Interviu "Adevărul"

Marian Rădulescu:
„Marii artişti sunt egali cu sine“

interviu de Lavinia Bălulescu, preluat din ziarul Adevărul de seară (27 ianuarie 2011)

Timişoreanul este cunoscut în rândul pasionaţilor de filme. Ani la rând, profesorul de engleză a organizat seri cinematografice de neuitat.

Adevărul de Seară: Seria proiecţiilor de filme pe care le-aţi realizat a început în Universitatea de Vest din Timişoara, în anul 1993. Cum au continuat lucrurile?
Marian Rădulescu: A fost o cinematecă la Universitate, câteva săptămâni, apoi s-a mutat la Cinema Studio, unde a mers vreo trei ani. Au urmat întâlnirile de la librăria Joc Secund. La Studio se puteau viziona filme din depozitul de la Timişoara. E vorba de filme care încă nu fuseseră trimise la ars, aşa cum se proceda pe atunci. În general erau filme socialiste sau americane vechi. La un moment dat nu am mai putut să dau nimic nou, erau doar reluări.

Şi la Joc Secund de ce s-a încheiat perioada proiecţiilor?
Pentru că au început să apară legi pentru drepturile de autor şi nu s-a mai putut.

Nu vă lipseşte perioada aceea?
Ba da, îmi lipseşte foarte mult, dar ce să fac? Singura formulă e prin Centrul Cultural Francez, German sau Spaniol, care au drepturi de difuzare de la ambasade. Ei fac la Cărtureşti, o dată sau de două ori pe lună, proiecţii legale. În Bucureşti se poate face ceva, pentru că este Arhiva Naţională de Filme, unde sunt tone de pelicule, dar în Timişoara nu ai cum.

Câte filme are arhiva dumneavoastră personală?
Nu le-am numărat, dar cred că sunt mii. Am cumpărat la un moment dat multe filme pe casetă video, din Irlanda, am dat o groază de bani, dar nu mai am ce să fac cu ele. E păcat, vor ajunge nişte cutii. Nu am nici video, nici televizor. Am renunţat la el acum trei ani.

De ce?
Pentru că divertismentul de la televizor nu doar că nu mă interesează, dar mă scandalizează. Excepţie face Cronica Cârcotaşilor.

Şi atunci de unde vă luaţi filmele? Internet?
În primul rând, eu nu mai văd filme noi decât foarte rar. De exemplu, filmul „Medalia de onoare“ e singura mare bucurie de cinefil din ultimul an, în ceea ce înseamnă film românesc.

Deci totuşi urmăriţi filme?
Da, dar mult mai rezervat ca înainte. Din ce în ce mai distanţat. M-am mai bucurat anul trecut de un film japonez, numit „Okuribito“ („Departures“) care a luat Oscarul acum doi ani pentru cel mai bun film străin. De asemenea, de un film rusesc, din 2008, făcut de un băiat de 26 de ani, extraordinar de sugestiv, de poetic, cu un limbaj foarte matur pentru un regizor care e la debut. Titlul filmului, tradus în româneşte, este „Lăcaşul îngerului“.

Şi atunci, revedeţi filme?
Da, revăd multe filme şi mă gândesc cu mare drag la filmele la care ţin şi la care îmi plăcea să mă uit, de exemplu, când eram la liceu.

Top trei regizori?
E foarte simplu. Andrei Tarkovski, Andrei Tarkovski şi Andrei Tarkovski. (Râde) Andrei Tarkovski, Mircea Săucan şi Robert Bresson. De când l-am descoperit pe Tarkovski, consider că e sus de tot, apoi mai jos sunt marii regizori. Iar Tarkovski nu e un geniu, ar fi greşit să se vadă asta în el. El e doar un profet. Pe el îl preocupa cu totul altceva. Geniu are o conotaţie mai mult malefică. La topul filmelor, este iar foarte simplu. Marii regizori ca Tarkovski, care nu sunt mulţi, au făcut un singur film. Cum marii scriitori au scris un singur roman, iar dacă au scris mai multe e acelaşi roman cu alte cuvinte. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul filmului. Marii artişti sunt egali cu sine.

Nu v-aţi gândit niciodată că sunt foarte multe filme bune de văzut şi că vă irosiţi cumva timpul văzând un film de mai multe ori, când aţi putea căuta şi altceva?
Dacă priveşti lucrurile ca un contabil, cantitativ, atunci sigur că pare o pierdere. Eu, de exemplu, acum 30 de ani m-am întâlnit cu acest film epocal care se numeşte „Călăuza“. Şapte ani l-am tot revăzut, până în primul an de facultate, când am avut revelaţia că pricep. Când ai senzaţia că te întâlneşti cu aşa ceva, e ca şi cu o sete pe care ai avut-o şi ai fost satisfăcut. Acum doar mai bei din când în când câte un păhăruţ de apă. Ce să pierzi, după ce te-ai întâlnit cu aceşti oameni? Sunt nişte lucruri fundamentale acolo. Sentimentul e doar că nu reuşesc eu să mă adun, să mă schimb, să fiu mai bun, aşa cum mă îndeamnă acele imagini.

Unde scrieţi? Aveţi un blog?
Da, se numeşte Once Upon a Time in the Cinema. Public, de asemenea, pe Liternet.

Cartea dumneavostră, Pseudokinematikos, conţine cronică de film?
Cartea conţine trei părţi. Prima e formată dintr-o serie de schiţe de portret ale unor oameni de film. A doua sunt nişte comentarii pe marginea unor filme româneşti. În a treia parte sunt nişte recenzii la câteva cărţi de film apărute în România, despre cinematograful românesc.

Este prima dumneavostră carte?
Scrisă de mine, da. Nu am mai publicat decât ca traducător, pentru Editura Teosis din Oradea, Am tradus şapte cărţi şi mai am încă trei în pregătire, care urmează să apară.

Dor de Ion Cristinoiu

Au existat, în aşa-zisa muzică uşoară românească din perioada ei de glorie, câţiva compozitori care – pentru majoritatea publicului – „au marcat”. Unul dintre ei a fost, cu siguranţă, Ion Cristinoiu, autor – spune o informaţie de pe Wikipedia – a peste 700 de cântece. Nu puţine au devenit repede şlagăre, convingând prin melodicitate, prin interpretare, prin calitatea orchestraţiei, prin mesajul versurilor: „Planeta Pământ” (Adrian Daminescu), „Dacă n-ai fi existat”, „Casa mea”, „Eu”, „De n-ai să vii”, „Tu eşti omul ideal”, „O zi de-ar fi al meu Pământul” (Angela Similea), „N-am noroc” (Anda Călugăreanu şi, peste ani, VANK), „Ce crezi tu despre mine” (Aura Urziceanu), „Care din noi”, „Ce mică-i vacanţa mare”, „Nu am decât o viaţă”, „O clipă de sinceritate”, „Uită nostalgia”, „Vino iubire-napoi” (Corina Chiriac), „Te-aşteaptă un om” (Dan Spătaru), „Unde e iubirea” (Ioana Negriloiu), „Convenţional”, „Raiul e pe Pământ”, „Te iubesc, viaţă” (Gabriel Cotabiţă), „Revederea” (Mihaela Mihai), „Hai să ne imaginăm”, „De azi începe viaţa mea” (în interpretarea compozitorului) ş.a.m.d..

În copilărie şi adolescenţă am ascultat cu plăcere şlagărele ce au purtat marca stilistică a lui Ion Cristinoiu. Se difuzau cu generozitate la radio-televiziunea (unică) din vremurile ante-1990. Chiar prea des, credeam atunci. Poate de aceea, când – la sfârşitul anilor 90 – l-am zărit pe Ion Cristinoiu într-un autocar ce mă transporta din Germania spre România, nu am simţit nevoia să-l salut şi să-l felicit pentru compoziţiile sale (ale căror refrene le fredonez în continuare), ci să-i vorbesc de un alt muzician care la acea vreme doar cocheta cu muzica uşoară. Acesta din urmă (un compozitor „în evantai” ce compunea la fel de bine şi muzică electronică şi muzică jazz, şi muzică uşoară şi – mai ales – muzică de film sau experimentală) a „marcat” fără egal în preferinţele mele. Aş fi dorit atunci să aflu ce crede Ion Cristinoiu despre „idolul” meu care mi-a netezit calea spre muzică, spre cinema şi spre mine însumi. Să-mi confirme că muzicianul pe care – în gândurile mele, în conversaţiile cu prietenii, cu oameni cunoscuţi sau necunoscuţi – îl ridicam în slăvi era într-adevăr deosebit, fenomenal, unic. Dar mi se părea cu totul deplasat să-l abordez astfel, aşa că nu i-am spus nimic până la urmă.

La aproape zece ani de la prăpădirea sa, cântecele şi refrenele compuse de Ion Cristinoiu (26 ianuarie 1942 – 21 noiembrie 2001) mi se par crâmpeie de „civilizaţie pierdută”. Şi asta nu datorită unei nestăpânite nostalgii după „epoca de aur” a preşedintelui peltic al României (născut în aceeaşi zi, de 26 ianuarie, şi ucis prin împuşcare într-o zi de Crăciun când, zice-se, ne-am luat „raţia de libertate”), ci în numele stării de wellness spre care te îmbiau cântările sale. Şi nu numai ale sale. Când toată „proza” vieţii (a „realităţii româneşti” din zodia „libertăţii de exprimare” neîngrădite de cenzura ideologică a partidului unic) e pusă pe tapet exclusiv în stil hip-hop, iar sentimentele (evident, aceleaşi de când lumea) sunt comunicate fie simplist, fie vulgar şi „ca pe stradă”, parcă simţi un dor de poezie, de otherworldliness. Desigur, dacă nu ai cedat cu totul în faţa acestui strident şi derizoriu vanity fair în care s-a metamorfozat zona de divertisment din muzica românească.