Sunday 13 February 2011

Face to face

În rugăciune, spune o apoftegmă a Părinţilor Deşertului, nu trebuie să fie loc decât pentru monah şi Dumnezeu. Abia atunci nu ne mai tulbură nicio închipuire. Abia atunci ajungem la măsura de rugăciune, de vieţuire liturgică a vameşului ce dorea să se reverse mila dumnezeiască peste păcatele (rătăcirile, eşecurile, neizbânzile) sale. Aşezarea duhovnicească a vameşului îmi pare mai degrabă o asimptotă de care – dacă suntem sinceri cu noi înşine – modul nostru de vieţuire nu se atinge niciodată. Prin urmare, suntem asemenea rugăciunii curate a celui care a spus: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” în măsura în care topim împăunarea fariseului din noi. Printr-o astfel de transformare trece psihologul Kris din Solyaris-ul tarkovskian. În film, există un cadru în care este surprins în faţa icoanei Sfintei Treimi a lui Rubliov. Nu spune nimic, ci doar stă cu capul plecat şi ochii închişi. Ca şi cum s-ar ruga. Acolo, pe planeta ca un uriaş creier gânditor, deprinde sentimentul vinovăţiei, al umilinţei, al smereniei. Descoperă, cum ar veni, rugăciunea vameşului. Şi, într-o clipă de delir, spune cu voce tare: „Numai ruşinea va mântui omenirea!...” Ajuns pe pământ, va îngenunchea înaintea tatălui său, într-un cadru ce aminteşte de tabloul lui Rembrandt, „Întoarcerea fiului risipitor”.

Îmi amintesc o scenă din filmul lui Denis Arcand, Jesus of Montreal. Câţiva actori pun în scenă drama patimilor lui Iisus, în curtea unei catedrale romano-catolice din Montreal. Interpretarea este atât de convingătoare încât o femeie din public (spectatorii stau în picioare şi urmează un traseu ce punctează principalele „staţii” ale dramei) vine să-l atingă pe cel care, crede ea, poate s-o „salveze”, să-i „acopere păcatul”. Gardianul trebuie să fie foarte ferm ca s-o înlăture şi, într-un final, îi spune: „Lumea s-a adunat aici să-l vadă jucând pe el, nu pe tine cum te dai în spectacol!” Mulţi oameni vin la biserică, spunea astăzi preotul în cuvântul său de învăţătură şi tălmăcire a parabolei vameşului şi fariseului (pericopa evanghelică a primei duminici din Triod), ca să „provoace” minuni, să li se „citească” viaţa plină de tulburări şi să primească numaidecât „vindecare”. Situaţiile evanghelice în care se descriu vindecări ad-hoc nu au întârziat să fie ilustrate şi în cinema. Când nu e vorba de producţii propagandistice de duzină, le întâlnim în superproducţii gen Jesus of Nazareth. Sau într-un film excelent precum Il Vangelo secondo Matteo de Pasolini. Sau mai recent, în mediul ortodox, în Ostrov, Minunea sau Preotul, asiduu recomandate de numeroşi ierarhi, monahi etc. din raţiuni ilustrativo-didactice. În cazul capodoperelor tarkovskiene (toate cele şapte filme şi jumătate) sau la regizori precum Mizoguchi (Povestirile lunii palide după ploaie), Kurosawa (Dodeskaden, Ikiru, Cei 7 samurai, Rashomon), Abuladze (Căinţa, Copacul dorinţelor), Paradjanov (Umbrele strămoşilor uitaţi), Săucan (Meandre, 100 lei), Piţa (Concurs, Dreptate în lanţuri, Faleze de nisip, Pas în doi), Veroiu (segmentul Fefeleaga din Nunta de piatră, Sfârşitul nopţii, Semnul şarpelui), Aronofsky (Recviem pentru un vis), von Trier (Dansând cu noaptea), Lyne (Scara lui Iacob), Takita (Okuribito) şi încă alţii, transformarea îngâmfării în smerenie este prezentată nuanţat, cu mijloacele specifice filmului. În toate aceste exemple (şi în multe altele) împărăţia cerurilor (care este „pace şi bucurie”) se ia prin stăruinţă. Prin exersarea îndelungii răbdări.

Tot astfel, formele şi culorile din iconografia bizantină (cea necontaminată de mode, reforme, curente artistice sau pur şi simplu mofturile oamenilor) surprind într-un chip infinit mai esenţial „calea cea strâmtă” care duce la viaţă, decât pictura religioasă ieşită din canon, ori nicicând orchestrată după canoanele Bisericii. Ele, icoanele, sunt vehiculul ce ne poate transporta (atunci când nu pretindem numaidecât reprezentări lacrimogene, pietiste) spre starea de pocăinţă, spre rugăciunea vameşului. În faţa lor – dacă ne raportăm la ele nepătimaş şi dacă avem ochiul curat, neinfectat de clişeele picturii aşa-zis „realiste”, „umaniste”, „naturaliste” – simţim că ne aflăm faţă către faţă cu cel căruia se cuvine a-i cere milă şi iertare pentru greşelile noastre – cele cu voie şi cele fără voie, cele cu ştiinţă şi cele din neştiinţă. Pentru că doar ea, icoana bizantină, spulberă orice fel de imagine decorativă, îndemnându-ne a ne concentra pe esenţe.

No comments: