16 decembrie 1989. Sunt la Caransebeş, în ultimele zile de armată (la trupă). Aşa cum am procedat şi în 1988 de Crăciun, mă descurc să obţin o învoire pentru weekend sub pretextul că duc doi brazi unor ofiţeri din Timişoara. Trenul ajunge în Gara Timişoara Nord. Beznă. Nimic neobişnuit în asta. Destul de puţină lume. Ofiţerul (MAN) cu care urma să mă întâlnesc se află pe unul dintre peroane. Îmi propune să o luăm pe jos – el stătea undeva în zona străzii Cluj, de acolo mai aveam puţin până acasă. Ruta pe care mi-o sugerează mi se pare suspectă. Mă întreb de ce nu vrea să luăm tramvaiul 8. Spune chiar el: pentru că nu circulă niciun tramvai. Nu-l întreb de ce. Când ajungem în piaţa Maria arde o lampă pe stradă în dreptul locuinţei pastorului Tökes. Zărim o mulţime de oameni care scandează ceva de nepriceput. Iată motivul – îmi spun. Scena e sinistră. Nu mai văzusem niciodată o mulţime de oameni care să scandeze ceva fără să i se comande. Era, credeam atunci, o izbucnire spontană. Ne-am furişat pe jos până la strada Cluj, scap şi de cel de-al doilea brad de Crăciun. Mă despart de ofiţer şi ne urăm sănătate, deşi recunoaşte şi el că treburile în ţară nu sunt limpezi...Ajung pe jos acasă – nu circulă nici troleibuzul 15. Părinţii mei (mama şi my step father) tocmai s-au întors din oraş – fuseseră şi ei în piaţa Maria. A fost o noapte zbuciumată. A doua zi de dimineaţă (pe 17 decembrie) merg la dl. Laudacescu – bătrânul inginer spre care priveam cu dragoste aproape filială, şi care reprezenta pentru mine o comoară de informaţii şi înţelepciune, o adevărată călăuză. Îl vizitam în acei ani destul de des. De pe geamul din sufrageria sa pot vedea clar o coloană de demonstranţi – majoritar studenţi, care scandează lozinci anticeauşiste. Coloana porneşte din zona Complexului Studenţesc şi se îndreaptă spre centru. De la dl. laudacescu o sun pe amica mea Codruţa şi îi propun să mergem la film. La cinema Timiş rulează The Domino Principle (de Stanley Kramer, cu Gene Hackman). Ea zice că mai bine ne plimbăm în oraş. Idee inspirată, pentru că la prânz a început rebeliunea în centru. După ce m-am despărţit de ea vreau să merg acasă, dar lângă hotelul Continental era deja o baricadă formată din soldaţi şi accesul spre zona Girocului e blocat. Merg atunci la amicul meu, Darius Hupov. Comentăm împreună evenimentele. Plec apoi spre casă prin centru. Se întunecase. Când am ajuns în parcul Copiilor zăresc magazinul de blănuri de lângă cinema Timiş: era în flăcări. Acelea – aveam să aflu mai târziu – au fost ceasurile cele mari pentru profitori. Ajung acasă pe strada Cosminului. Ai mei sunt îngrijoraţi şi ţin neapărat să mă conducă la gară. Plecăm toţi trei spre gară – eu îmbrăcat în soldat. Când s-au întors acasă în zona Albac (Plăvăţ II) bătălia începuse: blocul nostru era chiar pe traseul ce ducea la o unitate militară de tancuri din Giroc. Pe la miezul nopţii am ajuns la cazarmă şi – cu inima-n dinţi - am sărit gardul. Amicul meu din compania ATS, Dan Voinea, aflase (ca toţi) despre ce se-ntâmplase la Timişoara şi voia detalii de la mine. Îmi amintesc că am fost parcimonios în relatări. Şi CI-stul batalionului, aflând că am fost în învoire la Timişoara, a vrut să ştie ce s-a-ntâmplat. Scrâşnea din dinţi şi ameninţa că vor fi învăţaţi minte cei ce s-au răzvrătit. Au urmat câteva zile de tensiune, apoi – pe 21 - izbucnirea scânteii şi-n Bucureşti, procesul şi împuşcarea din 25, Anul Nou (zile evocate sugestiv în Stare de fapt, filmul lui Stere Gulea din 1995) şi încă o lună, după care a venit liberarea şi întoarcerea acasă.
