Sunt, mărturisesc, înduioşat până la sensibila graniţă dintre ceea ce numim remuşcare şi ceea ce numim căinţă (metanoia) atunci când – ca pater familias – observ câtă afecţiune, câtă căldură (la propriu, nu doar la figurat), câtă răbdare, câtă grijă are o mamă faţă de pruncul ei. Înainte şi după „desferecarea lacătului”, când fătul – în condiţii obişnuite - vede întâia oară lumina. Şi apoi, an de an, până când pruncul se „pune pe picioare”, până ajunge „la casa lui” şi, de fapt, până în „pânzele albe” (ale mamei).
Mă copleşeşte apoi duioşia (dar şi ruşinea) când constat că, din tot acest şuvoi nesecat de iubire maternă, prea puţin se preschimbă în iubire filială ce se întoarce – cum se cuvine – „la obârşie, la izvor”. Şi atunci nu ne rămâne decât să le spunem mamelor „cu chipul alb, înzăpezit” - ca-n poemul lui Grigore Vieru – noi, cei care am fost odată prunci, legănaţi de-o mână îmbătrânită azi de soarta noastră:
„Iartă-mă, pe lângă tine eu nu sunt.
Iartă-mă, cu ochii stai mereu la drum,
Iartă-mă, de-atâta timp nu ne văzum.
Rozele
Nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece
Nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă,
Pe alta o văzui în vis.
Iartă-mă, se duc ţipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu ştiu cum grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.”
Nu e departe nici Evtuşenko:
„Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te!
Ce va fi, vom vedea!"
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.
Nu mai scot un cuvânt.
…………………………………………………….
Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.”
Nădăjduind să nu se socotim cândva printre cei a căror răutate i-a dus la pieire (Ps. 139. 11), reuşim să mai îngânăm, în taină, această rugă: „Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele. Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică.” (Ps. 138. 23-24)
