Anton Şuteu, un compozitor solar

Puţini compozitori reuşesc să treacă de la muzica simfonică sau de cameră la muzica uşoară (chiar şi invers) ocolind improvizaţia facilă şi fără să se trădeze. Anton Şuteu (17 ianuarie 1947 – 13 septembrie 2010) este, în acest sens, un învingător. Stăpânind tehnica sintetizatorului, a fost de cele mai multe ori propriul său interpret: „Astfel îmi oblig partiturile să vorbească aşa cum vreau eu”.

În rubrica sa intitulată Cronica muzicală on-line, Daniela Caraman-Fotea îl evocă astfel pe compozitor: „Desăvârşit profesionist, are armonie şi echilibru clasic; a subordonat tehnologia, expresiei romantice, dispune de elementele consacrate ale şlagărului. „Vrăjeşte” materia sonoră, pictează cu sunete melodii aşezate într-o lume a permanenţelor, cu lirism de luminoasă meditaţie. Anton Şuteu este un compozitor SOLAR!”

Muzica acestui „compozitor solar” şi creator de şlagăre (evergreen-ul Deschideţi poarta soarelui) se înrudeşte cu armoniile lui Florin Bogardo – acelaşi unduiri delicate de sunete ce îndeamnă la meditaţie, la visare. Creaţia sa din zona divertismentului (a genului aşa-zis uşor) se dezvăluie mai cu seamă în contrast cu „imperiul agresivităţilor diletante”, de ieri şi de azi. Melodiile-poem rămase de la Anton Şuteu (încredinţate Didei Drăgan, Corinei Chiriac, Mirabelei Dauer, Aurei Urziceanu, lui Gabriel Cotabiţă şi câtorva grupuri de solişti din care făceau parte Mircea Baniciu, Ioan Luchian Mihalea, Loredana Groza, Cornel Fugaru, Marius Ţeicu ş.a.) sunt puţine la număr, însă timpul le descoperă noi frumuseţi: Semn de întrebare; Cântaţi cu noi; Voi, oameni de mâine; Să ocrotim copacii înfloriţi; Pacea florilor; Să nu lovim nicicând un porumbel; Drumul iubirii; Lumea suntem noi; Nu-ţi spun adio; Da, recunosc; Cântec despre soare şi pământ; Doar iubirea; Fructul vieţii; Nu uita, vântule.

Albumele ambiental-orchestrale editate, cu ani în urmă, pe suport de vinil sau casetă audio (Aspiraţii; Între cer şi pământ; Muzica zodiilor) divulgă şi ele o personalitate aparte, subtilitate şi delicateţe. Atât versiunile cu text, cât şi cele orchestrale sunt realizate cu aportul vocal al Aurorei Andronache.

Şi în cazul lui Anton Şuteu, casele de discuri şi mass media sunt încă datoare să-i restituie itinerarul profesional, fizionomiile expresive, melodice, armonice, coloristice ale creaţiei sale. Muzica sa de factură simfonică, de cameră, film, pentru scenă, pop, jazz sau ambientală este, în cea mai mare parte inedită. Datorită şi „agresivităţilor diletante” mai sus-pomenite, care în ultimii ani au împânzit spaţiul sonor.

Pandora's Box

Steinhardt (Jurnalul fericirii): „Nu vrem să admitem că există şi taine, asta-i nenorocirea”. Şi tot el: „Divinitatea şi credinţa sunt parametri ineluctabili, de care nu te descotoroseşti în veac. Obţii numai, cum spune, Huxley, transferări. Ştiinţa, în zilele noastre, n-a desfiinţat teologia, a înlocuit-o.” La asta se va fi gândit şi Tarkovski atunci când, la câţiva ani după Andrei Rubliov a filmat Solyaris şi Stalker (Călăuza). Acelaşi film în fond, însă în straie de science-fiction. Poveştile SF, spunea el, sunt noile mistere medievale. Dostoievski, arată Steinhardt, o ştia de mult: „A trăi fără Dumnezeu nu-i decât un chin…Omul nu poate trăi fără a îngenunchea.” Iar dacă-l alungă pe Dumnezeu „îngenunchează în faţa unui idol de lemn sau de aur sau imaginar.”

Flashback: scena din Semnul şarpelui când Bâscu (Mircea Albulescu), „fiul risipitor”, se întoarce din „America aia a lui” (unde „e bine gândit…te poţi umple de bani”) şi povesteşte cum a făcut, în exilul său auto-impus, tot felul de munci. La un moment dat a fost şi telefonist. Săptămânal dădea telefon unor români americanizaţi, plecaţi şi ei în pribegie în „pământul făgăduinţei”. Le spunea despre noutăţile din ţară. Când a vrut să-i întâlnească, să-i vadă faţă către faţă, l-au refuzat şi l-au concediat. Acei români vor fi fost negreşit dintre cei care, odată plecaţi din vatra în care s-au născut, caută să năpârlească în regim intensiv, pentru ca să fie acceptaţi - numaidecât şi integral - de patria de împrumut.

Dumnezeul acela din cugetarea dostoievskiană e clar că a dispărut în „lumea nouă” aflată într-o continuă autodefinire. Asta nu înseamnă că oamenilor de acolo li s-a atrofiat instinctul închinării (vezi cazul lui Bâscu, pomenit mai sus: „te poţi umple de bani”). Totul e, vasăzică, de vânzare. Inclusiv sufletul, credinţa, amintirile. Pe de altă parte însă, nu toţi ajung să prindă rădăcini aici, în bătrâna Europă. Iar deasupra ei, la vedere şi asemenea reziduurilor, sunt – vorba regizorului Mircea Daneliuc – „cele ce plutesc”. Şi nu toate de provenienţă balcanică (ca, de exemplu, manelele sau şpaga). Repertoriul cinematografelor (câte au mai rămas), mass media, gadget-urile tehnologice au duhul acela specific de light entertainment care, în ultimii zeci de ani mai ales, a transformat o lume întreagă în colonie americană. Dacă nu scormoneşti în această cutie a Pandorei, dacă nu dai la o parte cultura DJ (pop, fast) şi toate aceste mecanisme sociale bazate pe zâmbetul de tip cheese - pentru a ajunge la tainele care lămuresc şi întemeiază - chiar că nu ai motive de nostalghie.