Tertium non datur

Motto:

Fericit e acela care a păstrat încă înţelesul

datinilor părinţilor, al tradiţiei lor simple,

care a răspuns cu o lacrimă la cântarea unui psalm;

cel care, prin voinţă rupând îndoielile sufletului,

citeşte cu înduioşare sfânta Biblie

şi, ascultând clopotele bisericii, noaptea, cu evlavie,

rugându-se, a aprins în faţa sfintei icoane

o lumânare sacră şi a plâns dinaintea ei.

[Pavel Florenski]

Stâlpul şi Temelia Adevărului, lucrarea fundamentală a lui Pavel Aleksandrovici Florenski (1882-1937), mărturiseşte despre Adevăr, Bine, Frumos, eclezialitate („frumuseţea vieţii noi în Frumuseţea Absolută”), misiunea raţiunii ortodoxe şi soborniceşti („reasamblarea tuturor cioburilor într-un întreg, pe când raţiunea eretică alege fragmentele care îi plac”), păcat („diavoliada”, „raţiune în raţiune”, „raţionalitate pură”), desfrânare (neruşinare, cinism manifestat prin „expunerea celor ce trebuie tăinuite şi ascunderea celor ce trebuie arătate”), Liturghie („floarea vieţii veşnice şi totodată rădăcina şi sămânţa ei”), Dragoste („un teribil cutremur al sufletului ce întredeschide uşa lumilor de sus şi atunci adie dintr-acolo răcoarea raiului”, cea care „face făptura să uite de puterea păcatului”), canoanele bisericeşti ortodoxe (simboluri – iar nu legi şi norme ecleziastice – prin care este reglementată comunitatea bisericească; niciodată nu au fost respectate în întregime şi nici nu este de aşteptat că vor fi respectate vreodată).

Teolog şi filozof rus, preot ortodox, matematician, fizician, istoric al artei, Pavel Florenski avertizează, în cartea sa, asupra sfârşitului tragic al unei culturi desacralizate. Dostoievski (iar nu Tolstoi, cel care îşi imagina o a cincia Evanghelie), Tarkovski, Abuladze (cel din Căinţa mai ales), Dreyden (Lăcaşul îngerului) sunt pe aproape. Dar poate că aproape este şi Soljeniţân, cel care – în Arhipelagul Gulag – comentează pe scurt sfârşitul violent (în împrejurări necunoscute) al celui care – rămânând credincios sie însuşi, nefăcând nici un compromis cu puterea sovietică – a fost arestat (în 1933) şi ucis prin împuşcare în 8 decembrie 1937. „Săvârşitu-sa!” va fi apucat să spună, cu ultima suflare, acest mare cărturar mucenic pe care unii l-au comparat cu Leonardo da Vinci şi cu Pascal. Între Dumnezeul creştin Trinitar şi moartea în demenţă, între gheenă şi asceză – arată Florenski în studiul său – tertium non datur. Q. e. d.

Totul de vânzare

Zi de zi, în drumul spre şcoală, zăresc din tramvai nişte cuvinte scrise cu vopsea groasă pe un zid, undeva în fostul centru al urbei: NU SUNTEM UN POPOR DE LEGIONARI! şi TOŢI SUNTEM DIFERIŢI, TOŢI EGALI! Mă întreb însă dacă nu cumva fenomenul (legionar) s-ar cuveni cercetat şi printr-o participare (oricât de sumară) a celor ce-l contestă la viaţa liturgică fără de care e greu de crezut că ar fi fost posibilă o conştiinţă de legionar. Sigur, nu mă refer la implicarea lor în politic, la extremisme. În privinţa recunoaşterii egalităţii şi diferenţelor dintre toţi oamenii, mă tem că se pierde – iar – din vedere tocmai „stâlpul şi temelia adevărului”. În Biserică, da, toţi sunt diferiţi (şi fiecare este chemat să­-şi descopere şi să-şi afirme personalitatea) şi toţi sunt egali, ca şi comunianţi. Şi uite că ajungem tot la Noica filosoful: comunicarea fără cuminecare nu se poate. Dar pe cine mai interesează Biserica, atâta vreme cât ea este exclusiv identificată cu o instituţie retrogradă şi adesea profitabilă (pentru cine ştie să „se descurce”), iar preotul este numit, invariabil, popă sau „dom’ părinte”?

1990. Zorii libertăţii (înşelătoare) de după instaurarea „democraţiei originale” a regimului lu’ nea Nelu. Isteria unui popor întreg (aproape) sub lozinca (la vremuri noi, lozinci noi) „Nu ne vindem ţara!” Încă de pe atunci, unele voci cârcotaşe au spus: Nu ne-o vindem, o s-o dăm pe gratis. Douăzeci şi unu de ani mai târziu, frontierele sunt deschise oricărui român posesor al unui buletin (sau al unui paşaport). Nu mai trăim în România grănicerilor ce aveau puştile îndreptate spre înăuntru, ca să nu cumva să se smintească neamul românesc în urma contactului cu occidentul decadent. România de azi este – ca multe alte ţări – o pepinieră pentru ţările occidentale. Pentru ele pregăteşte forţa de muncă – fie ea calificată sau nu.

O colegă profesoară îmi povesteşte că, în clasa terminală (a XII-a) unde este ea diriginte, un băiat i-a spus recent că abia aşteaptă să termine liceul ca să plece – împreună cu numeroasa lui familie – în străinătate. „Ţara asta parcă e de vânzare…” – i-a mai spus el, dezamăgit de cum merg treburile. Mult mai ademenitoare i se par alte cetăţi. E dreptul lui de a încerca, de a călători şi chiar de a greşi. Dar altceva voiam să spun. Anume, că tind să privesc cu înţelegere o astfel de atitudine detaşată şi tranşantă a tinerilor ce vor să-şi încerce norocul în altă parte, în alte ţări. Cu o singură condiţie: atunci când nemulţumirea lor (ce se apropie de lehamite) nu se sprijină pe un sentiment îndelung exersat de iubire, de înţelegere faţă de limba şi cultura acestui pământ, faţă de rădăcinile lui. Când eşti certat cu limba română, când literatura română (sau a oricărei alte ţări) nu-ţi spune nimic, când nimic – dar nimic! – nu te atrage la aceste locuri e foarte uşor să vrei să-ncepi, la 18 ani, de la zero. În altă parte, bineînţeles. Într-un loc unde se vorbeşte o altă limbă şi oamenii-s de altă lege. Mai cu seamă că, aici, legea aceea strămoşească stă bine pitită în tainice locuri şi „valorile perene” (din cultură, din cult etc.) sunt anevoie descoperite. Iar drumul până la ele nu e deloc lipsit de greutăţi. Căci trăim, vrem nu vrem, în era vedetelor media care chiar n–au nimic de spus, a măscăricilor şi a şarlatanilor. Îţi trebuie multă răbdare şi pricepere să ştii, la 18 ani, să îi dai pe toţi aceştia la o parte ca să ajungi la poemele lui Eminescu şi Blaga, la muzicile lui George Enescu şi Paul Constantinescu, sau ca să guşti formele abstracte ale lui Brâncuşi. Ca să ştii să discerni. Ca să ştii să lupţi pentru ceea ce vrei şi să ai tăria să spui „nu” la ceea ce nu vrei.

Într-un fel, plecarea care încotro (şi cu rost, şi fără rost) a „junilor corupţi” sau „în curs de corupere” face parte din aventura existenţială a fiecărui om întru căutarea identităţii. Şi-apoi, să nu uităm că nu puţini se vor trezi cândva, în ceasul deşteptării lor. Chestiunea identităţii personale devine importantă abia atunci când îţi pui probleme, când vrei sa afli, să te cunoşti şi, deopotrivă, să cunoşti (mediul în care s-au format cei care ţi-au dat un nume şi care n-au apucat să se rinocerizeze încă, limba acestui pământ aşa cum îi dau viaţă poeţii, scriitorii, actorii, patrimoniul cultural al acestui pământ ş.a.). Pentru cine nu are astfel de curiozităţi (şi este înzestrat cu un caracter robust) e foarte comodă adaptarea în babilonia occidentală. Ce devine astfel, singura soluţie.