Descopǎr, în scrierile lui Isaac Sirul, îndemnuri susţinute la cunoaşterea propriei slǎbiciuni – „începutul bunǎtǎţii”. „Cel ce nu-şi cunoaşte slǎbiciunea – zice Sirul – stǎ pe muche de cuţit şi niciodatǎ nu-i departe de cǎdere, nici de leul pierzǎtor, adicǎ de diavolul mǎndriei.” Cel lipsit de smerenie este „lipsit de desǎvârşire” şi „pururea înfricat”. „Fǎrǎ smerenie – mai zice sfǎntul – nu se poate desǎvârşi lucrul omului. Şi nu s-a pus pe scrisoarea liberǎrii lui pecetea Duhului, ci e mai degrabǎ încǎ rob.”Apoi sfântul vorbeşte despre oprirea harurilor de la om, de cǎtre Îndrumǎtor, „ca aceasta sǎ i se facǎ pricinǎ de a se apropia de El”. Dar în lipsa harului se cuibǎreşte rǎspândirea, iar gândurile se tulburǎ: „Strânge-te pe tine din cele multe şi îngrijeşte-te numai de sufletul tǎu, ca sǎ-l mântuieşti, din risipirea lui, în cea mai adâncǎ pace.” Lupta cu împrǎştierea gândurilor, cu risipirea în cele multe este lupta cea bunǎ, fiindcǎ a fi zǎbavnic la limbǎ presupune îngrijirea de propriul suflet şi învierea lui din patimile în care a cǎzut – strǎdanie „mai cu folos decât a învia pe cei morţi.” Douǎ direcţii de îndreptare a sufletului, de cǎutare a fericirii îmi pare că există. Una este „centrifugǎ” şi prin ea omul cautǎ în altǎ lume, beyond the louds, pacea, izbǎvirea, comuniunea deplinǎ. Este, poate, unul din feluritele chipuri în care ne ispiteşte gǎndirea şi simţirea pietistǎ, puritanǎ. Cealaltǎ direcţie e „centripetǎ”, îndreptatǎ – ca în capodopera lui Tarkovski din 1972, Solyaris – înspre Pǎmânt. Adepţii acestei abordǎri cautǎ frumosul, pacea, desǎvârşirea, under the clouds, în aceastǎ lume. Aici, unde fiinţa omeneascǎ – singura imperfectǎ, dupǎ Lucian Blaga, între fǎpturile Pǎmântului – cautǎ sǎ-şi dobândeascǎ desǎvârşirea prin culturǎ, celelalte fǎpturi fiind perfecte de la naştere – mai spunea poetul Corolei de minuni a lumii – şi de aceea nu au nevoie de artǎ, de culturǎ, de re-prezentare, de interpretarea naturii şi „realului”. Este motivul pentru care acelaşi Tarkovski a refuzat sǎ îndrepte aparatul de filmat (mânuit de operatorul de geniu, Vadim Iusov) spre cer, în Andrei Rubliov. Cerul (cu tainele lui) existǎ în filmul lui Tarkovski numai reflectat în bǎlţile de pe pǎmânt. Sau numai ca „fereastră spre absolut” (Mihel Quenot), în lumina icoanelor şi a frescelor zugrǎvite de Rubliov şi de Teofan Grecul. Versurile populare – ce slujesc de minune aceasta idee - sunt mai vii ca oricând: Lumea asta-i cum o vezi / Iar cealaltǎ-i cum o crezi / Lumea asta nu-i aşa, / Iar cealaltǎ-i altceva...Ce-i drept, frumuseţea creatǎ de om este adesea rodul suferinţei. Simpliatea icoanei pictate de Rubliov îşi trage geniul dintr-un ev barbar, zbuciumat. Frumuseţea pământeană co-existǎ cu strâmbǎtatea, cu urǎţenia. Pǎmântul este patria artelor, a frumosului, dar şi patria de oase a atâtor martiri, teatrul de luptǎ al atǎtor rǎzboaie şi mǎceluri dintre oameni. Frumuseţea şi bucuria se primesc „la pachet”, împreunǎ cu toate relele ascunse în cutia Pandorei. De aceea mi se pare bizar sǎ înţeleg abordarea puritanǎ prin care se revendicǎ „binele din bine” – sună ca şi „binele din basme”. Cu puterea de înţelegere pe care-am deprins-o pânǎ la aceşti ani, continui cred cǎ motto-ul nuvelei Picnic la marginea drumului, a fraţilor Strugaţki (Ia binele din rǎu, cǎ nu ai de unde sǎ-l iei de altundeva) este mai potrivit ca povaţǎ decât agenda pietist-puritanǎ de ieri, de azi sau de mâine.Speaking of which, toatǎ Timişoara e plinǎ de bannere şi postere ce invitǎ la concertul gratuit susţinut la începutul lunii iulie de Billy Graham jr., alias Franklin Graham. Se pare cǎ fiul acestui Billy Idol va concerta – trei zile la rând – şi datoritǎ implicǎrii Mitropoliei Banatului (care l-a mai gǎzduit pe acest tip în urmǎ cu vreo 20 de ani, cǎnd predicase alǎturi de tatǎl sǎu – faimosul, unicul, superstarul craismatic Billy Graham - chiar la Catedrala Mitropolitană din Timişoara. Prietenii ştiu de ce...) Ce înseamnǎ această invitaţie, această colaborare? Nimic mai mult decât cǎ Î.P.S. este înconjurat sau de oportunişti, sau de grupuri de interese (cu toţii feţe bisericeşti, desigur) strǎine (sau indiferente faţǎ) de Ortodoxie sau de amândouǎ. Cert e cǎ sfetnicii ortodocşi (care nu concep invitarea – cu trâmbiţǎ sau fără – a unui pastor american pentru a face „evanghelizare” în masǎ şi a da concerte pop-rock cu scopul clar de a face noi prozeliţi baptişti, neo-baptişti, carsimatici, penticostali etc.) nu au niciun cuvânt de spus. Dar, face şi asta parte din teatrul vieţii, probabil cǎ aşa trebuie sǎ fie, pânǎ la o vreme mǎcar. Dupǎ impostorii secularizaţi din media a venit şi-n România vremea evangheliştilor „carismatici”, promovaţi iatǎ, mai straşnic decât li s-a fǎcut reclamǎ politicieniilor în timpul campaniei electorale.
În deplin contrast cu valul de convertiri – trecute, prezente şi viitoare – la religia consumismului evanghelic (sau la evanghelia consumismului), prin strategiile bine articulate ale „creştinilor independenţi” made in USA (gen: Jesus, He loves you, întocmai ca în megahit-ul lui Genesis, Jesus He Knows Me) citesc acum cartea lui John Oliver, Touching Heaven. Discovering Orthodox Christianity on the island of Valaam. Experienţa relatatǎ de Oliver este – la fel ca cea trăitǎ de Franky Schaeffer (din Dancing Alone) sau de Carl Carlton (din The Way) - tipicǎ pentru un (Neo)Protestant ce descoperǎ Ortodoxia şi, descoperind-o, nu spune (asemenea celor ce gustǎ din evantaiul denominaţional): Vai, am gǎsit o bisericǎ unde pot sta confortabil pe scaun la slujbe, sau: Vai, ce slujbe scurte şi distractive am gǎsit, sau: Uite ce organizare impecabilǎ, ce implicare socialǎ etc., ci, asemenea fiului risipitor: I’m coming home. Personal, gǎsesc cǎ formidabil este doar drumul înapoi, spre Ortodoxie (al celor din occident sau de aiurea), nu traseismul confesional - motivat aproape întotdeauna de capricii, toane, fiţe – înspre periferia Ortodoxiei sau chiar în afara ei. Probabil cǎ au dreptate cei care spun cǎ nimeni din cei care şi-au pus cu seriozitate problema Bisericii nu mai o pǎrǎsesc. Cei care se angajeazǎ totuşi în acest traseism confesional (dinspre Ortodoxie spre Romano- sau Greco-Catolici, spre Protestantismul şi Neo-Protestantismul multidenominaţional) cautǎ de fapt organizare, spirit legalist, disciplinǎ de fier (sau mǎcar în aparenţǎ), satisfacerea propriilor toane sau pur şi simplu un refugiu şi o încercare de a-şi rezolva – pe scurtǎturǎ, adică printr-o (auto)amăgire – problemele care-i preseazǎ. În vreme ce unii cautǎ sǎ substituie Liturghia Ortodoxǎ (pe care, în majoritatea cazurilor, n-o cunosc, şi poate cǎ de vinǎ nu sunt numai ei) cu un mediocru spectacol de divertisment ori de circ, condimentat cu recitaluri amatoriste de „teatru” şi „muzicǎ”, ceilalţi - crescuţi şi formaţi în cultura pop consumistǎ a Americii de Nord - descoperǎ uimiţi şi însetaţi slujbele Ortodoxiei, monahismul, icoana, muzica psalticǎ etc. – adică (aproape) tot ceea ce, din pacate, se pierde şi în etosul Ortodox, fiind înlocuit – în prea multe biserici dreptmăritoare - cu o slujire obosită, de mântuială (nu spre mântuire), cu reprezentări iconografice şi cântări kitsch, care mai de care mai leşinate şi mai pietiste (gen Oastea Domnului).
Dar: opţiunea pentru Liturghie sau pentru spectacolul „cool” oferit de (Neo)Protestantism (şi – tot mai mult – de Romano-Catolicism) este dictatǎ în bunǎ mǎsurǎ de fondul sufletesc al celui care opteazǎ, de aşezarea sa duhovnicească, de verticalitatea sa, dar poate şi de...gust - dacǎ excludem înţelegerea strict peiorativǎ a acestei noţiuni, atribuindu-i, în schimb, o substanţialǎ încǎrcǎturǎ semanticǎ. After all, şi gustul se formeazǎ, se educǎ, se rafineazǎ atunci când şi omul vrea asta - if there is a will there is a way. Până una alta, one man’s meat is another man’s poison.
