Dilema Veche publică un sondaj de opinie în rândul criticilor de film: Vechiul nostru cinema – Ce salvăm din filmul nostru ante-1989? Găsesc – printre unele răspunsuri puerile – şi câteva mărturii sincere şi, cred eu, fair enough despre filmele acelei perioade: Cristina Corciovescu, Iulia Blaga, Valerian Sava, Cristi Puiu. Mi se pare totuşi că au fost omise în mod voit unele titluri meritorii, datorită antipatiei faţă de autorii (regizorii) cu pricina. Am rămas, dintre toate articolele parcurse, cu impresiile Iuliei Blaga: „România a avut înainte de '89 vreo cinci-şase regizori importanţi, dintre care: doi au murit după ce au făcut puţine filme şi, ori s-au prăpădit în floarea vîrstei (Alexandru Tatos), ori au murit în exil, cu opera mai mult sau mai puţin în proiect, oricum nedesăvîrşită (Mircea Săucan). Doi au continuat să facă filme şi după decembrie '89, dar şi-au pierdut vîna şi n-au putut rezista schimbării de paradigmă (Mircea Daneliuc, Dan Piţa). Unul virase de mult spre regia de teatru şi abandonase definitiv filmul (Liviu Ciulei). Un altul a revenit din exil şi a descoperit avantajele coproducţiei, colaborarea cu televiziunile străine determinându-l să facă filme mai comerciale, accesibile pe micul ecran, în detrimentul filmelor de autor de altădată (Radu Gabrea). Un altul a murit şi el prematur, după ce după '90 motorul său a mers în ralanti (Mircea Veroiu). Altul a continuat să facă filme, dar nu a ajuns la nivelul de altădată, atins cu Moromeţii (Stere Gulea). Unul singur a continuat să se menţină "pe val" şi să facă, în coproducţie, filme competitive, deşi nici el nu a reuşit să egaleze valoarea Reconstituirii (Lucian Pintilie).” Sunt total de acord cu ea şi când scrie: „La o privire fugară, cinematografia română de dinainte de '89 stă în titluri, nu în autori, şi într-o hartă imaginară a ceea ce ar fi putut fi dacă... Nu există o cinematografie de autor pentru că majoritatea regizorilor sînt (dacă sînt) memorabili prin unul, două filme. (Mi-a plăcut La capătul liniei, de pildă, dar nu l-am regăsit pe Dinu Tănase în celelalte pelicule ale sale.) Marii regizori de altădată au trecut graniţa din '89 încurcîndu-se între limbaje hiperalegorice şi isterii postdecembriste. N-au reuşit să-şi găsească un nou limbaj, dacă celălalt s-a dovedit superfluu (deşi mă gîndesc că un artist adevărat ar trebui să fie egal cu sine, indiferent de epocă). Nici măcar Sergiu Nicolaescu nu mai e ce-a fost.” Vinovaţii? „Deceniile de film românesc de pînă în 1990 par azi triste şi uscate. Din sutele, miile de filme produse de casele de producţie de la Buftea nu se cerne decît extrem de puţin. Nu cred că poţi să arunci vina doar în cîrca cineaştilor, dar nici să învinuieşti cu totul sistemul.” O privire fugară asupra vârfurilor: „Mircea Săucan s-a îmbolnăvit literalmente de pe urma genezelor traumatizante ale filmelor sale şi doar emigrarea în Israel i-a permis să mai trăiască liniştit 16 ani. Sergiu Nicolaescu, cu o popularitate care depăşeşte epocile, a continuat să lege film după film şi să fie încă apreciat de mulţi spectatori ca unul dintre marii cineaşti români. Filmele sale au fost trecute pe DVD şi comercializate cu succes, în vreme ce adevăraţii cineaşti care au făcut 4-5 filme chinuite sînt în continuare de nişă. Mai grav e că există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi spectatorii din vremea respectivă. Dar chestia cu gusturile spectatorilor e deja altă discuţie.”
Care ar fi un top 50 Film RO ante-1989 personal, alcătuit din titlurile (including some guilty pleasures) pe care le păstrez încă în memoria afectivă? Iată-le, alfabetic: Actorul şi sălbaticii (Marcus), Adela (Veroiu), Apa ca un bivol negru (Piţa-Veroiu etc.), Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (Nicolaescu), Bietul Ioanide (Piţa), Casa dintre câmpuri (Tatos), Concurs (Piţa), Croaziera (Daneliuc), Cursa (Daneliuc), De ce trag clopotele, Mitică (Pintilie), De dragul tău, Anca (Nicolae), Dincolo de pod (Veroiu), Dreptate în lanţuri (Piţa), Duhul aurului (Piţa-Veroiu), Duminică la ora şase (Pintilie), Faleze de nisip (Piţa), Felix şi Otilia (Mihu), Filip cel bun (Piţa), Fructe de pădure (Tatos), Glissando (Daneliuc), Iacob (Daneliuc), Ilustrate cu flori de câmp (Blaier), Imposibila iubire (Vaeni), Întoarcerea din iad (Mărgineanu), La capătul liniei (Tănase), Lumina palidă a durerii (Mihu), Meandre (Săucan), Moara cu noroc (Iliu), Moara lui Califar (Marinescu), Moromeţii (Gulea), Nunta de piatră (Piţa-Veroiu), Ochi de urs (Gulea), O lacrimă de fată (Demian), O sută de lei (Săucan), Pas în doi (Piţa), Pădurea spânzuraţilor (Ciulei), Proba de microfon (Daneliuc), Prin cenuşa imperiului (Blaier), Răscoala (Mureşan), Rătăcire (Tatos), Reconstituirea (Pintilie), Să mori rănit din dragoste de viaţă (Veroiu), Scurtă istorie (Gopo), Secvenţe (Tatos), Semnul şarpelui (Veroiu), Sfârşitul nopţii (Veroiu), Singurătatea florilor (Constantinescu), Stop-cadru la masă (Pistiner), Tănase Scatiu (Piţa), Umbrele soarelui (Veroiu).
Top ten-ul meu Film RO ar arăta cam aşa (n-am văzut încă, din filmele cu patalama, Prea mic pentru un război atât de mare şi nici Dincolo de nisipuri, ambele de Radu Gabrea):
1. Meandre
2. O sută de lei
3. Concurs
4. Nunta de piatră
5. Moromeţii
6. Pădurea spânzuraţilor
7. Proba de microfon
8. Moara cu noroc
9. Reconstituirea
10.Pas în doi
Pios, eu? În URSS a fi credincios este un delict pentru care eşti persecutat. Dar eu cred în Dumnezeu, ca mulţi oameni în URSS, şi într-un mod mult mai puţin convenţional decât în pretinsa voastră sfântă Italie. Tocmai pentru că am fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, port în mine această capacitate de a crea. Un talent pe care eu trebuie ă-l însuţesc. Acum noi nu acordăm nicio atenţie dezvoltării sufletului. Ne înfundăm în materialitate ca muştele în miere. Ne îndopăm cu ea. Totuşi, oare progresul merge într-un sens bun? Dacă comparăm numărul victimelor Inchiziţiei cu cel al lagărelor de concentrare, s-ar spune că Inchiziţia a reprezentat o vârstă de aur. Ne place să dăm lecţii, în timp ce ne iertăm nouă înşine cele mai grave păcate...Filmul meu, Nostalghia, exprimă această sete de spiritualitate. Dar, în rusă, „nostalghia” este o boală mortală. (Andrei Tarkovski - Le Figaro-Magazine, 1984) 
