DocumFest 2009, ziua a III-a

Ultima zi a DocumFest-ului de anul acesta a programat – între altele - cinci din cele mai speciale filme ale selecţiei. Ele surprind mărturii din rezistenţa anticomunistă poloneză, est-germană, cehoslovacă şi românească .

Căderea Imperiului Sovietic (2009, autor: Andrzej Titkow) evocă, retrospectiv, evenimentele care au dus la prăbuşirea colosului de la Răsărit. Pe lângă interviuri cu personalităţi politice ale vremii (printre care Lech Walesa, Jeliu Jelev etc.), dar şi cu regizorul Andrzej Wajda (al cărui film din 1981, Omul de fier – din care sunt extrase nişte scurte fragmente - surprinde îndeaproape momentul ieşirii din underground a Solidarităţii) şi Vladimir Bukovski (cel care, scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, n-a putut închide un ochi toată noaptea, după ce a primit prima convocare la sediul KGB: „era nerăbdător să le spună de la obraz tot ce crede despre ei, să intre în ei ca-ntr-un tanc”).

Electrizanta docu-dramă a lui Sebastian Denhard şi Matthias Schmidt, Miracolul din Leipzig (2009) punctează devenirea nucleului disident din Leipzig. Puţini ştiu că sărbătoarea unificării germane de la sfârşitul anului 1989 a fost pregătită de „miracolul din Lepizig”. În 9 octombrie 1989 aveau să demonstreze paşnic peste 70.000 de est-germani; în număr de 8.000 de soldaţi şi ofiţeri, forţele poliţieneşti şi de armată (la care se adaugă trupele de Securitate, rezervişti şi echipaje de Miliţie Populară), înarmate până-n dinţi – ca reacţie la o serie de mişcări protestatare precedente - n-au tras un foc. A fost victoria oamenilor din Leipzig (din toate straturile sociale şi de toate profesiile), un fenomen imposibil de cuprins în cuvinte.

Puterea celor fără de putere (2009, autor: Cory Taylor) surprinde – tot prin mijloacele docu-dramei – perioada ante- şi post-1968 în Praga, aşa cum este povestită de câţiva martori oculari (şi narată din off de Jeremy Irons) şi cum ne apare înregistrată pe câteva filme de arhivă. Personajul principal este Vaclav Havel, primul Preşedinte al Cehoslovaciei după înfrângerea comuniştilor în alegerile din 1989. Epilogul filmului conţine acest comentariu: „În fiecare an de 17 noiembrie, când se aniversează Revoluţia de Catifea, ziariştii întreabă tineri, copii şi bătrâni despre regimul comunist şi despre Revoluţia de Catifea. Majoritatea copiilor spun că nici n-au auzit de ea. Nu ştiu dacă tinerii de azi ar mai crede în idealurile acelea atât de vii din 1989. Cred că este extrem de important ca tinerii să nu ia de bună libertatea pe care o au. Să ştie că pot s-o piardă. Să ştie că sunt multe locuri pe lume unde astfel de libertăţi nu există, că oricând violenţa poate renaşte, iar libertatea poate fi pierdută.”

În Vocea speranţei (2005), Mariana Badan reconstituie crâmpeie din viaţa Monicăi Lovinescu. În timpul dictaturii comuniste, vocea ei de la microfonul postului de radio „Europa Liberă” a hrănit o ţară întreagă cu speranţe şi cu informaţii imposibil de găsit în media românească. Filmul este o reverenţă în faţa acestei doamne a criticii literare româneşti din exil, care a fost deopotrivă şi un observator-comentator fără menajamente al vieţii politice din România comunistă şi post-comunistă.

Capcana (2009, autori: Leontina Vatamanu şi Ion Terguţă) este un strigăt de protest la adresa oficialităţilor de la Chişinău care, după victoria comuniştilor în alegeri (din 6-7 aprilie 2009), au declanşat o dură campanie de „corecţie” în beciurile Securităţii. Lideri ai unor organizaţii democratice din capitala Republicii Moldova, reprezentanţi ai opoziţiei, rude sau apropiaţi ai celor schingiuiţi, supravieţuitori etc. afirmă în mod repetat (ca un fel de leit-motiv) că traumele suferite de cei care au fost arestaţi şi torturaţi abuziv (ca ţapi ispăşitori) în acele zile sângeroase, vor avea - in the long run - efecte dramatice. Konec filma.

P.S. Juriul DocumFest 2009 a decis. Premiatele acestei ediţii sunt, după cum urmează:

● Miracolul din Lepzig

● Fata şi tancurile

● Capcana

● Vieţi-Graniţe

● Bobinele de la talcioc

Off the main stream

Sanda Ţăranu, una din cele mai rafinate crainice TV de pe „vremea aia”, când televiziunea – deşi cenzurată – încă putea fi apelată cu „dragostea mea”, afirmă într-un recent interviu: „Aşa cum e viaţa noastră, aşa se vede la televizor. Încerc să judec corect şi să nu mă las influenţată. Aşa că închid televizorul, mă duc la cartea mea. Nu am crezut că o să ajung să nu mă mai uit la televizor ca să mă protejez.”

Într-o zi, povesteşte distinsa doamnă, i-a scris un băieţel: „Să ştiţi că atunci când apăreţi la televizor, la noi în casă se face linişte”. La început s-a simţit măgulită dar pe urmă, mărturiseşte această femeie îndrăgostită de meseria ei ca nimeni altcineva, s-a speriat îngrozitor: „Mi-am dat seama ce responsabilitate extraordinară am, pentru că în meseria asta orice greşeală poate să dărâme tot ce ai construit, mai ales una de cultură generală. Contează cei şapte ani de acasă. Educaţia pe care ai primit-o, ceea ce ai reuşit să acumulezi pe parcurs. Se vede dacă-ţi faci meseria cu plăcere, interes şi respect faţă de cel care te ascultă. Iar astăzi la televizor sunt prea puţini oameni educaţi. Doamnele care fac talk-show-uri s-au masculinizat, au devenit mai dure…” Dar responsabilitatea aceasta pe care o invocă un om din media ar trebui să o resimtă şi un dascăl şi, probabil, alte bresle nu mai puţin. Practic, ar trebui să fie în sângele oricărui om care-şi pune viaţa „în vitrină”, care e un formator de opinie, care – mai ales – ştie că se adresează copiilor, tinerilor.

Din păcate însă, cei care îşi pun astfel de probleme (cultura generală, cei şapte ani de-acasă, educaţia etc.) sunt sau izolaţi sau pensionaţi. Şi-ntr-un caz şi-n celălalt sunt off the main stream şi atitudinea lor trece neobservată. Până la urmă asta e: fiecare se salvează – de urât, de sminteli, de frică, de singurătate, de vulgaritate, de minciună etc. - cum poate…

Documfest 2009, ziua a II-a

În Balanţa (1991), Lucian Pintilie propune un personaj oarecum atipic pentru societatea românească din timpul comunismului. O femeie face scandal într-o piaţă pentru că – într-o zi de sărbătoare pentru „oamenii muncii” - nu este servită cu un crenvurşt. Cearta ei cu târgoveţii este oprită de un miliţian care îi spuneS: „Vă ţineţi de agitaţie, de proteste. Ce sîntem noi, unguri, poloneji (sic)? Românu-i om blând!…” Câteva din filmele selecţionate pentru DocumFest 20009 (şi programate pentru ziua a doua şi a treia a Festivalului) surprind nu doar un astfel de incident singular, străin de „blândeţea” proverbială a românului, ci o adevărată tradiţie protestatară pe care ei (ungurii, cehii, polonezii, lituanienii, est-germanii) chiar au avut-o.

Trei filme (Revoluţii eşuate, Bobinele de la talcioc, Vieţi-Graniţe) şi tot atâtea mărturii despre libertate, despre lupta pentru libertate şi independenţa de sub jugul sovietic. Sângele vărsat în repetate rânduri (în 1956 în Ungaria, în 1968 în Cehoslovacia etc.) este preţul pe care aceste popoare l-au plătit pentru revoluţiile lor „de catifea” din 1989. Un scenariu asemănător, aflăm din Fata şi tancurile, avea să se joace - în 13 ianuarie 1991 - şi în Lituania, când, prin alte sacrificii de sânge, Lituania devine independentă.

Revoluţii eşuate (2006, autor: Vig Emese, TVR Cluj) înregistrează ecoul pe care l-au avut în trei oraşe din România (Cluj, Timişoara şi Bucureşti) evenimentele revoluţionare din Ungaria anului 1956. Impresionează documentarea şi organizarea întregului material: interviuri cu – între alţii - trei istorici de prestigiu: un român, un maghiar şi un italian; secvenţe foto/audio/video de arhivă în straie catchy, dinamice.

În Bobinele de la talcioc (2005, autor: Zoltán Czigány, Televiziunea Maghiară), descoperirea la un talcioc budapestan a unor materiale needitate şi inedite, filmate de nişte amatori long time ago în zilele Revoluţiei Maghiare din 1956, este un pretext pentru a articula o poveste. Un cuplu mic-burghez de tineri căsătoriţi şi câţiva prieteni de-ai lor sunt răvăşiţi de spectaculoasele răsturnări de situaţii în viaţa social-politică a Budapestei din timpul scurtei guvernări a lui Imre Nagy. Şi chiar mai mult: iau parte, trup şi suflet, la luptele armate de apărare a capitalei maghiare de atacurile devastatoare ale tancurilor sovietice.

Vieţi-Graniţe (2009, autor: Igor Hidvégi) spune povestea Cortinei de Fier - metafora centrală a divizării Europei după al II-lea Război Mondial - de la ridicarea şi până la distrugerea ei, începută în Ungaria anului 1989. Filmul redă mărturii ale unor transfugi, grăniceri, prieteni şi rude ale celor zdrobiţi de forţele poliţieneşti pentru „tentativa de trecere frauduloasă a frontierei”. Coda acestui documentar prezintă răspunsurile unor tineri şi foarte tineri occidentali despre semnificaţia Cortinei de Fier: „A fost acolo, la graniţa dintre Austria şi Ungaria şi nu puteai trece de ea”, „Nu ştiu nimic despre ea”, „N-am fost născut pe vremea aia”, „Nu ştiu ce aş face într-o astfel de situaţie. Pur şi simplu nu-mi imaginez cum ar fi…”, „Democraţia e un bun câştigat. Trebuie să învăţăm din greşelile trecutului. Comunismul, aşa cum îl ştim din URSS, a fost un experiment eşuat”…

Fata şi tancurile (2009, autori: Isabell Blöchl, André Meier) surprinde ultimul act al Imperiului Sovietic (după ce introduce spectatorul în contextul cultural şi socio-politic din Lituania comunistă), marcat de venirea la putere a lui Gorbaciov, în 1985. Filmul prezintă povestea unui erou-martir (Loreta Asanavičiūtė), o fată de numai 22 de ani, ucisă de tancurile sovietice în ianuarie 1991.

P.S. Proiecţiile din ziua a doua a DocumFest-ului s-au încheiat cu prezentarea, în premieră, a unui classy videoclip produs de TVR Timişoara: Oda Immortalis – o lucrare vocal-simfonică a lui Adrian Mardan ilustrată cu imagini din timpul dramaticelor evenimente petrecute în decembrie 1989 în oraşul de pe Bega.

DocumFest 2009, ziua I

DocumFest-ul timişorean propune, în anul al doilea al existenţei sale, un program dedicat revoluţiilor anticomuniste (largo sensu) din Europa de Est. Filmele surprind diverse momente când timpul „nu a mai avut răbdare”, din jumătatea a doua a secolului XX şi primul deceniu al veacului XI. Astfel, revoluţiile eşuate (înecate în sânge) din Ungaria şi Cehoslovacia, fenomene precum Războiul Rece, Carta 77 sau Solidaritatea poloneză, revoluţiile „de catifea” din ţările Europei Centrale şi din unele ţări ale Europei de Est, evenimentele sângeroase din decembrie 1989 din România precum şi ecourile lor în perioada ultimilor 20 de ani, după căderea Cortinei de Fier, sunt prezente în documentarele, docu-dramele şi reportajele-anchetă selecţionate pentru finala festivalului.

Din ziua întâi am decupat montajul intitulat După Revoluţie (2009, autor: Laurenţiu Calciu). Secvenţe deja „antice”, aproape uitate (dar cât de actuale încă!), din primele săptămâni/luni după ce românii şi-au luat „raţia de libertate”, în Decembrie 1989. Un aparat de filmat surprinde primele descătuşări în agora (Piaţa Universităţii, Magheru, Piaţa Victoriei) ale bucureştenilor din ianuarie 1990. „Oameni de bine” şi gospodine, semidocţi şi mahalagioaice, tot felul de şmecheri care n-au nevoie de „acel Apus”, de „partidele istorice”, de „burghezie” comentează - „în libertate” şi sub umbrela ideologiei proletare - faţă cu „reacţiunea” (recte: opoziţia anti-FSN, anti-Iliescu). În hărmălaia generală aproape că se pierd puţinele voci sceptice sau chiar ostile comunismului (cu sau fără „faţă umană”) şi „democraţiei originale”. Aceeaşi candid camera asistă la o conferinţă de presă în care proaspeţii „emanaţi” din Decembrie 1989 răspund dezinvolt unor ziarişti străini, în timp ce o ţară-ntreagă (aproape) cădea în extaz – cum avea să declare şi Silviu Brucan la un moment dat – fiindcă noii capi, spre deosebire de Ceauşeşti, ştiu să vorbească româneşte corect, unii sunt chiar poligloţi, au studii superioare (chiar dacă la Moscova) etc. În fine, tot aici ni se aminteşte că imediat „după revoluţie” avea să renască şi istoricul partid PNŢCD care, prin Ion Raţiu şi alte – spun aplaudacii lui nea Nelu într-un zdrobitor miting (post)electoral - „fosile”, promitea că numai el şi partidul său pot să ducă România pe drumul belşugului, prosperităţii, democraţiei occidentale blah-blah-blah.

Filmul lui Cornel Mihalache, 1989. Sânge şi catifea (2005), aduce în discuţie vechea dilemă (a fost sau n-a fost revoluţie în România?) şi avansează ideea unei lovituri militare de stat. Un istoric militar analizează câteva intervenţii, repede clasicizate, din timpul evenimentelor de la Televiziune din Decembrie 1989: agitaţia crispată a lui Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, apelurile adresate de unii ofiţeri M.Ap.N., mânăria de la Târgovişte din 25 Decembrie etc. Întrebarea finală (retorică, desigur) e: cine a avut interesul să măsluiască punctele de condamnare ale Ceauşeştilor, punându-le în cârcă şi intenţia de a fugi din ţară cu o sumă exorbitantă de bani (1 miliard de dolari).

Huligani post-mortem (1999, autor: Diana Trocmaier) prezintă câteva cazuri de victime ale represiunii de la Timişoara. Supravieţuitori (părinţi, copii) ai măcelului din oraşul de pe Bega povestesc despre cei dragi, seceraţi de gloanţe. Ce-i mai trist, spune o tânără care şi-a pierdut părinţii atunci (trupul împuşcat al mamei ei fusese răpit de la un spital din Timişoara şi transportat în secret la un crematoriu din Bucureşti, unde a fost ars), e că adolescenţii de azi nu-şi imaginează că aşa ceva s-a putut întâmpla, că se poate întâmpla. La final, în acordurile unui hit de-al Golanilor din Piaţa Universităţii, camera se plimbă prin Piaţa Operei din Timişoara, la zece ani după sângeroasele evenimente: reclame multicolore, vitrine luminoase, ecrane ce transmit programe de muzică hip-pop, adolescenţi dezinhibaţi care îşi unduiesc trupurile pe ritmuri tehno. Cine să se mai gândească la bătrâneii care tocmai îşi plângeau fiul ucis în Piaţa 700 şi le reproşau preşedinţilor României de până atunci (Iliescu şi Constantinescu) indiferenţa arătată faţă de soarta martirilor şi a familiilor acestora? Poate doar copilaşul de lângă folkistul care - între Catedrala şi Opera timişoreană - cântă (fără play back) „Mai bine mort decât comunist” să apuce vremuri despre care, când se va face om mare, să spună: justice is being done…

O epigramă

Incredibil! Mai există – când e vorba de comentarii politice - haz de necaz. Nu numai pamflete, invective şi isterii – risipă inutilă de energii pentru că, oricum, jocurile sunt făcute … M-am bucurat să găsesc această epigramă post-electorală (sorry, Mr. Big ;), gingaşă ca suratele ei de secol XIX, pe care autorul anonim (semnat „Spectator”) a trimis-o în împărăţia încăpătoare a Netului, mai exact variantei electronice a unui cotidian:

Aveam odată, într-o glastră
Dintr-un cristal sensibil, fin,
Pe un pervaz, la o fereastră,
Trei roşii trandafiri şi-un crin.
Ce stranie alăturare,
Total opusă legii firii,
Aşa o delicată floare,
Într-un pocal cu trandafirii!?
I-a luat aseară bunicuţa,
C-aşa e dânsa, grijulie,
Şi le-a dat apă cu cănuţa,
Şi un bănuţ, aşa ... să fie!
Afară-n stratul din grădină,
În frigul aspru şi zbanghiu,
Se ridica, lâng-o sulfină,
Un trandafir portocaliu.
Avea pe vârf, cumva, lăsate,
Un număr mare de petale
Dar şi şuviţe adunate
Pe zonele occipitale.

Beloved nightmare

Cu două zile în urmă am fost la serbarea de Crăciun organizată la şcoala lui Theodor. Din clasa lui au fost opt (din cei nouă elevi) prezenţi. Plus părinţi, bunici şi guests. Theodor a fost ultimul care a recitat o poezie. Iar una din colegele lui, depăşind cu mult rimele stereotipe rostite în general de Crăciun, a spus nişte versuri de o profunzime uluitoare prin care îl ruga pe „Moşul darnic şi bun” să nu-i aducă bomboane, acadele, stafide şi nuci atunci când vine la ea, ci – surpriză – să-i dăruiască „un colţ de cer senin”. Puţin mai târziu aveam să aflu că această fetiţă stă acum la internat, datorită unor probleme de familie (părinţii s-au despărţit).

Ne-am bucurat să participăm la îmbisericirea încă unui prunc, într-un loc în care cerul pare a se pogorî pe pământ (bisericuţa de la Poliţie din urbea noastră), unde ne-ar plăcea şi nouă să ne botezăm copiii when the right time comes. Păcat că a căzut în desuetudine acest obicei de a participa – cu mic, cu mare - la „îmbrăcarea în Hristos” a pruncilor. La urma urmei, este „punctul zero” al existenţei noastre în Biserică, pentru fiecare dintre noi. (Dacă, desigur, nu am ieşit din rânduiala străbunilor.) Spre el suntem chemaţi să revenim. Aceasta-i, până la urmă, minunea minunilor: metanoia, „făptura cea nouă”, the return to innocence. Şi iar ajungem la Dostoievski şi al său final de epilog de neuitat din Crimă şi pedeapsă. Acolo începea „o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci”…

Tot azi am mai avut o mare bucurie. Un cotidian care scoate săptămânal DVD-uri cu filme româneşti a mai publicat un film drag mie: Prin cenuşa imperiului (1976). Port în suflet – nu, nu e patetic – acest film de peste 30 de ani. Atunci aveam să-l descopăr pe Gheorghe Dinică în, probabil, cea mai mare creaţie a sa din cinema. Însă dincolo de recitaluri actoriceşti, Cenuşa…mai are şi alte atu-uri: povestea picarescă a lui Zaharia Stancu (luată din romanul său, Jocul cu moartea), imaginea lui Dinu Tănase (inclusiv compartimentele: costume, decoruri) şi muzica lui Radu Şerban. Există, în acest road movie, şi idealişti (comunişti sau simpatizanţi ai ideologiei bolşevice a „omului nou”), soldaţi revoltaţi, şi „oameni de omenie” mai mult sau mai puţin convingător interpretaţi de Gabriel Oseciuc, Irina Petrescu, Elena Albu, Ştefan Sileanu, Cornel Coman, Ernest Maftei, Florina Cercel, Boris Ciornei ş.a. Dar după atâţia ani, figura cea mai vie rămâne tot a Diplomatului jucat de Dinică – această lichea oportunistă, fără caracter şi fair play, descurcăreţ fără scrupule în orice situaţie. Într-un anumit sens, din toată tipologia de personaje din cartea lui Stancu şi filmul lui Andrei Blaier, peste ani avea să se impună – în viaţa de zi cu zi a lumii clădite pe „cenuşa imperiului” – amoralul Diplomat. El este „omul zilei” evergreen, iar România pare – more than ever - un paradis al Diplomaţilor. (Şi al unui număr mult prea mare de semidocţi cu diplome, însă asta-i altă problemă). Pentru ceilalţi, mai puţin diplomaţi, mai puţin şantajabili, mai demni şi mai fair, paradisul acesta are – nu o dată - înfăţişare de infern. Vorba lui Lucian Pintilie: Romania, my beloved nightmare.

1001 de filme de văzut într-o viaţă

Povestea omului este supusă, desigur, şi prin filme. Şaherezada secolului XX este, nu se poate altfel, şi – more or less - cinefilă. De unde şi titlul acestui volum antologic devenit repede best seller în întreaga lume: 1001 de filme de văzut într-o viaţă. Selecţia este, în general, eterogenă, dacă nu cumva chiar pestriţă. Astfel, pe lângă filme de referinţă sau „de autor”, capodopere unice şi irepetabile (cam 20% din totalul titlurilor), lista coordonată de Steven Jay Schneider cuprinde o serie mult prea lungă de filme western şi comedii de situaţii, drame psihologice şi melodrame, musical-uri şi filme poliţiste, producţii thriller sau chiar horror ce aparţin nu atât artei, cât mass mediei. De altfel, acest cocktail filmografic nu-şi propune decât tangenţial explorarea operelor bazate pe „distrugerea genului” cinematografic, pe convingerea potrivit căreia filmul poate fi şi el (asemenea celorlalte arte) un fel de microscop care-l conduce pe artist la tainele propriului său suflet şi le arată oamenilor aceste taine comune tuturor.

Se vede cale de-o poştă că volumul cultivă filmul-blockbuster, produs comercial tipic hollywoodian, încărcat de clişee, pe gustul milioanelor de plătitori de bilet. Cine este atunci autorul unor astfel de filme musai „de văzut într-o viaţă”? Nimeni altcineva decât milioanele de spectatori, dornici nu atât să întâlnească filmul ca film, cât să evadeze, preţ de două ore, din cenuşiul cotidian. Fie şi pentru o (multiplă) călătorie în infern. Care (vezi ediţia din 2005a cărţii) începe chiar cu „obrazul” Şaherezadei: coperta întâi, care e menită să ne introducă în poveste, ne-o prezintă pe Janet Leigh în de mult celebra scenă a duşului din Psycho, unde urmează să fie ucisă de Anthony Perkins. De pe cotorul cărţii (iar în unele ediţii chiar de pe coperta întâi), nici Jack Nicholoson n–o iartă: cu privirea sa de posedat din Shining pare a-i spune: you ain’t seen nothing yet. Şi ca meniul thriller-horror să fie complet, coperta a patra decupează un cadru din Pulp Fiction, în care John Travolta şi Samuel L. Jackson privesc aiuriţi spre nicăieri, cu hainele mânjite de sânge.

Din fericire nu este chiar totul bloody, bizzare, junk şi trash în volumul 1001 de filme de văzut într-o viaţă. Sunt pomenite şi prezentate, mai mult sau mai puţin parcimonios, chiar şi filme „de suflet” şi „pentru suflet”, în care preocuparea cineaştilor pentru mesaj este dublată de dorinţa de a găsi – pe măsura conţinutului - un limbaj cât mai personal, mai specific cinematografic. Există deci loc şi pentru filme precum Le voyage dans la lune, The Great Train Robbery, The Birth of a Nation, Intolerance, Das Kabinett Des Doctor Caligari, Broken Blossoms, Körkarlen, Nannok of the North, Nosferatu, Stachka, Greed, Der Letzte Mann, Bronenosets Potyomkin, The Gold Rush, The Big Parade, Metropolis, Sunrise, The General, Oktyabr, Napoléon, The Crowd, Un chien andalou, La passion de Jeanne D’Arc, Chelovek s kinoapparatom, Zemlya, All Quiet on the Western Front, Tabu, City Lights, M, Vampyr, Las Hurdes, L’Atalante, Une partie de campagne, Modern Times – din primii 40 de ani de cinema.

Primele izbânzi ale cinematografului de la sfârşitul perioadei interbelice până la începutului Războiului Rece sunt punctate – între altele, fireşte – de La grande illusion, Jezebel, Stagecoach, Le règle du jeu, The Grapes of Wrath, Citizen Kane, The Magnificent Ambersons, Ossessione, Ivan Groznîi, Les enfants du paradis, Roma, città aperta.

Cinematograful mondial postbelic de până la căderea Cortinei de Fier din 1989 este bogat ilustrat printr-o serie substanţială de titluri de referinţă din world cinema (care însă îşi fac loc cu greu printre mult mai numeroasele producţii gen brainwash): Brief Encounter, Monsieur Verdoux, Ladri di biciclette, The Third Man, Rashomon, Los Olvidados, Journal d’un couré de campagne, Jeux interdits, Ikiru, Umberto D, Tokyo Monogatary, Roman Holiday, Les vacances de M. Hulot, Ugetsu Monogatari, La Strada, Shichinin no samurai, Pather Panchali, Ordet, Un condamné à mort s’est échappé, Det sjunde inseglet, Smultronstället, Le Notti de Cabiria, Paths of Glory, Popiól i diament, Les quatre cents coups, Some Like It Hot, A bout de souffle, Rocco e i suoi fratelli, La Dolce Vita, L’Avventura, L’anné dernière à Marienbad, La Notte, Viridiana, Såsom i en spiegel, L’Eclisse, 8 ½, Nattvardsgästerna, Il gattopardo, Les parapluies de Cherbourg, Suna no onna, Il Deserto Rosso, Teni zabîtîh predkov, Gertrud, Il Vangelo secondo Matteo, La Battaglia di Algeri, Giulietta degli spiriti, Blowup, Persona, Csillagosok, katonák, The Jungle Book, Horí, má panenko, Ostre sledované vlaky, Memorias del subdesarrollo, Ma nuit chez Maud, Satyricon, Andrei Rubliov, Sayat Nova, Ucho, A Clockwork Orange, Aguirre, Der Zorn Gottes, Cabaret, Solyaris, Viskingar och rop, Amarcord, The Conversation, Zerkalo. Network, Close Encounters of the Third Kind, Annie Hall, Czlowiek z marmuru, L’arbero degli zoccoli, Stalker, All That Jazz, Die Blechtrommel, Apocalypse Now, Manhattan, The Elephant Man, Czlowioek z zelaza, Tootsie, Fitzcarraldo, La Notte di San Lorenzo, Fanny och Alexander, Idi i smotri, The Purple Rose of Cairo, Hannah and her Sisters, Der Himmel Über Berlin, Spoorloos, Nuovo Cinema Paradiso, Jacob’s Ladder.

În fine, din perioada de după terminarea Războiului Rece sunt alese producţii ce par să ilustreze din ce în ce mai fidel (şi mai sofisticat) „morala” unui film … amoral care - cronologic (şi nu numai) - poate fi plasat în fruntea plutonului din această secţiune, The Player. Astfel, satira lui Robert Altman din 1992 pare a spune că, dacă artistul e chinuit de îndoieli, de întrebări (majoritatea fără vreun răspuns), publicul de cinema, ajuns suveran, ştie ce vrea: vedete, suspans, umor, violenţă, emoţie, speranţă, nuditate, scene de sex, finaluri fericite. Mai ales finaluri fericite. Că există şi excepţii o dovedesc şi prezenţele „de onoare” ale acestei ultime perioade (post-1990), consemnate ca atare în volumul coordonat de Schneider. Printre ele: Trois Couleurs: Bleu, Schindler’s List, Forrest Gump, Natural Born Killers, Toy Story, Breaking the Waves, Deconstructing Harry, Mat i syn, Saving Private Ryan, Titanic, Lola rennt, Pi, Happines, The Thin Red Line, Magnolia, Requiem for a Dream, Dancer in the Dark, Hable con ella, Les Invasions Barbares, Good bye, Lenin!.

Aşadar, 1001 filme…oferă, într-adevăr, informaţii (în cuvinte şi imagini) atât despre cinematograful clasic, cât şi – mai ales – despre fenomene cinematografice experimentale din zona underground, cu „merite estetice oarecum incerte”sau cu o „valoare etică sau ideologică îndoielnică”. Este un demers critic de tip melting pot sau tutti frutti în care – mai mult sau mai puţin - se regăseşte fiecare cinefil.

Ca-n filme?

Flash-back to Natural Born Killers / Născuţi asasini

În America tuturor libertăţilor, undeva pe un drum foarte la-nălţime (aproape de cer), doi mass murders transformaţi de media în superstars decid să se cunune. Ca-n Mioriţa („Preoţi, munţii mari / Paseri, lăutari / Păsărele mii / Şi stele făclii!”) şi nu prea. Tocmai se pregătea de speech-ul (o adunătură de vorbe în care se vorbeşte şi de-un „Dumnezeu din cer”) rostit ad-hoc în faţa iubitei (Mallory, alias Juliette Lewis), când o maşină trece-n goană pe lângă ei (ca-n Blow-up) şi bruiază solemnitatea post-modernă a momentului. Mickey (Woody Harrelson), ca tăt americanu’, dă să scoată puşca la zurbagiii care – ca să vezi! – s-au găsit taman acu’ să-i strice lui ceremonia. Dar îşi aminteşte că se află la nuntă – la propria-i nuntă – şi-i iartă. Nu-i stă în caracter să ierte, că, deh, fire nietzscheană, e convins că mila şi iertarea dăunează la caracter şi virilitate. Pe ei însă îi cruţă („I won't murder anybody on our wedding day!”), să meargă-n treaba lor de scandalagii.

Şi-şi vede şi el de treabă mai departe. Că doar are cumul de foncţii în astă zi: mire-mire, da’ şi sacerdot. Auzi dumă la el: „Baby, by the power vested in me as God of my world I pronounce us husband and wife”. Şi purcede a-şi scrijela c-un briceag palma şi-apoi pe-a iubitei sale la fel (cum se-nsemnau odinioară fraţii de cruce). Iar mireasa uimită şi – la propriu! - criminală, după ce-l înjură („That's not what I had in mind. Fuck you!!”), îi va spune, totuşi: „It's very romantic, baby.”

Sigur, e doar un film. Doar un film??!! Dar câţi nu confundă - tot mai mult de la Reformă încoace - „preoţia universală” cu taina preoţiei? Această pomenire-n băşcălie a lui Dumnezeu (şi implicit a Bisericii şi-a Tradiţiei sale) e cam tot ce-a rămas din cele sfinte acolo, unde timpul – tot mai grăbit, mai predispus la devorare - va fi având parcă alte dimensiuni. Aici, în leagănul mioritic în globalizare crescândă şi el (nici Mioriţa nu mai e ce-a fost!), timpul se mişcă mai puţin zdrobitor. Lăcaşuri şi liturghii unde se află persoane îndrituite să lege şi dezlege cele despre care se scrie în Carte ar mai fi. Dar cât e de măturată (de noi, fireşte) cărarea până la ele?

P.S. În 1994, când am ieşit de la acest film (eram cu Dan Voinea), l-am întâlnit pe Profesorul. Tocmai îl văzuse şi el. Meditativ, ne-a spus că filmele ar trebui să fie asemenea icoanelor. Mult mai târziu aveam să desluşesc cuvântul lui. Ca icoanele, vasăzică să privească spre esenţe, să se lase pătrunse de Lumina aceea necreată, să-i fie omului biserică şi spital în această lume nebună şi înnebunitoare. Nimic mai străin de toate acestea în ceea ce (aproape exclusiv made in the USA) ajunge din cinematograful actual pe ecrane, pe marele ecran. Dar publicul – mereu mai numeros, mai flămând – continuă să consume, ca pe o artificială masă de tip fast food, ceea ce i se oferă. După majoritatea năzdrăvăniilor vizionate recent, comentatorii de film recunosc (dar la ce bun?): încă un brainwash. Când te obişnuieşti cu hrana de mucava e greu – pentru bietele noastre stomace/creiere/suflete, sau ce-o mai fi rămas din ele – să primeşti şi să te bucuri de (ori să-ţi doreşti) o masă naturală, cu produse home-grown. Casa (home), ca şi sufletul omului, e în cu totul alte părţi. Şi-ajungem – că tot se apropie Revelionul – la Pluguşor: „Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă!” Măcar „la anul şi la mulţi ani”…

De ce Andrei Pleşu a votat totuşi cu Băsescu

„Nici dacă iese Geoană nu va fi sfârşitul lumii, nici dacă iese Băsescu nu va fi sfârşitul democraţiei.

Articolul de mai jos a fost scris sâmbătă, 5 decembrie. Nu aveam de unde să ştiu rezultatul alegerilor. Eram doar sub impresia pe care mi-o lăsase dialogul de joi seara dintre cei doi candidaţi rămaşi în cursă.

La sfârşitul dezbaterii, ştiam că n-am de ales: voi vota, totuşi, cu Traian Băsescu. Explicaţia cea mai concisă a deciziei mele ar fi o replică moromeţiană: prefer oricând „o discuţie cu un om deştept, în stare să glumească inteligent". Cu alte cuvinte, îl prefer pe Cocoşilă. L-am privit cu maximum de bunăvoinţă pe Mircea Geoană.

Dar, în ciuda eforturilor lui de a fi conştiincios, plauzibil şi bine crescut, n-am putut găsi, în favoarea prestaţiei sale, niciun punct de sprijin. A confirmat, aproape candid, toate suspiciunile celor care îl contestă. Vizita nocturnă făcută dlui Vântu în chiar ajunul confruntării de a doua zi e, în cel mai bun caz, o probă de indigenţă tactică. Ca să nu mai vorbim de bâlbâielile stingherite şi stingheritoare livrate cu titlu de explicaţie.

Incapacitatea de a răspunde prompt şi exact unor întrebări tehnice simple a avut, de asemenea, un efect descurajant. Omul are ceva de elev silitor, care însă nu ştie să înveţe şi pierde mereu din vedere detaliul semnificativ. Nici consilierii săi nu par să-i fi fost, în această privinţă, de mare ajutor. Dacă va ieşi (respectiv a ieşit) preşedinte, nu mă voi putea bizui niciodată pe reacţiile, reflexele şi echipa lui.

Prost serviţi, în timpul emisiunii de joi seara, au fost şi cei care invocă „onestitatea", sau firea neconflictuală, a lui Geoană. De câteva ori, iritat, prins în ofsaid, el a sărit cu gura destul de nevricos şi a atacat fără niciun pic de talent.

Au mai fost şi oarecari minciunele prost camuflate şi, mai ales, un surprinzător, ipocrit, contra-productiv subton „mistic". Pomenirea Părintelui Galeriu, neconvingătoare, a fost, între altele, o gafă duhovnicească: duhovnicul, dacă ai unul, nu se clamează public; numele lui nu se utilizează ca pedigree, ca garanţie a propriei evlavii. Dar Mircea Geoană pare a-şi fi descoperit, de la o vreme, dimensiunea religioasă. E, brusc, foarte „îmbisericit". Modelul lui moral e Patriarhul, autorul lui preferat e Sf. Ioan Gură de Aur. Această pioasă conversiune electorală are ceva comic, inconsistent şi, în fond, păcătos.

Pe scurt: dacă Mircea Geoană va câştiga (respectiv a câştigat) Preşedinţia, ar face bine să aspire la un comportament mai „deştept", să-şi caute colaboratori mai subtili, să nu se bizuie prea mult pe abilităţile politice proprii. Dacă îi reuşesc toate astea, sunt gata să renunţ la exigenţa „glumei inteligente", de care vorbea Moromete...

Orice om de bună credinţă va admite că, prin contrast, Traian Băsescu a dominat situaţia cu mult mai multă autoritate. Ştia ce spune, vorbea în numele unei informaţii mai bine asimilate, era mai puţin contrafăcut şi mai eficient din punct de vedere retoric. A câştigat prin KO tehnic.

Cititorul se va întreba, poate, care e sensul acelui „totuşi" din titlu. L-am votat pe Băsescu totuşi, pentru că aveam, şi în cazul lui, destule motive să nu-l votez. Am mai spus-o: nici dacă iese Geoană nu va fi sfârşitul lumii, nici dacă iese Băsescu nu va fi sfârşitul democraţiei. În ambele cazuri, vom avea numeroase prilejuri de lehamite. Atâta doar că, dacă am de ales între Cocoşilă şi „Ion al lui Miai", îl prefer, în numele ironiei istoriei, pe Cocoşilă."

Andrei Pleşu

(sursa: Adevărul)

Mai bine un noroc chior decât un noroc prost(ănac)

Duminică seara m-am dus la culcare aproape convins că lozinca post-electorală din acest început de decembrie va fi „Avem Papă-Lapte” (câteva sondaje de opinie manipulate de „şobolanii roşii” l-au declarat pe Geoană Preşedinte), nu - aşa cum trusturile de presă anti-Popeye, ultratendenţioase, îl porelcesc pe Marinar de câţiva ani buni încoace (dictator, papă, scelerat etc.) - „Avem Papă”. Luni dimineaţa însă am făcut ochii mari când am citit pe net că ultima numărătoare a voturilor (inclusiv cele din Ardeal şi din diaspora occidentală) a răsturnat situaţia. Marinarul – exact ca-n desenele animate cu Popeye – a dat de pământ cu Bluto-Mogulii.

Ajuns la şcoală am dat şi eu peste o atmosferă foarte asemănătoare doliului. Uitasemm că indezirabilul & temutul Marinar a fost votat, de data asta, mai puţin de intelectuali (în special bugetari, care văd în el pe hoţul care le-a furat din buzunare un sfert de chenzină). Aşa că mi-am văzut de treabă, că doar nu era să vorbesc de funie în casa spânzuratului.

Bucuria victoriei lui Băsescu m-a readus înapoi cu 5 ani. Pentru o clipă, o dată la cinci ani (cu o inter-staţie la fel de însorită, numită „vot împotriva suspendării Preşedintelui”) are şi românul – acela sătul de Ceauşeşti, Ilieşti, Romani, Dineşti, Păuneşti, Vanghelii, Vadimi, Ponţi şi tonţi – prilejul să se bucure. Că după aia vine formarea de guvern, numirea PM, certurile inevitabile, scandalul, circul din Parlament etc.

Întrebarea pe care mi-am pus-o, urmărind astăzi imagini în mişcare cu Traian Băsescu (după multă vreme în care nu l-am mai văzut în materiale video) este: pentru cât timp mai are acest om energia – psihică, fizică - să reziste la atâtea lovituri şi meciuri unfair cu magnaţi de trusturi, cu politicieni, cu unul, cu altul? L-am găsit mai bătrân cu zece ani faţă de cum îl ştiam, deşi e la fel de cool. Desigur, sooner or later, omul va obosi până la urmă (who lives forever, anyway?), nu asta-i problema. Trist e că nu s-a ridicat nimeni să-i reziste, bărbăteşte, cu adevărat şi să-l înlocuiască. Nimeni altcineva decât – acum – marioneta Geoană, care (vorba unei anecdote – „culmea somnului” - inventate ad-hoc azi dimineaţă, după răsturnarea de situaţie) s-a culcat Preşedinte şi – vorba lui nea Nelu - s-a sculat Prostănac. Aşadar, mai bine un noroc chior (că tot îl fac duşmanii chior, handicapat etc.) decât un noroc prost(ănac). În rest, vânt bun la pupa şi toate pânzele sus pentru corabia Românica.

Poate n-ar strica mai mult - mult mai mult - fair play, mai multă demnitate, mai multă coerenţă - acolo, sus, în lumea politicienilor, dar şi jos, în lumea comentatorilor de politică. Pentru că, totuşi, teocraţie, totalitarism, constrângere nu mai servim în ditamai statul nostru laic. Atunci măcar în democraţie să-nvăţăm a deprinde o fărâmă în plus de verticalitate. Dar nu se poate, fiindcă interesele puţinilor nababi mioritici sunt „pe viaţă şi pe moarte” şi se joacă pe o carte mare. Şi, în ciuda exerciţiului - dublu practicat, şi de Băsescu şi de Geoană – pupat Cartea Sfântă, numai la metanoia nu le stă gândul – nici politicienilor, nici comentatorilor de politică - atunci când e vorba de money, money, money. Adică de ciolane, ciolane, ciolane…

Noiembrie, ultimul bal?

Prinşi cu asupra de măsură de filmele documentare pe care le vizionăm / traducem zilele acestea pentru Documfest ediţia a II-a, am renunţat – între altele – să mai mergem la concerte. Documentarele vizionate (toate care au intrat în finală au ca temă revoluţia anticomunistă din Europa de Est) m-au dus cu gândul înapoi în 1989. Incredibil, dar adevărat: am trecut pe aceleaşi străzi şi eu, în acel decembrie sângeros, am văzut cu ochii mei primele cordoane de soldaţi lângă Hotelul Continental (pe unde trec adesea) prin a căror baricadă n-am mai putut să trec…Parcă niciodată ca acum nu m-au mai înfiorat acele amintiri din 17 decembrie 1989. Când mulţimea începea să fiarbă eu încercam să găsesc un drum spre casă (trebuia să traversez oraşul). Am văzut atunci, din zona Parcului Central, magazinele de blănuri (de lângă cinema Timiş) în flăcări - se întunecase şi flăcările se distingeau uşor în noapte. Apoi plecarea spre gară, căci trebuia să iau trenul înapoi spre compania mea de la ATS (eram „militar în termen”) din unitatea aflată la circa 100km distanţă de urbea mea…Ciudat cum jubileul acestui an mi-a răscolit amintirile acestea din ultimele zile de dictatură, că despre asta este vorba. În noiembrie 1989 fusese ultimul bal (al XIV-lea congres PCR) pentru „odioşii” care – nici măcar n-au visat, poate – urma să fie executaţi prin împuşcare câteva zile mai târziu…

P.S. Un cotidian scoate, azi, un supliment cu DVD. Filmul ales, unul din zecile de filme româneşti (în jur de o sută, aş spune) ce merită incluse în categoria „filme de neuitat”, este … Noiembrie, ultimul bal (Dan Piţa, 1988). Pentru că, da, pe 6 decembrie 2009, o parte din românii care n-au fugit din ţară şi o parte din românii care trăiesc elsewhere vor alege – zic unii – între „prostie” şi „obrăznicie”. Titlul - parte integrală din campania electorală agresiv anti-Popeye (şi pro-uniunea socialist-liberală, pe care unii au numit-o „contra naturii”) a respectivului cotidian – e cu schepsis selectat. Cum ar veni, să citească poporul în ceasul al 12-lea asta: „noiembrie, ultimul bal”. Să vadă şi să-i intre-n cap. Poate-poate, (şi) acest mesaj subliminal, îi determină pe unii încă nehotărâţi să pună ştampila în chenarul tovarăşului care promite să dea de pământ cu „scandalagiul ţării”, să asigure buna înţelegere conjugală a liberalilor cu socialiştii (spre binele obştesc, desigur) şi înaintarea Româniii (sic!) pe „cele mai înalte culmi ale socialismului şi comunismului” (Aplauze prelungite, se scandează: Uraaaaa!, Uraaaaa!)…

Oricum, mă bucură apariţia săptămânală pe DVD (la preţuri accesibile) a câte unui film românesc antologic. Şcoala românească de film – chiar cred asta – merită cercetată măcar pentru acele câteva filme de referinţă pe care le are. O parte dintre ele au apărut în format digital (printre altele: O noapte furtunoasă, Proba de microfon, Cel mai iubit dintre pământeni, Două lozuri, O noapte furtunoasă, Actorul şi sălbaticii, Pădurea spânzuraţilor, Mere roşii, Moromeţii, Un om în loden, Flăcări pe comori, Pădureanca, Ştefan Luchian, Întoarcerea din iad, Undeva în Est, Priveşte înainte cu mânie) altele nădăjduiesc să apară în săptămânile / lunile viitoare. Despre acest film („o meditaţie asupra mizeriei umane, a plafonării vieţii de provincie pe care o suportă un om educat, plin de idealuri” – Dan Piţa) pot spune că a fost prima dezamăgire pe care mi-a pricinuit-o realizatorul său, care altădată fusese cu adevărat în formă: Nunta de piatră, Duhul aurului, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi…

Între turnul Babel şi turnul de fildeş

Să fie drama omului postmodern (a „omului recent”) zbaterea sa între acea room of one’s own (echivalentul turnului de fildeş) şi hoinărirea prin infinitul, pestriţul global village (echivalentul turnului Babel) – oricare ar fi acela: largo sensu tot mampamondu’ ori ademenitoarea (pentru mulţi) Americă, iar stricto sensu cetatea cosmopolită în care vieţuim?

Şi când mă gândesc că mai sunt oameni care – cu o siguranţă de sine pe care nu pot s-o înţeleg în ruptul capului - resping cutare sau cutare termen, aşa-zis politically correct acum, ca „nefiind biblic”, mă întreb dacă este biblică noţiunea (recent exploatată de 1 Decembrie) de român, de românism. Ca şi cum a fi român (= „bun român”) ar presupune automat o garanţie a purităţii, a mântuirii chiar. Iar dacă termenul de român nu este biblic (şi cum ar putea fi?), de unde şi până unde atunci atâtea panglici tricolore pe post de semn de carte între paginile Bibliilor pravoslavnice? De unde şi până unde atâtea drapele tricolore prin biserici? (Care tricolor se ştie de unde şi cum a apărut şi cine i-a fost, vasăzică, mastermind-ul.) Nu, hotărât lucru: atât moneda naţionalistă, cât şi cealaltă, religioasă - bătută şi răsbătută – e valută forte în orice timp istoric. De fapt, pentru mulţi, ele sunt două feţe ale aceleiaşi monede. (Bunăoară pentru tipul uman care, asemenea lui Petre Ţuţea, spune: „Dumnezeu e român. Şi dacă nu, sunt împotriva lui!”)

În ceea ce mă priveşte, rămân solidar cu cei care - oameni şi-atât - îşi rezervă dreptul să filtreze ceea ce le oferă marele sau micul global village în care trăiesc.

P.S. Nu mai departe de ieri am văzut un interesant (şi ironic) documentar de Alexandru Solomon despre capitaliştii post-1990 din România. L-am regăsit acolo, pe acest omniprezent simbol al tinerei şi mai puţin tinerei (noii) generaţii de la noi. Era în palatul său (împodobit – cum altfel? – cu acelaşi gust şi aceleaşi criterii estetice împărtăşite şi de împuşcaţii de la Târgovişte din ziua Crăciunului 1989) şi număra evlavios mătănii, culmea, chiar în faţa celui care-l filma. Fudul exerciţiu mediatic pe care, desigur, nu l-a inventat el. Conjugat cu balamucul politic din aceste zile pre-electorale din România, ridicolul scenei amintite mai că mă face să exclam, ca Bill Murray la sfârşitul lui Tootsie: „That is one nutty hospital!”

Al 41-lea

O, da. Urmează al 42-lea. An de care trebuie să ţin şi mai straşnic să nu plece, hoţomanul, aşa cum au plecat, grăbiţi, toţi cei dinaintea lui. Dar a fost o zi bună. După un duş rece (orele - curs practic - de educaţie rutieră), am început să tălmăcesc în română un documentar ceh (The Power of the Powerless) despre istoria cehă din ultimii cincizeci şi cinci de ani. Şi-am fost sunat sau vizitat sau contactat via messenger / SMS de familie (largo sensu), prieteni, cunoştinţe, elevi. Toţi din aceeaşi pricină şi cu acelaşi mesaj principal: „Many happy returns!”. La toţi care se ştiu involved le mulţumesc şi pe această cale.

Pentru intervalul dintre nodul 41 şi nodul 42 trag nădejdea să fiu mai sensible şi mai sensibil, mai îngăduitor, dar şi mai ferm (acolo unde trebuie), mai organizat, mai bun şi mai puţin risipitor. Un sumar rewind îmi spune că „al 41-lea”, an care tocmai s-a încheiat, a avut – pentru întreaga noastră familie (stricto sensu) happening şi bucurie. Care bucurie sperăm să rodească la primăvară, atunci când mugurii copacilor dau în floare. Până atunci trebuie … răbdare şi încredere. Mugurii nu se deschid cu deştele. De-aia nici nu vreau să măresc viteza. Dau play că-i mai frumos şi mai firesc aşa. Chiar nu doresc (de ce mi-aş dori?) un fast forward.

Noapte bună, copii!

Uitarea este, probabil, necesară. De ce? Pentru ca să descopere fiecare generaţie, pe propria-i piele, cum - vorba poetului - iarba creşte. Mă uit în jur la tinerii care n-au apucat acel Decembrie 1989, care nu vor să ştie mai nimic despre „acei ani”, care se înfruptă din „confortul occidental” ca muştele din miere. Dar cum eram noi, cei care am fost ca ei, în urmă cu 20-25 de ani? Cât de tare purtam noi în suflet amintirea „obsedantului deceniu” şi teroarea primilor ani de „fericire cu de-a sila”? Noi, cei care eram adolescenţi ani anii 80, nu ştiam şi nu voiam să ştim despre canal sau despre puşcăriile comuniste, despre foametea de după război sau despre înnăbuşirea revoltelor studenţeşti din 1956 (în oraşe ca Timişoara, Cluj, Bucureşti). Visam la o viaţa mai confortabilă, ademeniţi de standardele occidentale/americane. Păstrând proporţiile, şi noi ne-am comportat la fel.

Cu 20 de ani în urmă s-au scandat, în oraşul de pe Bega, lozinci anticomuniste. Au murit oameni, iar cadavrele au fost furate şi transportate în secret la un crematoriu din Bucureşti pentru a fi arse. Mulţi dintre cei răniţi şi care au ajuns la Spitalul Judeţean au murit cu zile în urma unui glonţ care – deloc întâmplător – le-a nimerit ţeasta. Sau inima. Şi totuşi, aceeaşi Piaţă a Operei, care cândva fusese kilometrul zero al luptei anti-comuniste, s-a umplut azi de manifestanţi cu steaguri roşii. La nivel înalt, oraşul-erou de unde a început totul, atunci în 1989, urzeşte planuri şi alianţe cu „neocomuniştii fără de ruşine”. Ce să mai crezi? Nimic altceva decât că a venit vremea „debarcării dictatorului”, că el şi numai el e de vină pentru toate neîmplinirile din ultimii cinci ani. Iar ei, care vor ajunge (pe 6 decembrie, dacă e să se întâmple) la cârmă, vor şti negreşit să nu se mai certe şi să aducă mult aşteptatul belşug în ţară. O, da…Ce frumos final de basm. Putem merge liniştiţi la culcare. Noapte bună, copii!

Filmat în România - vol.II: 1970-1979

Dacă primul volum al repertoriului cinematografic alcătuit de Bujor T. Râpeanu trecea în revistă 345 de producţii filmate (total sau parţial) în România, prezentul tom – care se ocupă de filmele realizate între 1970-1979 – surprinde o perioadă fastă a cinematografiei naţionale: 243 de titluri în numai zece ani. Chiar dacă relativa liberalizare de la sfârşitul deceniului anterior (reflectată în opere de referinţă, precum Meandre, Reconstituirea sau Canarul şi viscolul) ia sfârşit odată cu instalarea „neodogmatismului naţional-comunist”, anunţat de tezele din iunie 1971, deceniul al şaptelea avea să-i lanseze pe cineaştii aşa-numitei generaţii 70 (Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos), ale căror filme rămân în patrimoniul cinematografiei româneşti şi nu numai. Cartea lui Bujor T. Râpeanu ne oferă, şi de această dată, pe lângă un indice cronologic al filmelor (în funcţie de data primei lor reprezentări), informaţii bogate despre echipa de realizatori, scurte comentarii critice şi detalii ce ţin de culisele intrării în producţie, difuzării, de lupta regizorului cu cenzura etc.

Astfel, trecând peste prezentarea filmelor din seria „epopeii naţionale” (Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Cantemir etc.), a comediilor populare (seria B.D.-urilor, Toama bobocilor, Iarna bobocilor, Păcală, Nea Mărin miliardar etc.) şi a filmelor „cu comisari” (Cu mâinile curate, Un comisar acuză, Revanşa etc.), peste – cum altfel? – lista mult prea lungă de producţii conjuncturale de „comandă socială”, Filmat în România vol.2 ne aminteşte de o seamă de filme, azi uitate, a căror miză (şi, uneori, modalitate de expresie filmică) îşi depăşeşte cu mult epoca. Majoritatea acestor filme, arată autorul, au avut mult de suferit datorită „intervenţiei autoritare şi ipocrite în procesul de elaborare şi mai ales de finalizare a operei cinematografice”. Un prim exemplu: 100 lei (1973) de Mircea Săucan (regia) şi Horia Lovinescu (scenariul), care – după ce a fost filmat repede („până s-au deşteptat – avea să afirme regizorul - filmul era gata”) – a fost supus unor „îmbunătăţiri pentru clarificarea mesajului politico-ideologic”. Rezultatul: un cu totul alt film. Din fericire, versiunea originală (director’s cut) s-a păstrat şi, după 1990, filmul este redescoperit – deocamdată - doar în circuitul de cinemateci şi festivaluri. În acelaşi an este gata pentru vizionare şi Dincolo de nisipuri – ecranizare după Îngerul a strigat de Fănuş Neagu. În final, ajunge pe ecrane (după ce dispare de pe afiş în chiar dimineaţa premierei) şi chiar la Cannes (în secţiunea „La quinzaine des réalisateurs”, unde va rula împotriva autorităţilor româneşti care ar fi dorit să-l retragă), însă într-o variantă impregnată cu lozinci şi cu un deznodământ pe gustul politrucilor de la cenzură.

Deceniul al şaptelea avea să fie extrem de fast pentru regizorii „noului val”. Filmele lui Dan Piţa (Nunta de piatră, Duhul aurului, Un august în flăcări, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Profetul aurul şi ardelenii, Bietul Ioanide), amplu comentate, conturează portretul unui cineast preocupat de stil, de forme, de un autentic limbaj cinematografic. La acestea se adaugă şi ineditul Mai presus de orice (regizat de Piţa împreună cu Nicolae Mărgineanu) - un „hibrid între ficţiune, documentar de reconstituire şi docu-dramă”, niciodată difuzat în România (însă prezentat în RDG, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia), ce are ca punct de plecare catastrofa provocată de cutremurul de la 4 martie 1977. De asemenea, anii 70 aveau să-l răsfeţe şi pe Mircea Veroiu, care, după cele două dipticuri inspirate de nuvelele lui Ion Agârbiceanu (co-regie cu Dan Piţa), semnează – cu mai mult sau mai puţin succes – un „film de bravură regizoral-imagistică pe o tramă de spionaj industrial” (Şapte zile), o dramă S.F. (Hyperion), o dramă socială după Mara de Ioan Slavici (Dincolo de pod), o frescă istorică a răscoalei ţărăneşti din 1907 (Mânia), o dramă psihologică după Camil Petrescu (Între oglinzi paralele) şi episodul al doilea din seria Ardelenilor (Artista, dolarii şi ardelenii). Dacă Dan Piţa şi Mircea Veroiu sunt tributari unui cinematograf calofil, în care decorurile, costumele, muzica sunt tot atâtea personaje în construcţia filmelor, ceilalţi doi regizori de marcă ai deceniului (Alexandru Tatos şi Mircea Daneliuc) preferă un cinematograf „minimalist”, în „priză directă”, de tip ciné-vérité. De aceea, probabil, sunt şi consideraţi acum (prin filme ca: Mere roşii, Rătăcire, Duios Anastasia trecea, Casa dintre câmpuri, respectiv Cursa, Ediţie specială, Proba de microfon – pentru a aminti doar titlurile din jumătatea a doua a deceniului şapte) precursorii stilului practicat de regizorii generaţiei 2000: Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu etc.

Alte reuşite cinematografice ale perioadei 1970-1979, pe care Filmat în România vol.2 le semnalează ca atare, sunt: Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (dramă inedită în filmografia lui Sergiu Nicolaescu, egalată, poate, doar de Osânda), Actorul şi sălbaticii (multiplu recital actoricesc: Toma Caragiu, Mircea Albulescu, Margareta Pogonat, Ovidiu-Iuliu Moldovan etc., scenografic: Virgil Moise şi cu dialoguri inteligente scrise de Titus Popovici), cele două filme ce atestă forma excelentă a lui Andrei Blaier de la mijlocul anilor 70 (Ilustrate cu flori de câmp şi Prin cenuşa imperului), revirimentul spectaculos al lui Iulian Mihu (Felix şi Otilia, Lumina palidă a durerii), precum şi câteva debuturi de excepţie în regia de film: Zidul (Constantin Vaeni), Stop-cadru la masă (Ada Pistiner), Un om în loden (Nicolae Mărgineanu), O lacrimă de fată (Iosif Demian).

Bujor T. Râpeanu a reuşit să adune într-un sigur volum impresionanta filmografie a unui deceniu de cinema românesc, doar cu puţin mai mică decât numărul total de filme realizate în România între 1911-1969. Nu mai rămâne decât ca filmele de referinţă, pe care acest volum le recomandă, să ajungă cândva şi la dispoziţia cinefililor. Pentru că una e să citeşti despre filme izbutite „care au fost” şi alta e să ai posibilitatea să le vizionezi.

Compania monştrilor

Din calea lupilor - nu, nu e o figură de stil, ci un mod de aşezare în (sau, şi mai corect, de ieşire din) lume - Monahul ne vesteşte despre o carte prefaţată de Costion Nicolescu. Printr-un link involuntar îmi amintesc că, prin 1992, ziarul Cotidianul publica în suplimentul său un material extrem de interesant despre viaţa şi filmele lui Andrei Tarkovski sub semnătura aceluiaşi Costion Nicolescu. Titlul cărţii, deliberat anonime, vestite nouă de Monah sună aşa: „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului (de un autor necunoscut, ceea ce aduce a reclamaţie anonimă). Pe copertă, o palmă monstruoasă de Nosferatu, cu patru degete şi unghii prelungite, deasupra unui crucifix.

Sigur, o să facem ascultare şi ne grăbim la lectură. Dar – n-am putut să-mi reţin acest gând – eu sufăr nu de prea multă toleranţă, ci de … intoleranţă. Intoleranţa, mă corectează Monahul, nu este un concept (un termen, o noţiune etc.) al Evangheliei, ci unul născocit de vremurile seculare, post-creştine. Intoleranţa, mai spune el, presupune îngăduirea răului, ori el, răul, ar trebui mai degrabă corectat, pedepsit, stârpit. Da, am răspuns, dar cine sunt acei executori vrednici de această operaţie extrem de complicată, în fond, în stare să identificarea şi apoi să înlăture răul? Cine sunt călăuzele noastre, azi, care să fie vrednice de o astfel de misie? Nu cumva răul a pătruns până în măduva celor care se erijează în învăţători, în călăuze, în justiţiari şi tămăduitori?

Drept care, recunosc, îmi e cu neputinţă să trag linia şi să spun: de-aici până aici ţine „răul”, de-aici până aici e „binele”. Complicat, foarte complicat… Soljeniţân, marele mărturisitor al veacului XX, a spus-o cât se poate de limpede: „Linia de demarcaţie dintre bine şi rău nu separă nici statele, nici clasele, nici partidele, ci traversează inima fiecărui om şi a întregii umanităţi. Această linie e mişcătoare, ea oscilează în noi de-a lungul anilor. Chiar şi o inimă stăpânită de rău prezervă un bastion al binelui. Chiar şi în inima cea mai bună, dăinuie un colţişor de unde răul n-a fost dezrădăcinat.”

Revenind la titlul cărţii ce ne-a fost recomandată, mă întreb unde anume se mai păstrează, fără nicio urmă de ipocrizie, ­acea creştinătate nedezcreştinată de „zelul toleranţei”? Poate că bătălia aceea - nevăzută, din umbră – întru recuperarea duhului dătător de viaţă al creştinătăţii se duce tot în inima noastră. Acolo suntem chemaţi să facem lumină, să-l dăm la iveală pe părintele minciunii. Care, în treacăt fie spus, are adesea appeal şi deşte atrăgătoare, nu hidoase, precum cele decupate din filmele horror şi folosite moralizator pe post de bau-bau, ca ilustraţie de carte…