Monday 5 July 2010

Apropo de Ziua Americii

Răsfoind pe net am dat peste un clip dintr-un film cu mesaj zguduitor, Network (regia: Sidney Lumet, 1976). Aveam să-l vizionez destul de târziu, la aproape 30 de la premiera sa. Reîntâlnirea cu el (via you tube) s-a produs – n-a fost nimic aranjat – de 4 iulie (ziua SUA). Filmul lui Lumet atrăgea atenţia asupra ravagiilor de proporţii pricinuite de televiziune (prin manipulare, prin imbecilizare/tembelizare, prin cumplita dependenţă pe care o provoacă în rândul celor – nu puţini - care i se închină). Este vorba, desigur, de fenomenul media din America, aşa cum se va fi manifestat el pe la mijlocul anilor 70.

În anii 70, Televiziunea Română încă mai însemna (dar nu pentru multă vreme) şi cultură, pe lângă îndoctrinare comunistă. La douăzeci de ani după emanciparea ideologică începută în decembrie 1989, când delirul mediatic (prin internet-ul care a înlocuit, în mare parte, imaginile televizate) a cuprins şi România, povestea cinică din acest film (sau din 1984, Fahrenheit 451, The Player, din Natural Born Killers şi din A Clockwork Orange) nu mai e doar fantastică, satirică sau utopică. E de-a dreptul profetică.

Mai interesează, acum, pe cineva să asculte mesajul din Network, să afle că în ziua de azi nu se mai gândeşte în termeni de naţiuni şi popoare, ci de money-money? Predica extinsă, pe această temă, durează circa 8 minute în film şi e mai degrabă teatrală (sau livrescă) decât cinematografică. Mai este cineva sensibilizat de crudul adevăr rostit (cam tezist) în film: Trăim sub multinaţionala dominaţie a dolarului – aceasta e în vremea noastră, spune un fel de zeu suprem al unei congregaţii media ecumenice, „structura atomică, subatomică şi galactică a lucrurilor”? Să presupunem, prin absurd, că mai există spectatori pe care morala din Network (televiziunea sacrifică orice pentru un plus de rating), nu-i lasă indiferenţi. Întrebarea care se pune e: În ce măsură mai e posibilă salvarea de la … „umanoizarea” omenirii?

Dacă admitem că aşa e, că „suntem nişte umanoizi ce par a fi oameni dar nu sunt”, ce anume se mai poate face întru păstrarea „genelor” specific omeneşti? Altfel spus, cum putem rămâne oameni, în condiţiile în care totul pare să conlucreze la dispariţia … omului? În două din utopiile pomenite mai sus (1984, Natural Born Killers – „only love kills the demon”, spune – nu fără ironie – ucigaşul în serie din filmul lui Oliver Stone), răspunsul este: prin iubire. Fahrenheit 451 sugera întoarcerea la universul abandonat al cuvântului scris (de la imagine, cum ar veni, înapoi la cuvânt, la „carte frumoasă, cinste cui te-a scris”), la puterea sa restauratoare nebănuită. (Cu textul am rezolvat-o, ne întoarcem la el. Dar contextul adecvat unde-l vom afla?) Această „schimbare de macaz” este enunţată şi în Network. Spectatorilor li se ordonă, de către acel jurnalist ce n-a mai putut să-şi suporte condiţia de „umanoid” şi de formator de „umanoizi”: „Închideţi-vă o dată televizoarele! Închideţi-le acum şi lăsaţi-le aşa! Închideţi-le în mijlocul discursului meu!...”

Poate că amintirile proaspete din istoria Americii (războiul din Vietnam, afacerea Watergate, inflaţia etc.) nu lăsau, în 1976, nici un loc de speranţă. La începutul mileniului trei însă, scurt-metrajul lui Cristi Mungiu, Zapping duce mai departe acest mesaj, cu vădite influenţe din Ray Bradbury/François Truffaut (Fahrenheit 451). „Deconectarea” post-zapping presupune o „reconectare” la universul uitat al cuvântului scris. Şi implică, ni se dă de înţeles, o teribilă osteneală, îndelungă răbdare, multă stăruinţă şi aproape o reinventare a personalităţii noastre. Câţi dintre noi sunt însă pregătiţi pentru această anevoioasă „resetare”? Şi totuşi: dacă această reîntoarcere la cuvânt este chiar „calea cea strâmtă” prin care putem fi/rămâne/redeveni oameni, prin care putem înţelege cu adevărat – însă progresiv, nu „peste noapte” - semnificaţia imaginii, a imaginilor în mişcare (motion pictures)? Fiindcă, să recunoaştem, trăim în evul media, care este preponderent vizual.