Sunt liber iar. Nu căutaţi decât la nume
asemănari cu cel care-am fost ieri.
M-au dus în temniţă de undeva, din lume,
şi astăzi m-am întors nicăieri.
Nevasta şi mama nu m-au aşteptat:
una era prea tânără, cealaltă prea bătrână.
S-au privit o clipă în ochi şi-au plecat:
care spre viaţă, care spre ţărână.
Prietenii, puţini câţi am avut,
m-or fi uitat şi ei, de-atât amar de vreme,
căci pe la toate uşile-am bătut,
dar n-a ieşit nici unul să mă cheme.
De peste tot numai cenuşă tristă,
numai pustiu de ghiaţă şi ruine.
În gara-ntoarcerii, nici o batistă
nu flutură acuma pentru mine.
M-am întors nicăieri. Nu mai am cetate
nici casă, nici visuri, nci fraţi.
Sunt liber iar. Sărmană libertate,
mai bine-am fi murit întemniţaţi!
Dacă este adevărat ce afirma Soljeniţân („evenimentele sunt măsurate, pe diferite meleaguri, după o scară de valori proprie, născută din suferinţa trăită (...) şi totul se judecă numai după această scară”), nimic nu mai pricepe „omul recent”, dedat loisir-ului, din mărturiile celor care au trecut biruitori prin răstâgnirea din puşcăriile comuniste. Tot aşa cum, un film colosal precum Monanieba / Căinţa de Tenghiz Abuladze, nu mai spune nimic generaţiei actuale deprinse cu (şi astenizate de) exerciţiul clipurilor video publicitare sau muzicale, al conectării la repertoriul main stream din cinematografe, ce-şi aruncă mrejele asupra atâtor minţi necoapte. Şi poate că rigoarea moralei învăţată de cei născuţi a doua oară în temniţe, cuminţenia gândului lor ne sunt oarecum străine şi nouă celor care, nu neapărat dependenţi de manele, telenovele ori cinema contemporan, ne(mai)asumându-ne atât de necesarul şi lămuritorul „război nevăzut” contra duhurilor de tot soiul ieşite din Cutia Pandorei, ne-am moleşit voinţa în noile timpuri democratice ale „bunăstării”, „alegerii personale” şi „relativismelor” de tot felul.