijele lor înflorate, minutar sublim al primăverii. E un trafic de ghiocei neimpozitat de fisc, falimentar şi generos. Migala de a împleti din trei smicele de răchită un coş de flori minuscul pe care, apoi, negustorul, care este şi meşter, îl umple cu ghiocei este egală trudei făuritorului divin. Cum sunt ghioceii? Ciopliţi fragil din spumă de zahăr, pe o montură verde, din irizări întunecate, ghioceii cată în jos cu priviri temătoare. Sunt bijuteriile lui Dumnezeu. Cupa lor mică ascunde un suflet şi este, cu certitudine, vie. Aş fi cumpărat un buchet să-l duc acasă. Stricam rânduiala celor şapte coşuleţe, averea întreagă a negustorului-copil. Le-am plătit pe toate şi le-am lăsat acolo, să nu stric scena, să nu stric vestirea. Să nu se supere Martie şi să uite să vină.

(Lucian Avramescu)

The sound of music

Vizionez cu elevii mei de clasa a IX-a B (una din cele două grupe unde predau) filmul francez din 2004 Les choristes – sublimă confesiune despre meseria de dascăl, despre felul în care un profesor cu aptitudini muzicale reuşeşte – asemenea lui Orfeu – să îmblânezască, folosindu-se de puterile tainice ale Muzicii, o clasă de elevi de la o şcoală de corecţie, să scoată la iveală ceea ce e mai bun în ei. Să vadă altfel spus, geniul din ei, acolo unde majoritatea (dascăli ori directori incompetenţi şi mutilaţi sufleteşte) vedeau numai pe delicvent. Pe unii chiar reuşeşte – cu îndelungă răbdare, cu dăruire şi o infinită modestie - să-i facă oameni aleşi. Unul din elevii recalcitranţi ajunge dirijor de orchestră simfonică. Personajul (surprins la vârsta maturităţii) este jucat de Jacques Perrin, acelaşi care în Cinema Paradiso interpreta rolul unui regizor de film celebru a cărui soartă avea să fie pecetluită în urma întâlnirii (pe când avea numai şapte ani) cu proiecţionistul satului (jucat magistral de Philippe Noiret). În Coriştii muzica e scrisă de Bruno Coulais – compozitor care ne-a încântat şi cu soundtrack-ul de la Le people migrateur.