Trei domni şi toţi trei

Într-una din serile trecute l-am vizitat pe fostul meu profesor de geografie din gimnaziu, cu care, de câţiva ani, ne întâlnim aproape de fiecare dată la concertele Filarmonicii. Ne-am adunat vreo şapte pe terasa lui in the open air şi (după o gustărică şi-o cană cu vin) am vorbit despre filme, cărţi, recenta vizită a lui Cosmin şi Crina (doi dintre cei prezenţi) în Londra, dificultatea de a-ţi găsi – duhovniceşte calea etc. La un moment dat vine vorba şi de filmul românesc 4,3,2 regizat de Cristi Mungiu şi răsfăţat de premii pe la festivaluri (inclusiv Palme d’or). Pe mine unul nu mă obsedează (decât, cel mult, în sens negativ, neplăcut) acest film. Şi nu e vorba doar de subiectul ce se vrea şocant, de secvenţa crudă a lepădării acelui fetus în ghenă. Ştiu, unii îl venerează (Monahul îi recunoaşte mai cu seamă meritul de a sugera demonizarea progresivă a omului prin minciună repetată şi participare la crimă). Alte filme (dacă e să mă refer la subiectul delicat enunţat de Mungiu) recunosc, m-au convins: Zerkalo şi Ilustrate cu flori de câmp. Să fie pentru că au alt ritm, altă substanţă, altă manieră de a povesti cinematografic (la antipodul acestui val de acum, numit „minimalism”?) Crina însă l-a apărat, iar eu, inconştient că printre noi se află şi fostul meu dascăl (în etate de 75 de ani) spun: Uite, vezi, de-aia îmi place mie să fiu înconjurat de tineri: îmi place entuziasmul lor şi răbdarea cu care înconjoară arta contemporană (inclusiv cinematografia) pe care eu n-o gust ... În clipele următoare mi-a fost greu să „bărbieresc” ce-am afirmat (fără nicio intenţie de a lovi în cei ajunşi la senectute) – eu însă raportam tinereţea prietenilor noştri de la acea masă rotundă (ce-a devenit, pentru o clipă, pătrăţoasă) exclusiv la felul meu - oarecum ursuz, enervant, previzibil, „bătrânesc” - de a judeca muzica, literatura şi filmele contemporane (post 1990). Flash-back 1993 (aprox.): comentez, cu un amic (IB) festivalul de filme de la Costineşti, inclusiv întâlnirea mea cu venerabilul critic de film Florian Potra (†1997). „E ramolit, nu se mai poate bucura de niciun film.” – a fost replica amicului meu. Şi mi se părea nedreaptă. Cum să nu te mai poţi bucura, chiar şi trecut de 70 de ani, „de niciun film”? Dar n-am luat în calcul producţiile momentului acela, din ce în ce mai şablonizate, la care criticul veteran se va fi gândit. Eu însă aveam în vedere bogata zestre a cinematografului din toate timpurile, aceea păstrată în arhive şi prezentată în cinemateci. Şi, slavă cerului, filme de care să te poţi bucura sunt destule! Acelaşi amic a mai profeţit ceva de care mă îndoiam la vremea aceea: „Vom fi colonizaţi de Hollywood. N-o să mai poţi vedea nimic altceva decât filme americane la cinema sau la televizor.” 15 ani mai târziu mă văd silit să recunosc: IB a fost profet în ţara lui. Iar „ţara” lui nu e nici pe de parte România, ci întreaga lume globalizată.

Mă întreb oare - şi, pe această cale, i-aş ruga pe mai tinerii mei amici cinefili (trei domni şi toţi trei: Ionuţ, Lucian şi Vincent) să mă ajute să înţeleg – ce anume se ascunde îndărătul interesului obsesiv pentru limbajul cinematografic actual? Numai accesibilitatea din ce în ce mai de tip main stream? Numai discursul expozitiv, „minimalist”, care te scuză de nefrecventarea bibliotecilor (prin ceea ce, dar şi prin felul în care îţi oferă te îndepărtează de cuvântul scris)? Şi mai ales (pe tine te vizez aici, Luci ;-) unde anume se termină „antichitatea” şi începe...ce? În ce fel să denumim era de după „antichitate”? What am I missing here? Lucruri valabile, de altfel, şi în muzică şi în celelalte arte. Câţi sunt dispuşi să îmbine armonios audiţiile de muzică etno/tradiţională (cu arii ce coboară în timp back to immemorial times), preclasică & clasică, operă, jazz, pop-rock-folk (şi subspeciile lor), sonorităţile experimentale şi cele electronice, muzica de film (care le poate combina pe toate) etc? Pentru mulţi hit-urile de vara trecută sunt deja istorie („antichitate”). Distincţia e cât se poate de tranşantă. Şi la fel se gândeşte şi în cinema.

...Cine ştie, poate m-aş fi împotmolit şi eu în babilonia mediatică a lumii de azi dacă – următor vizionării, în 1994 la cinema Capitol, a unui controversat (şi extremely disturbing blockbuster, Natural Born Killers) – un profesor de limbi şi civilizaţii clasice de la UVT (supranumit de ucenicii săi, nu puţini, „Profesorul”) ce tocmai ieşise şi el de la film, nu ne-ar fi spus (mie şi lui Dan Voinea): „Filmul ar trebui să mărturisească asemenea unei icoane”... Prea puţine ştiam atunci despre icoane (nu făceam nicio diferenţă între icoana bizantină canonică şi reprezentările picturale religioase free-style, tributare diferitelor şcoli, curente, epoci etc.) şi despre locul şi rostul lor în Biserică. Prea puţine şi despre felul în care această „sculptură în timp” – filmul – poate să dea mărturie despre cele văzute şi despre cele nevăzute. Despre cele necesare şi, sufleteşte, folositoare omului sau (cum se întâmplă adesea) despre cele zadarnice şi pierzătoare de suflet. Şi pentru că (Luci dixit aici) „lumea asta vizuală e tot mai nebună, mai pornografică şi mai superficială”, a proceda întocmai ca personajul din Zapping-ul lui Mungiu (realizat în, nota bene, 2000) din motive de, o spune tot Luci, „igienizare”, mi se pare a sensible and fair solution. La urma urmei, noi ţinem în mână telecomanda şi putem apăsa pe butonul off. Atunci când, printr-o „co-producţie” cu o tainică putere - din cer, de undeva - primim ca un dar îndrăzneala salvatoare şi hotărârea de a spune factorului de poluare şi de pierzanie: Gata, pân-aici mon cher, mai departe nu-ţi permit!

Camel

La mănăstire pelerinii primesc hrană şi hrană pentru suflet, căci „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. În timpul prânzului de după Liturghia duminicală (de la mănăstirea de la Cebza) o maică a citit primele patru capitole din Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul). Prilej de reîntâlnire cu această formidabilă carte sapienţială, din păcate intrată într-un con de umbră după Reformă, căci domnul Luther a socotit de mare folos ca să trunchieze Scripturile, excluzând din corpusul de cărţi biblice textele aşa-zis „deuterocanonice” - subiect de meditaţie (încă unul) pe tema ce se pierde atunci când se câştigă ceva.

Apropo de „frica de Dumnezeu” (cap. 1), îmi amintesc repetarea acestui motto de către Nenea Maioru’, în ultimii săi ani de viaţă. Şi nu-l credeam. Iar el, neluându-mă în seamă, după ce se aşeza la masă îşi făcea cruce cu privirea-n pământ şi bolborosea, ca pentru sine, un fel de rugăciune. Peste câţiva ani, „fiul lui Sirah” avea să-mi vestească acelaşi lucru: „Celui ce se teme de Domnul bine îi va fi; întru cele mai de pe urmă şi în ziua sfârşitului său va afla har. Temerea de Domnul este dar de la Dumnezeu şi îndreaptă pe om pe căile iubirii”. Şi încă, despre deplinătatea înţelepciunii (care „este a se teme de Domnul” şi „frica Domnului” care „îndepărtează păcatele”. Despre îndelunga răbdare („Până la o vreme va suferi cel îndelung-răbdător, după aceea îi va răsări veselie”) şi ţinerea poruncilor dumnezeieşti. Despre, în fine, curaj şi îndrăzneală („Nu fi neîncrezător în temerea de Domnul şi să nu te apropii de El cu inimă îndoită”), despre smerenie („Nu te înălţa, ca să nu cazi şi să aduci necinste sufletului tău”) şi ieşirea la iveală a adevărului („va descoperi Domnul cele ascunse ale tale şi în mijlocul adunării te va înjosi”.

Ideea din Cap. 2 fântână adâncă este, căci aflăm despre pregătirea sufletului nostru spre ispită: „Încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării”. Secretul acestei operaţiuni s-ar găsi într-o corectă lipire (cea de Dumnezeu), „ca să fii înălţat la sfârşitul vieţii”. Şi acum the last straw: „Tot ce ţi se va întâmpla, primeşte cu plăcere şi în necazurile tale fii îndelung-răbdător”.

Ei da. Când credeam că tocmai am scăpat de „lovitura finală”, îmi e dat să aud încă ceva, la fel de ground shaking, în Cap. 3: „Cel care cinsteşte pe tată se va curăţi de păcat. Şi ca acel care strânge comori, aşa este cel care cinsteşte pe mama sa. Cel care cinsteşte pe tată se va veseli de fii şi în ziua rugăciunii sale va fi auzit. Cel care măreşte pe tată va avea viaţă lungă, şi cel care se teme de Domnul cinsteşte pe mama sa. Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său şi ca stăpânitor va sluji celor care l-au născut. Cu fapta şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântare de la ei. Că binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie. Nu căuta mărire întru necinstea tatălui tău, că necinstea tatălui tău nu-ţi este mărire. Că mărirea omului este din cinstea tatălui său şi ocară este fiilor mama necinstită. Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui. Şi chiar de i se va împuţina mintea lui, ai îndurare şi nu-l dispreţui când tu eşti în putere, pentru că milostenia arătată tatălui nu va fi uitată şi, în pofida păcatelor, se va zidi casa ta.” Am ascultat şi-am suspinat: O, father, where art though? ... Grindina poveţelor usturătoare n-a contenit: „Ca un hulitor este cel care părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa”. Aşa e fiule al lui Sirah: pe părinţi se cuvine a-i recompune din îngeri, din icoana iubirii lor de o clipă (măcar), dacă din altceva nu putem. Şi tot aici, îndemnuri la cunoaşterea de sine, la cunoaşterea/aflarea măsurii fiecăruia: „Cele mai presus de tine nu le căuta şi cele mai tari decât tine nu le iscodi. Cele ce s-au poruncit ţie, acelea cu cuviinţă le cugetă, că nu-ţi sunt de nevoie cele ascunse. În multele tale îndeletniciri nu te ţine de lucrurile zadarnice, că ţi s-au descoperit destule din cunoştinţele omeneşti. Că pe mulţi i-a înşelat părerea lor şi socoteala rea a făcut să alunece cugetele lor.”

În fine, în Cap. 4 suntem chemaţi să vorbim prin fapte: „Nu fi aspru cu limba ta şi leneş în lucrurile tale” şi să nu-i mâniem pe casnicii noştri: „Nu fi ca un leu în casa ta şi nu necăji cu mânie pe casnicii tăi”.

Isus, fiul lui Sirac (Ecclesiasticul) - bogată masă, straşnică bucătărie teologică. Numai de i-am păstra cuvintele bune de mâncat – aşa cum cămilele îşi adună apa-n cocoaşe – pentru vremea de secetă spirituală şi de necazuri...

Babel

De câtăva vreme Theodor s-a obişnuit să-şi prefaţeze mesele zilei cu o formulă încetăţenită în canonul Bisericii Răsăritene: „Mânca-vor săracii şi se vor sătura şi toţi cei care-L caută pe Domnul vii vor fi în inimile lor în vecii vecilor”. Eu mă mulţumesc, de regulă, să rostesc before meals un sincer „Poftă bună!” şi after meals un la fel de sincer „Să ne fie de bine!” - asta e prima şi singura mea natură. Dar altceva voiam să spun. Rugăciunea dinaintea mesei, pomenită mai sus, mi se pare atotcuprinzătoare, la fel cum cred că este un Tatăl nostru sau rugăciunea liturgică redactată de Sf. Ioan Gură de Aur sub numele de Sfânta Liturghie. Nu cred că mai are nevoie de adaosuri, de „îmbunătăţiri” sau „modernizări”. Toate bune şi frumoase, dar babilonia în care trăim (au apus vremurile despre care Pr. Teofil Pârâianu povestea cu nostalgie, atunci când se referea la anii copilăriei sale, într-un sat populat exclusiv de români ortodocşi) mă face să mă-ntreb pe ce temei va şti Theodor să rămână în duhul acestor rugăciuni atunci când îi vor da târcoale felurite „iele”. Peste tot unde-arunci privirea se găsesc destui „reformaţi” (ori pur şi simplu „emancipaţi”, „iluminaţi”) care - ducându-l cu zăhărelul - vor încerca să-l momească, doar-doar va fi „mai bun ortodox” elsewhere. La urma urmei, fiecare cu ortodoxia sa, nu? Mai adăugând un filioque, mai aplicând maniac principiul sola Scriptura, mai îngânând împreună cu Nietzsche Gott ist tot.

Am citit recent despre Monseniorul Ghika, prinţ ortodox martirizat în închisorile comuniste (în „era ticăloşilor”) care însă, la 50 de ani, după ce a petrecut numeroşi ani de studiu şi misionarism în Apus, s-a întors în România şi a devenit preot romano-catolic „pentru a fi un bun ortodox”. What is that supposed to mean?! Dacă ne luăm după terminologie (şi, în unele zone ale BOR, chiar după practica de „pionierat” a unor celebri clerici „ecumenişti”), lucrurile sunt destul de ambivalente, iar această ambivalenţă îndreptăţeşte oarecum confuzia. (Dar nu îndreptăţeşte în niciuncaz intoleranţa nejustificată faţă de „alteritate”, ipocrită, câtă vreme lucrurile sunt atât de amestecate.) Bunăoară locaşurile romano-catolice de rugăciune, asemenea celor ortodoxe, se numesc în limba română - după ştiinţa mea - tot biserici. Nu puţini ortodocşi, atunci când trec prin faţa lor, îşi fac cruce (cel mai probabil după ritualul răsăritean), iar când vine vorba despre canoanele iconografice, despre sfinţi etc. balamucul (pardon: sincretismul) e în toi. Şi asta pentru că spargerea canoanelor (mai ales de la Renaştere / Reformă încoace) a produs catastrofe în bisericile ortodoxe de peste tot. Se poate vedea pentru cei ce au ochi de văzut. Ca să nu mai vorbim despre influenţele apusene (renascentisto-romantice-baroce-gotice etc.) asupra muzicii bisericeşti, arhitecturii etc. Ce mai tura-vura, acest cocktail „ecumenist” prezent în mai toate bisericile ce-şi spun dreptmăritoare se vede cale de-o poştă. Dar atunci când se deşteaptă doar ochiul lăuntric (in-sight), pentru că cel „de-afară” – dintr-un motiv sau altul - nu te (mai) poate ajuta? Cum, după ce criterii, să deosebeşti atunci – pe cale exclusiv auditivă şi senzorială - tezaurul duhovnicesc şi de învăţătură autentic de „adaosurile” şi upgradările (în limbajul politically incorrect, fără menajamente: ereziile) diverselor mode?

Eh, destul cu paranoia, că nevoie adevărată avem de metanoie. Noi nădăjduim că Theodor va lua aminte cum se cuvine la avertismentul lui Swift: „We have enough religion to make us hate, but not enough to make us love one another” pentru a rămâne credincios duhului Părinţilor apostolici - iubitor, generos şi catolic (=sobornicesc) - în care vrem să-l creştem.

Ospăţ în Galileea

femeie mai frumoasă decât adevărul

decât cerboaica de aur a muntelui

iubirea ta cea spre fiinţă

dă-ne-o nouă astăzi

şi ne iartă nouă fărădelegea prostiei

de a te vinde

şi trufia noastră ţeapănă ca un cadavru

la marele ospăţ al prietenilor

femeie mai frumoasă decât adevărul,

cu podoabele fără podoabe

ale singurătăţii tale

noi te-am împins nedumerită

în odaia leilor perversităţii fără acoperire

şi am înotat în lacrima ta

ca fiara în sângele cald al victimei

femeie mai frumoasă decât adevărul

mai putea-vei oare

iubirea ta cea spre fiinţă

să ne-o înapoiezi nouă astăzi?

(Lucian Avramescu)

A brave new world

Citind despre toate atrocităţile şi crimele abominabile (cu duiumul) din Gulag-ul lui Soljeniţîn îmi amintesc de motto-ul pe care l-am decupat pentru scrierile lui James Joyce (The Dubliners, A Portrait of the Artist As A Young Man, Ulysses), citite în adolescenţă: „History is a nightmare from which I am trying to awake”. Citatul e ales din, probabil, cartea de căpătâi a timpurilor noi (modern times), Ulysses. Ani de teroare au fost, în secolul XX şi în România. Dacă ar fi să amintesc doar valurile de persecuţii şi prigoană de imediat după război, apoi cele de după Revoluţia maghiară (inclusiv „fenomenul Piteşti”) şi tot ar fi de ajuns. La mijlocul anilor 60 a venit însă „dezgheţul” (prin schimbarea şefilor la vârf) şi, o vreme, s-a mai destrâns şurubul. Anii 80 însă au readus cenuşiul în viaţa românilor (chiar dacă nu la nivelul advanced, ca în anii 50) şi apoi, Bang!, Marea Păcăleală. ... După 20 de ani de libertate ideologică, starea de hibernare călduţă - creiere spălate (cu detergent fie autohton, fie „de import”: manele, telenovele, televiziune, filme americane şi americanizate, mall-uri etc.), fiţe, mania shopping­-ului, revendicări peste revendicări de „drepturi ale omului” într-o stare de confuzie generală etc. ne face, iată, incapabili (aproape) să mai înţelegem cum a fost cu putinţă degringolada care a dus – în Apus şi la Răsărit deopotrivă, şi nu doar pe timp de război - la atâtea măceluri, execuţii şi lagăre de exterminare.

Deunăzi un amic îmi mărturisea că este scandalizat de reprezentările plastice din biserici care înfăţişează scene de cruzime. Semn că ritmurile moderne („occidentale”) de viaţă ne-au devenit deja o a doua natură, încât – squeamishly - facem alergie la orice formă de violenţă. Nu e vorba de violenţa gratuită, devenită – în filme, în buletinele de ştiri - hard currency pentru cineaştii Uzinei de Vise şi pentru jurnalişti. E vizată aici însăşi violenţa cu care a fost curmată brusc viaţa atâtor şi atâtor mucenici de-a lungul veacurilor. Pentru că a devenit desuet să mai pui preţ pe ideea de sacrificiu, darmite pe sacrificiul asumat, trăit. În mindest-ul omului de azi drumul spre fericire nu mai trece prin infernul restaurator, regenerator. Fericirea nu mai este căutată în rezistenţa la oprelişti, la suferinţă, ci în practici hedoniste mai mult sau mai puţin vinovate. Flash-back spre capodopera lui Fellini, 8 ½: regizorul Guido (Mastroianni), aflat în plină criză de creaţie, se confesează unui cardinal de la Vatican (în baia de lux a acestuia din urmă): „Părinte, nu sunt fericit.” Răspunsul cardinalului: „Dar cine a spus că menirea ta este să fii fericit?” Fericit, vasăzică, după criterii utilitarist-pragmatice; fericit, desigur, prin trucuri de shortcut.

Mă întreba acest amic ce înseamnă „trăirea ortodoxă”, „trăirea liturgică” şi am evitat să-i răspund „pe şleau”, dintr-o dată. Treptat însă (discuţia întinzându-se până la miezul nopţii) mi-am dat seama că nu pot să-i spun decât atât: ea înseamnă asumare, nu vorbărie. Şi, înainte de toate, adunare (a minţii, a gândurilor, a simţirii), cercetare şi discernere. Adică ceea ce este mai anevoios de dobândit în această „minunată lume nouă” (brave new world) care ne răsfaţă orice pornire individualistă. Chiar dacă – binemeritat bonus - ne zdrobeşte şi ne sluţeşte cu fiecare zi ce trece.

Enjoy the silence

O, da, Johnathan Swift was damn right. Tăcerea – în anumite momente - e de aur: „One of the best rules in conversation is, never to say a thing which any of the company can reasonably wish had been left unsaid.” Restul (adică surplusul de words, words, words, cuvintele-dinamită prin care îl pierdem pe aproapele nostru) nu face decât să ducă la însingurare, la năpădirea buruienilor pe poteca dintre fraţi, la nebunie. Cum mintea acestei „politici” o dobândim adesea postum, după ce am săvârşit răzvrătirea (prin gândul şi vorba necugetate) faţă de cel/cea care ne fusese până atunci dacă nu prieten(ă), măcar simpatic(ă), toată viaţa rămasă nu e – at best - decât o încercare (nu de puţine ori jalnică, foarte rar încununată de succes) de restaurare a legăturilor stricate, de înviere a prieteniilor apuse, de întoarcere la edenul de dinaintea cataclismelor verbale. Sensul vieţii: a deprinde ce şi cât să spui din ceea ce simţi că merită sau trebuie rostit.

Insight

• „Moartea nu mă înspăimântă pentru că nu am de dat nicio lumină întunericului. Mâna milostivă ce-mi va închide pleoapele va face un gest inutil pentru mine, căci nu va avea ce-mi ascunde.” (Dimitrie Anghel, Spovedania unui orb)

• „Între noi sunt două feluri de orbi: cei ce privesc fără să vadă şi cei ce văd fără să privească.” (Monseniorul Vladimir I. Ghika)

O, brother, where art thou?

De 16 iulie mi-am amintit că era ziua de naştere a unuia din cei mai apropiaţi colegi de liceu: Ovidiu Roateş. A plecat „dincolo” în anul în care urma să împlinească 25 de ani. Am fost împreună cu Ovi (şi cu un alt coleg de-al nostru, DLH) în Parâng. Era în vara lui 1988, chiar înainte să plec în cătănie. A fost, categoric, cel mai cinefil din clasa noastră. Un suflet bun şi cinstit. Uneori ne mai ciondăneam fiindcă el gusta şi filmele comerciale în veme ce eu încercam să desluşesc sensuri şi semnificaţii în şarade. Cu el aveam să port cele dintâi discuţii despre filmele clasice de top, despre literatura şi muzica universală. Apoi nu ne-am mai văzut câţiva ani. El devenise student la Politehnică (Mecanică), eu abia la trei ani de la terminarea liceului, în anul zero al „democraţiei originale” post-comuniste. Mocnea în el o revoltă pe care n-o înţelegeam şi s-a despărţit de lume într-un mod misterios. Atunci, în acea zi de doliu, aveam să-mi reîntâlnesc o parte din colegii de liceu.

Am vizionat împreună Dreptate în lanţuri de Dan Piţa prin 1985 (într-una din cele mai cochete săli de cinema din urbe: Constructorul) şi-mi amintesc că a fost mut de uimire. Felul în care s-a petrecut dintre noi mă face să cred că atunci, la acea vizionare, l-a impresionat – într-un fel pe care numai el, în taină, îl simţea (premonitoriu?) – destinul haiducului Năstase, jucat de Claudiu Bleonţ. Aşa cum – spre mirarea mea – a fost mare admirator al unui controversat film românesc din acei ani: Glissando. (Eu eram – şi sunt – fanul altui film mult discutat şi el la acea vreme: Concurs. Părea că înţelege foarte bine sfârşitul personajului jucat de Ştefan Iordache, cupă cum cred că ar fi fost negreşit un fan al lui Goethe (pentru Werther). Şi încă ceva: de câte ori revin la Solyaris îmi pare că – prin personajul lui Gibarian – mă-ntâlesc din nou cu Ovi. Să te odihnească Dumnezeu, prieten drag, wherever you may be!

Against all odds

La sfârşit de veac XX, Agenţia de Presă AM Press a fost dată în judecată pentru că o jurnalistă tânără din Buzău a declarat pentru agenţie că un popă dintr-un sat buzoian ar fi intrat călare pe un măgar în crâşma satului. La proces, popa s-a înfăţişat la tribunal cu un aer degajat - proaspăt ras şi fumând Kent. Era hotărât că trebuie să i se facă dreptate şi n-a vrut să accepte împăcarea cu jurnaliştii sub nicio formă. Ce se întâmplase de fapt? Eroarea de informaţie nu se referea la starea de ebrietate a popei (toată lumea ştia că le trăgea la măsea), ci – explica directorul AM Press, care a început să pledeze pro domo la proces - consta în faptul că în zonă nu există măgari, ci doar cai, iar popa (beat, desigur) intrase în crâşmă pe un cal. Astfel, judecătorii au decis că ştirea nu a fost o calomnie, pentru că măgarul – asinul – ocupa un loc important în simbolica creştină, iar preotul în cauză intrase în crâşmă ca misionar (precum Iisus odinioară) pe un cal, spre a salva sufletele celor pierduţi şi necăjiţi...
N-am mai aflat nimic despre soarta popii din satul buzoian, despre eventuala sa metanoie, însă – privind retrospectiv spre această anecdotă – nu pot să nu remarc: imaginea Ortodoxiei, a Bisericii e parcă tot mai puţin înţeleasă ca timp şi spaţiu pentru evenimentele euharistice. Ecclesia este mult prea des confundată cu structurile clericale ale Bisericii, cu „pitorescul” şi „culoarea” unor astfel de purtători de sutană. Nu puţini. Deşi, deşi ... nu puţini sunt şi cei care – aplicând politica struţului – se prefac că nu văd, că nu ştiu de neregulile despre care nu vor să ştie şi afirmă că, da, mai sunt şi uscături în pădure. Se întâmplă acum întocmai ca pe vremurile „democraţiei proletare” când canoanele realismului socialist prevedeau clar, fără drept de apel, edulcorarea, înfrumuseţarea artificală a realităţii. Vremurile trec, muşamalizarea însă râmâne. Trist e că Ortodoxia (trăirea liturgică şi cuminţenia participării la slujbele Bisericii) echivalează în ochii – vai – multora cu slăbiciunile şi „contra-exemplele” oferite „la vedere” de unii sau alţii din slujitorii lui Hristos. Sau, cum se mai întâmplă, cu grandomania de tip becalian ori cu retorica triumfalistă performată acum (eficient, s-ar putea spune) de un mim cu veleităţi de profet. Şi astfel se pierde esenţialul – „bufniţa din dărâmături” (după cum s-a exprimat Mihail Neamţu), strădaniile întru aşezarea fără zgomot a omului în Biserică, în marea familie a ostenitorilor întru îmbunătăţire de pretutindeni. Da, aceşti ostenitori există şi au existat mereu. N-au format „bisericuţe” şi nici n-au părăsit Biserica de veacuri pentru a se mântui (ori destrăma) elsewhere, pentru a medita şi filosofa individual ori pentru a cădea în nirvana.
Pe de altă parte însă, e la fel de important să te abţii de la a judeca; sminteala dacă e să vină, trebuie să-şi facă damblaua, n-ai ce-i face. Altfel spus, „ielele” - fără număr, fără număr – ce sucesc minţile atâtor oameni fără nicio rânduială trebuie să-şi facă jocul până la capăt. Energiile lor vin, oricum, din altă parte şi nu sunt în cantitate nelimitată. Cât de recuperabil mai este omul bântuit de himere şi stăpânit de sminteli după ce ele, smintelile l-au lăsat? De la caz la caz sau, cum se mai spune, fiecare cu norocul său. Şi, nu mai puţin, cu forţa donquijotescă ori sisifică de a merge până la capăt against all odds.

Mama Terra

Cu mic, cu mare poporu’ se strânge prin pieţe şi grădini de vară la un film puternic mediatizat: Home. Predică – laică, ştiinţifică, populistă, ultra politically correct - despre salvarea planetei de la o posibilă catastrofă, filmul lui Yann Arthus-Bertrand se foloseşte de mijloacele cinematografice ale momentului pentru transmiterea mesajului – un fel de variaţiune pe tema: we kill the world. Stilul e, evident, foarte în ton cu ritmurile faster & faster în care se trăieşte în „lumea bună”: imagini magnifice din variate regiuni geografice (Michel Benjamin, Domnique Gentil) montate deştept (Yen Le Van), un soundtrack (Armand Amar) ce combină sound-ul etno (gen Enigma) cu sonorităţi strong electronico-simfonice, un comentariu patetic - totul sub supravegherea de producer a lui Luc Besson. Finalul up te copleşeşte cu exemple pozitive de ţări occidentale şi organizaţii care s-au angajat deja, promiţător, în felurite campanii ecologice. Asta după un cuprins plin de avertizări şi de „dovezi” la adresa existenţei vieţii pe pământ – a mineralelor şi, în ultimii 200000 de ani, a omului.

D’a capo al fine suntem bombardaţi cu o mulţime de cifre, date, informaţii de ştiinţă popularizată despre originile vieţii pe Planeta Pământ, despre evoluţia specilor, despre apariţia oraşelor, agriculturii, globalizării, efectului de seră etc. Şi, surprinzător, o singură informaţie cu iz vag religios: Insula Paştelui. Dar – cum altfel? - fără să se pomenească nimic despre semnificaţia religioasă a Paştelui. Ei bine, în această prezentare areligioasă, bazată pe o înşiruire de fapte ştiinţifice şocante, ni se lansează apelul – nouă, pământenilor – de a deveni, cât nu e prea târziu, res-pon-sa-bili. Cine să ne responsabilizeze? Nu se spune. Că doar avem conştiinţe. Ce mai contează că mass media ultimilor 50 de ani (perioadă în care s-au înregistrat scăderi dramatice ale resurselor naturale, populaţia globului a crescut fabulos, iar globalizarea a progresat în proporţii alarmante) ne spală creierii, că nouă, celor răsfăţaţi de societatea consumistă, ni se serveşte – cu asupra de măsură şi în ambalaje tot mai atrăgătoare – panem dar mai ales circem? Important e că „n-avem timp, acum, să fim pesimişti”. Trebuie – ni se spune, în repetate rânduri - să acţionăm „cu responsabilitate”. Pământul, ne dojeneşte comentariul din off, a ajuns să arate „după chipul şi asemănarea celor care l-au muls de resurse” (tulburând echilibrul ecologic) şi l-au poluat. E nevoie să-l remodelăm. Să ne remodelăm, cum ar veni, devenind „fiinţe responsabile”. Cum? Dumnezeu – cel niciodată inclus în ecuaţia acestui movie hit al verii 2009 - cu mila. Here endeth the lesson.

I've seen it all

I've seen it all, I have seen the trees,
I've seen the willow leaves dancing in the breeze
I've seen a man killed by his best friend,
And lives that were over before they were spent.
I've seen what I was - I know what I'll be
I've seen it all - there is no more to see!

You haven't seen elephants, kings or Peru!
I'm happy to say I had better to do
What about China? Have you seen the Great Wall?
All walls are great, if the roof doesn't fall!

And the man you will marry?
The home you will share?
To be honest, I really don't care...

You've never been to Niagara Falls?
I have seen water, it's water, that's all...
The Eiffel Tower, the Empire State?
My pulse was as high on my very first date!
Your grandson's hand as he plays with your hair?
To be honest, I really don't care...

I've seen it all, I've seen the dark
I've seen the brightness in one little spark.
I've seen what I chose and I've seen what I need,
And that is enough, to want more would be greed.
I've seen what I was and I know what I'll be
I've seen it all - there is no more to see!

You've seen it all and all you have seen
You can always review on your own little screen
The light and the dark, the big and the small
Just keep in mind - you need no more at all
You've seen what you were and know what you'll be
You've seen it all - there is no more to see!

Written by Björk, Sjón Sigurdsson & Lars von Trier
Performed by Björk, Thom Yorke
Arranged by Björk, Vincent Mendoza & Guy Sigsworth
Choir Arranged by Björk
Orchestrated & Conducted by Vincent Mendoza
Produced by Björk & Mark Bell
Mixed by Mark Stent (as Mark "Spike" Stent)

This is an excerpt from Lars von Trier's movie Dancer in the Dark

see video here

A friendly chat

Seara de luni printre amici. Am fost la ziua lui GM - am jucat ping-pong (după câţiva ani în care n-am pus mâna pe paletă) şi am stat la poveşti pe terasa din curtea lor. L-am întâlnit pe Florin – un simpatic matematician cinefil şi meloman cu studii acasă, în occidentul apropiat şi în cel îndepărtat. Am început să vorbim despre Tarkovski, iar virajul brusc spre Tarantino s-a dovedit periculos. Totuşi, nu fatal. Pentru că i-am promis, la despărţire, că-l voi căuta negreşit când voi ieşi la pensie pentru ca să-mi explice taina filmelor lui Tarantino - acea metanoie prin care, spune el, trec personajele sale care „nu rămân la fel, ci se transformă”. Atunci, am glumit eu, voi fi un moş cool pentru că voi savura at last subtilităţile şi ironia limbajului cinematografic propus de Tarantino. Când am schimbat subiectul şi-am dat-o pe muzică electronică (cu aplicaţie la Vangelis), vehemenţa cu care a descalificat-o (chiar dacă a recunoscut că nu are urechi pentru ea şi deci nu a s-a expus decât la foarte puţine audiţii de electronic music) mi-a amintit de Inginerul care, cu vreo 25 de ani în urmă, avea să-mi dechidă ochii spre literatura universală şi muzica simfonică. S-a alăturat discuţiei Csabo, pe care-l ştiu de la proiecţiile cu filme de la Humanitas şi apoi de la concertele simfonice şi jazz de la Capitol. Intervenţia lui mi s-a părut de bun simţ, iar argumentaţia bine articulată. Pr. RN a pus punctul pe I: Dacă ar trăi acum, Bach şi-ar scoate pălăria în faţa lui Vangelis. Apoi am trecut în revistă cu Florin momentele memorabile (pentru noi) din cinematograful american. Puţin înainte de midnight Gabu şi FD ne-au condus la maşină. Cele trei ore au trecut ca şi cum ar fi fost trei minute.