Jiri Menzel's MY SWEET, LITTLE VILLAGE aka HOME, SWEET HOME

Sfânta Ioana a îngerilor

2009.08 Theodor, Buni, Ioana
Originally uploaded by saskiul

Există, în filmul inspirat din romanele lui George Călinescu Bietul Ioanide şi Scrinul negru, următorul moment: un fost ministru (Pomponescu, jucat de Octavian Cotescu), într-o scenă de alcov, se confesează amantei sale (Indolenta – Enikö Szilagy) într-un moment în care, deprimat datorită pierderii fotoliului ministerial, simte că-i fuge pământul de sub picioare: „Am cunoscut odată o fetiţă, un copil de religie ortodoxă, care era atât de convinsă de frumuseţea paradisului, încât în timpul unei boli grele aştepta cu nerăbdare moartea.” … Deunăzi s-a mutat la cer Ioana, o astfel de fetiţă de numai 15 ani pe care am cunoscut-o în urmă cu vreo şase-şapte ani. Cu puţină vreme înainte de a o întâlni, o tumoare cerebrală avea să-i răpească, subit, vederea. Dar, în ciuda ravagiilor progresive aduse de năprasnica boală, credinţa ei în „frumuseţea paradisului”, despre care vorbea Călinescu, era lumina care a trecut-o, de atâtea ori, de vămile disperării.

Din clipa în care ochiul, închis afară, a lăsat loc deşteptării ochiului dinăuntru, micuţa Ioana a trăit ca soră de mănăstire, îngrijită de mătuşa ei şi de alte maici. De fiecare dată când o întâlneam, la mănăstirea unde vieţuia, ne hrăneam – noi, cei din lumea sluţită de atâtea fasoane şi de false temeri - cu blânda ei veselie şi cuminţenie, cu sfinţenia ei asumată. Ioana era o fericită pentru că desluşea (şi apoi dăruia celor din preajma-i) singura fericire lăsată omului, aceea „pe verticală”, care – aşa cum spunea Blaga în poemul său Laudă suferinţei - „întăreşte fiinţa întru fiinţă”. Soarta ei nu pare altceva decât un poem blagian – luminos, nu absurd. Sunt, într-adevăr, atâţia semeni care „nu prea ştiu ce să înceapă-n zori cu suferinţa” şi „nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”. De aceea, pentru ei, suferinţa e „întuneric, tăciune în inimă, pe frunţi albastru ger, pecete arsă cu fier”. Pentru ceilalţi, care învaţă sau au învăţat lecţia durerii (fără să se acrească, fără să devină mizantropi), ea este „sâmbure de cer”. Ioana este printre cei care, n-au mai călcat pe pământ atunci când suferinţa prin care a trecut a schimbat la faţă argila, „în duh ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă”. Mi-o imaginez pe Ioana rugându-se în taină şi altfel – necanonic şi, involuntar, blagian:

„Tată, carele eşti şi vei fi,
nu ne despoia, nu ne sărăci,
nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă.
Alungă pe aceea doar care destramă,
dar nu pe-aceea care întăreşte
fiinţa-ntru fiinţă.
Fă ca semenii noştri,
de la oameni la albine,
de la-nvingători la biruiţi,
de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte
că există pretutindeni şi această suferinţă,
până astăzi şi de-acum înainte
singura legătură între noi şi tine.”

[later edit] A doua zi după îngropăciunea ei am reascultat cu gândul la ea, şi acasă (în versiunea interpretată la synthesizer de Isao Tomita) şi în principala sală de concerte a urbei (cu orchestră simfonică), Pavane pour une infante defunte de Ravel.

P.S. Aflu, de la mama, că o fostă vecină de palier – „tanti Rujiţa” – s-a dus şi ea la cele veşnice. Avea peste 80 de ani. Când am cunoscut-o era o proaspătă pensionară. Lucrase – înainte de a se muta în oraşul nostru - la Întreprinderea Cinematografică dintr-un municipiu învecinat şi îmi făcea o deosebită plăcere să o aud povestindu-mi despre spectacolele de gală şi de cinematecă pe care le organiza, despre întâlnirile ei cu oamenii de film din România (şi nu numai) – deh, lucruri sfinte pentru mine, căci numele de cod al religiei mele, de atunci şi chiar de acum, acesta era: cinematograful. Cinematograful poetic, desigur, filmul ca rugăciune şi ca fereastră spre absolut.
„Tanti Rujiţa” avea o inimă de aur şi o bunătate de care numai puţini au parte. Nu pot uita o întâmplare nostimă de la începutul anilor 90. Era, cred, pe 1 aprilie. Prima zi a „păcălelilor” de după Revoluţie. „Tanti Rujiţa”, îngrozită, dă buzna în casa noastră. Ne flutură pe sub nas o gazetă (Gazeta de Vest) în care, pe ultima pagină, un chenar de-o şchioapă, vesteşte izbucnirea celui de-al treilea război mondial, haos generalizat la cel mai înalt nivel în Rusia şi alte grozăvii asemenea. Pentru o secundă am îngheţat şi eu, recunosc. Apoi mi-am amintit că era 1 aprilie şi mi-am zis că o astfel de înşiruire de dezastre într-o singură zi e prea mult. În plus, de ce-ar fi apărut pe ultima pagină o ştire atât de importantă? De fapt, se întâmplase, la scară mai mică, farsa lui Orson Welles de la sfârşitul anilor 30, când – prin piesa de teatru radiofonic pe care o regizase (Războiul lumilor) - a păcălit nu o pensionară credulă (şi alţii ca ea), ci întreaga Americă…Nici „gospodice Rujiţe” (cum o alintam eu) nu mai e decât o amintire. S-a dus la bărbatul ei (care a murit imediat după Revoluţie) şi la al ei bun vecin: „nenea Ţiţi”.