Au fost pe la noi Manuela şi Ioana M – am stat de poveşti şi ne-am ospătat cu nişte cireşe coapte şi dulci şi ceva paste cu tomate. Gestul IPS din duminica în care s-a împărtăşit la greco-catolici (frisonat de emoţia pe care i-a produs-o, zice el, numărul mare de credincioşi veniţi la sfinţirea noii biserici „unite cu Roma” sau „catolică de rit bizantin”) produce valuri în continuare. Încălcarea flagrantă a canonului de către IPS îi transformă peste noapte pe ortodocşii săi loiali - ce până mai ieri erau hardliner-i (din staff-ul lui NC) - în simpatizanţi catolici, relativişti şi „ecumenişti”, după cum alţi ortodocşi, unii din ei cu simpatii declarate pentru mediul catolic, devin brusc „fundamentalişti” ce-şi apără identitatea şi îi dezaprobă vehement gestul. Pe el îl transformă – iar – în vedetă şi nu se sfieşte să apară cu nonşalanţă în diverse programe radio şi TV. Pe cei doi unrepentant mass murderers, Micky & Mallory (eroii lui Oliver Stone din Natural Born Killers), mass media îi transformase în superstar-uri. Pe unul ca IPS NC – potrivit canoanelor bisericeşti ortodoxe (but it seems that BOR couldn’t care less) un apostat şi un eretic – tot mass media îl face idol. Iar asta e posibil datorită ignoranţei şi indiferenţei religioase a multor ortodocşii (by birth) care nu şi-au pus niciodată cu seriozitate problema identităţii confesionale, în schimb îşi pun problema alinierii la ultima modă politică. Până la urmă nu ştiu dacă nu cumva „nesăbuinţele” de după 1989 ale acestui naughty bishop, mărturisite mereu cu – vai! – atâta candoare nu sunt decât noi forme de diversiune ale BOR sau poate (încă) un joc abil (la nivel înalt) şi o plecăciune a ei în faţa duhurilor acestui veac. Only time will tell. Ne-am întâlnit, după multă vreme, cu CR. Am redactat cu el varianta în engleză a abstractulului prezentării pe care o va susţine zilele acestea. Tema: A Christian mass media in Romania. CR, mereu protocolar, e un excelent şi savuros povestitor. L-am ascultat atenţi amândoi şi am evocat împreună până spre dimineaţă – cu un castron plin de cireşe alături - diverse întâmplări şi pe „actorii” lor – mulţi dintre ei cunoştinţe comune, prieteni de-ai noştri.
În seara de miercuri am fost mai aproape de regizorul Mircea Săucan în prezenţa pianistului Andrei Vieru (secondat de violoncelista Laura Buruiană), de-a lungul celor trei piese ale decitalului de piano & cello, cu lucrări de Anatol Vieru (Sonata pentru viloncel şi pian), Claude Debussy (Sonata pentru viloncel şi pian) şi George Enescu (Sonata nr. 2 pentru viloncel şi pian, op.26). Pe compozitorul Anatol Vieru l-am îndrăgit mai cu seamă după vizionarea Sutei de lei, de Mircea Săucan (film pentru care a scris muzica). L-am descoperit apoi în cartea Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri – O carte cu Mircea Săucan.
Am avut o întrevedere cu LB, manager la grădiniţa unde – şi prin purtarea ei de grijă - merge Theodor de cinci ani. I-am vestit dorinţa noastră de a-l timite la şcoală din toamnă, chiar dacă nu va fi suficient pregătit psihologic. I-am motivat opţiunea noastră prin faptul că am găsit – rara avis - un învăţător de nădejde (un băiat vrednic in his mid 20s) şi credem că este bine să profităm de ocazie, acum că l-a acceptat în clasa lui. LB ne-a prevenit că o să-l supraîncărcăm cu lecţiile de la o vârstă încă fragedă. Învăţătorul său însă ne asigură că ritmul de învăţare nu va fi epuizant în clasa întâi şi, în plus, Theodor este foarte receptiv şi atent, cu o putere de concentrare peste medie. Singura necunoscută – deocamdată – este integrarea sa în noul colectiv al clasei.
