Nicolae Steinhardt – prilej de revoluţie în lumea anchilozată a ideilor, a relativismelor de tot felul. Pentru mine (şi nu numai) descoperirea Jurnalului fericirii a însemnat un prilej de nebănuită apropiere de creştinism (dar şi de adâncire a semnificaţiilor din opera lui Dostoievski şi Tarkovski) care – aşa cum l-a înţeles şi trăit Nicolae Steinhardt – „îndeamnă pe oameni să fie treji în toate, să nu fie copii la minte, ci la răutate să fie copii, iar la minte să fie oameni mari. Altfel se cuibăreşte prostia, care e un păcat (de slăbiciune, de lene, de nefolosire a talentului).” De ce e nevoie de Dumnezeu? Pentru că, în spiritul unei logici dostoievskiene, „Omul nu poate trăi fără a îngenunchia...Dacă-l alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în faţa unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar.”
Întâlnirea cu Steinhardt, de pe la mijlocul anilor 90? Prilej de stăruitoare reflecţie cu privire la neputincioasa condiţie umană în care „Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalţi.”, căci „Nimic nu ne vine mai greu decât a renunţa la închipuiri.” Nicolae Steinhardt – nepreţuită oglindă pentru propriile nevolnicii duhovniceşti: „Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără să ierte) o face cu greu, în silă, cu ţârâita.”
Soluţia ieşirii din impas? Facerea de bine dezinteresată: „Numai când facem bine dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea.” întru dobândirea fericirii: „Creştinismul e dogmă, e morală, dar e în special un mod de a trăi şi o soluţie, e reţeta de fericire. Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină).” Şi aceasta întrucât „Creştinismul e cel mai aproape de legea fundamentală a universului, lege care poate fi denumită a contradicţiei (coincidenţa oppositorum), a paradoxului, a dialecticii, a bipolarităţii simultane. Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”
Cum sunt ţiganii portretizaţi de Steinhardt? „...mai ales certăreţi, rostul lor e gâlceava, harţa; gălăgioşi, fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi – minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi moară mama, să fiu nebun.” Mahalaua? „Singura, adevărata mare plăcere a mahalalei: nu băutura, nu sexualitatea, nu banii, ci relaţia cu celălalt – de teama singurătăţii – sub întreitul ei aspect: de văicăreală, clevetire şi ceartă.”
„Oricine are dreptul la fericire, dar – afirma Steinhardt - nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptăţirea altuia.” Şi totuşi, cine l-a ajutat să descopere mărturisirea creştină - „trebuie să te poţi mărturisi creştin oriunde: în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă.” - dacă nu chiar torţionarii şi călăii care nedreptăţeau, batjocoreau şi nenoroceau în închisori şi în afara lor, în „obsedantul deceniu”? Lecţia esenţială a Jurnalului? Smerenia, deprinderea nobleţii de a-i respecta pe adversari: „Semn de nobleţe – capacitatea de a vorbi respectuos şi tolerant despre adversari.” într-un timp potrivnic în care „Singura bogăţie e bogăţia de a ne bucura că trăim.” Câte ceva despre experienţa închisorii – „lecţie” însuşită şi de Constantin Noica şi descrisă în a sa carte, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru: „dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi de înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă închisoarea şi suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse prin care-i place Domnului a umbla. Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut...Am intrat în închisoare orb şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat – cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba chiar cu mine însumi.” Acolo, în subterana închisorii, a aflat Steinhardt că „Adevărul ne face liberi şi-n acelaşi timp ne descătuşează nu numai din robia păcatului, ci şi din jugul (care nu-i uşor) şi din povara (care nu e bună) a fleacurilor, susceptibilităţilor, împunsăturilor.”
Elementul transcedental în artă? „Nu există artă decât din momentul în care ceva se opune realităţii. Acest ceva nu l-am găsit decât în transcendenţă.”. Artă fantastică? De ce nu, câtă vreme suntem în preajma fantasticului credinţei – care „nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei, care nu e simplă schimbare de decor, nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende; care nu trebuie să iasă din camera galbenă pentru a o părăsi; care nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii; care nu stupeface ştiinţa, ci transfigurează lumea şi metanoizează eul." şi ajută la zămislirea „făpturii celei noi” în măsura în care o dorim, căci – asemeni întâmplărilor din Zona tarkovskiană, „fiecare tot ceea ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândeşte cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor.” Potrivit aceleiaşi logici, „Împrejurările nu sunt o scuză decât pentru rataţi...Totul nu e să învingi, ci să lupţi până la capăt. Pe capra dlui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mâncat-o lupul, dar în zori după ce după ce ea luptase toată noaptea. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie în zori.” Planul de acţiune? „Întreabă. Cere. Îndrăzneşte. Nu te teme. Nu te spăimânta. Stăruie. Năvăleşte. Fii treaz. Fii întreg la minte...Dumnezeu e un Dumnezeu ascuns, trebuie să-l aflăm, să-l descoperim, să descifrăm lumea lui. Nimic nu ne e dat mură în gură. ..Unde îl găsim pe Dumnezeul ascuns? Înlăuntrul inimii noastre.” În aceste condiţii, plictiseala e out of the question: „Plictiseala e un păcat a cărui obârşie e în lipsa de iubire faţă de creaţiune...Plictiseală? Nepăsare? Înseamnă să te opreşti din drum.”
Despre depăşirea imperfecţiunii omului: „Trebuie să fii întotdeauna mai tare decât tine însuţi, la drept vorbind nici n-ai altă îndatorire morală...Este mult mai extraordinar faptul că omul este imperfect decât acela că Dumnezeu este perfect. Noi suntem minunea, nu Dumnezeu!”
Despre cultură şi artă:
● „atunci când este adevărată, e un imn de laudă adus vieţii. Nu este mai puţin caldă, vivace, puternică decât viaţa însăşi.”
● „cultura este fundamental ludică şi în acelaşi timp fundamental serioasă.”
● „opera de artă autentică stă sub semnul unui duh iubitor de oameni. Orice operă de artă autentică e un imn de slavă a creaţiei.”
● „cultura, prin însăşi firea ei, nu poate fi simplistă, monistă, intolerantă, bicisnică, arţăgoasă, exclusivistă, îndărătnică, brută ori trufaşă. Ci dimpotrivă: pluralistă, tolerantă, graţioasă modestă (smerită, mai bine zis), deschisă, ştiind să admire şi să respecte măreţia şi frumosul, să păstreze contactul cu Misterul, să se înfioare în prezenţa Spectacolului...Folosind un paradox analog celui de undă-corpuscul, suntem poate îndreptăţiţi a grăi: cultura este o smerenţie semeaţă.”
He who cannot be deceived: „Pe Hristoos nu-l putem păcăli, cu el nu ne putem juca de-a v-aţi ascunselea şi de-a uite-popa-nu-e-popa. Nu ne putem lepăda de formă de Hristos.”
Despre compromis: „ca să-ţi păstrezi libertatea nu poţi să tratezi cu şantajistul decât refuzându-l. Dacă admiţi să discuţi cu el, să te tocmeşti cu el, eşti pierdut. Pentru că şantajul este un delict, un act care se joacă în doi. Şantajistul are nevoie de complicitatea şantajatului. Plătind şantajistului sau făcând ceea ce el doreşte, nu scapi de el. Devii la discreţia lui.”
Despre sfinţenie: „ca să fie autentică – iar nu impostură, declamaţie, şiretlic – se face pe cont propriu şi depinde în exclusivitate de libera voinţă a celui dispus să o practice. Postul şi rugăciunea nu pot fi impuse, căci în cazul acesta devin nule.”
„...Ajuns la Jilava nimerisem cum nu se poate mai bine, dădusem peste un preot netemător, un ostaş de-al lui Hristos; n-a stat pe gânduri: Te botez, mi-a spus, numai să facem puţină catehizare. Catehizarea s-a făcut repede, eram pregătit. Botezul a fost hotărât pentru ziua de 15 martie (sosisem în celulă la 5 ale lunii), mi-am găsit un naş (coleg de lot) şi am purces la organizarea Tainei - ce urma a fi săvârşită clandestin – cu nu mai puţină atenţie, cronometrare (fără de ceas) şi mărunţire ca pentru un hold up. Am ales momentul imediat următor scoaterii „vaselor” la spălare şi al plimbării, când caralii sunt ocupaţi de nu mai au răgaz, bieţii, să răsufle, iar vânzoleala e în toi. Datorită unei infecţii la picior (Hristos tate le potriveşte cu grijă) nu am fost scos la plimbare. Părintele Mina a scos la iuţeală apă proaspătă din ciubăr şi a venit la prichiciul meu unde aşteptau naşul şi, la dorinţa expresă a vrednicului ieromonah ortodox – doi preoţi catolici, doi uniţi şi un protestant, spre a da botezului un caracter ecumenic. Doi ofiţeri superiori, doi colegi de detenţie, s-au plasat în dreptul vizetei (ca să ascundă cele ce aveau loc unor eventuali ochi cercetători). Rugăciunile au fost depănate în formă prescurtată şi la iuţeală am rostit Crezul şi mi s-a turnat conţinutul ibricului bont pe cap; apa mi s-a prelins pe obraji, pe umeri, pe zeghe; şi astfel – din apă de la Jilava şi duh nezăbavnic – am fost primit în biserica lui Hristos. (Apa de la Jilava, pentru mine: cum ar spune cineva: Fântânile Romei!)
