Cândva, actriţa care, în teatru, le-a jucat (între altele) pe Antigona şi pe Sonia (Uncul Vania), iar în film pe Fefeleaga (Nunta de piatră) şi Mara (Dincolo de pod) povestea că a făcut zeci de recitaluri de poezie. Pentru ea poezia era sprijin, forma ei de rugă prin care ajungea pe o culme a spiritului, care o ferea şi o salva de toate agresiunile posibile, „argument al nemuririi”. Şi totuşi, niciun recital nu s-a imprimat pe disc, deşi putea spune pe de rost versuri două zile şi două nopţi. Nu a chemat-o nimeni, iar ca să ciocănească la uşi nu putea. Nichita Stănescu (pe care-l recita frecvent) i-a spus aşa: „Aş bate cu unghia, până n-aş mai avea unghie şi cu degetul până când mi s-ar toci, dar a venit la mine orbul, şi mi-a spus: Lasă-ţi frate unghia-n pace! Dacă ai cumva un ochi în vârful ei, de ce să-l spargi?”
