Women in Love

Din Women in Love – adaptarea nonconformistă şi controversată reazlizată de Ken Russell în 1969 - plastica filmului (decorurile şi costumele) se uită greu, la fel performanţele actorilor (Bates, Reed, Jackson etc.) şi muzica lui Georges Delerue. „Ideologia” (romantic-nietzscheană) e luată en gros din romanul omonim al lui D.H. Lawrence: “If I take my whole, passionate, spiritual and physical love to the woman who in return loves me, that is how I serve God. And my hymn and my game of joy is my work. And my hymn and my game of joy is my work…I love you not for what you are, but for what you are making of me. I love you for the part of me that you bring out…Falling in love with someone isn’t always going to be easy…Anger…tears…laughter…It’s when you want to be together despite it all. That’s when you truly love another. I’m sure of it. The human soul needs actual beauty more than bread.”

Anti-dacă

De poţi să faci pe prostul cînd altul te repede
Făcînd-o pe deşteptul şi c-un cuvînt nu-l cerţi,
De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede,
De-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi;

De nu amîni o clipă un rău să-l împlineşti,
Şi dacă minţi mai tare cînd alţii nu spun drept,
De-ţi place în iubire cu ură să loveşti,
Şi totuşi îţi pui mască de sfînt şi de-nţelept,

De te te tîrăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul,
Şi numai interesu-ţi îl sui la rang de ţel,
De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul,
Şi-i vinzi, fără sfială, pe amîndoi la fel;

De rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite,
Drept adevăr, să-nşele mulţimea oarbă, şi,
Cînd vorbele şi fapta în vînt ţi-s risipite,
Tu dîndu-le la dracu’, poţi altele scorni,

De poţi să faci întruna dintr-un cîştig, o mie,
Şi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn,
De nu-ţi plăteşti bănuţul luat ca datorie,
Dar tu să fii plătitul, găseşti că-i drept şi demn,

De poţi să-ţi storci şi gîndul, şi inima, şi nervii
Îmbătrînite-n rele, să facă rele noi,
Şi sub nehotărîre, plecîndu-te ca servii,
Cînd toţi strigă: Nainte!, doar tu strigi: Înapoi!,

Dacă, stînd în mulţime, te-mpăunezi semeţ,
Dar lîngă cel puternic îngenunchezi slugarnic,
Şi pe duşmani sau prieteni, tratîndu-i cu dispreţ
Te faci că ţii la dînşii, dar îi înşeli amarnic,

Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde-un rău,
Şi-n umbra lui te-nlinişti ca-n umbra unui pom,
Al tău va fi Pămîntul, cu tot prinosul său,
Vei fi-ntre Domni întîiul, dar NICIODATĂ OM.

(poem de Kostas Varnalis)

Turkish delight

Nicu Steinhardt către un ofiţer de Securitate care l-a vizitat acasă pentru a-l chestiona cu privire la vizita lui Steinhardt în Occident, unde s-a întâlnit cu personalităţi din diaspora românească: „Serviţi vă rog nişte rahat. Eu mănânc rahat la propriu, nu şi la figurat.” Eliberat din închisoare (dar mai ales din închisoarea interioară în care – dacă ar fi să-i credem mărturia - l-au ţinut capriciile, toanele, invidia, îngâmfarea, micile-mari răutăţi până să ajungă în temniţă) Steinhardt avea să le spună răsfăţaţilor acestei lumi, în ton cu Noica şi cu Ghiţă Blidaru (alias Nae Ionescu, în cartea lui Mihail Sebastian, De două mii de ani): „Nelinişti? De unde luaţi voi nelinişti în lumea asta plină de certitudini? Simplul fapt al soarelui care se ridică şi apune nu ajunge pentru pacea voastră?”

...Anii de temniţă grea pare că i-au învăţat – pe Steinhardt, pe Noica şi pe atâţia alţi martiri cu feţe cuvioase - să trăiască înţelepciunea: The greatest wealth is contentment with a little.

Bartholdy, Brahms, Musorgski

Prin 1991 aveam să petrec câteva zile la Costineşti – pe atunci gazda singurului Festival al filmului din România. În centrul staţiunii erau câteva tarabe unde se vindeau casete audio (poloneze, cred) cu diverse muzici. Între ele şi albumul lui Tomita ce conţinea prelucrări la synthesizer după pagini celebre de Ravel (Bolero, Pavana, Daphnis & Chloe etc.). L-am cumpărat fără să stau pe gânduri – eram dornic să ascult cât mai multă muzică electronică iar Vangelis, Jean Michel Jarre şi Adrian Enescu pe care-i ştiam deja m-au cucerit cu poemele lor simfonic-electronice. Foarte curând aveam să-mi procur şi prelucrarea electronică după Tablouri dintr-o expoziţie de Musorgski, realizat de acelaşi Tomita. Câteva pasaje de acolo au continuat să mă urmărească multă vreme: Promenade, The Old Castle, Ballet of the Chicks, The Two Jews, The Great Gate of Kiev, Baba Yaga. După nişte ani am ascultat şi varianta simfonică a Tablourilor tot la filarmonica din Timişoara.

În seara asta am reascultat (în aceeaşi sală încălzită de respiraţia publicului – destul de numeros - şi de vreo două radiatoare montate ad-hoc pe scenă, printre instrumente) Tablourile lui Musorgski, alături de Scherzo de Felix Mendelssohn Bartholdy şi Concertul pentru vioară şi orchestră, op.77 de Brahms – dirijor: Walter Hilgers, violonist: Remus Azoiţei.

Nut case

Nebunul e individul a cărui nebunie - asemenea nebuniei personajelor tarkovskiene: Andrei Roublev, Kris, Berton, the Stalker, Domenico, Andrei, Alexander - nu se acordă cu nebunia celor mulţi. Sau, cum se spune în Pateric, „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi, când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.”

None so blind as those who won’t see. Probabil că, tălmâcite-n româneşte, aceste vorbe devin: nimeni nu e cu adevărat nebun decât cel care se încăpăţânează să nu vadă (= să nu înţeleagă, să nu priceapă cu ochii minţii) ce şi cum se cuvine. Şi tot la insight ajungem. Dar câtă trudă, câtă experienţă (=erori din care am tras povaţă) până s-ajungem să dobândim vederea interioară - o aventură de-o viaţă...

La voie lactée

La voie lactée – în regia lui Louis Buñuel - nu este printre filmele mele „de suflet”, dar l-am găsit extrem de savuros, mai savuros chiar decât Le charme discret de la bourgeoisie, cu care a fost comparat (stilistic). Înclin să dau dreptate rândurilor critice din antologia Halliwell’s: „A picaresque examination of Catholic doctrine, full of surface but requiring special knowledge for full appreciation.” Nu am cunoştinţele (teologice) necesare ca să-l gust în profunzime, astfel că m-am amuzat doar şi m-am bucurat că traiesc în veacul XXI, când arderile pe rug şi anatemele sunt – pentru mine, cel putin, pentru habitat-ul unde traiesc – de domeniul trecutului, când ai libertatea să refuzi o conversaţie (o persoană, sau chiar mai multe), dacă te zgârie excesul de „evlavie” şi de „corectitudine religioasă”. Acum – slavă cerului - ai dreptul să alegi. De fapt poate că pe aici trebuie căutat sâmburele operei lui Buñuel: imensa iritare faţă de pretenţiile de „corectitudine religioasă” ale semenilor să (cler sau laici), faţă de ipocrizie şi prostie. Eu însă îi dau în continuare dreptate lui Bergman, atunci când scrie despre felul în care filmul reuşeşte să capteze atmosfera tainică a visului: „Filmul, când nu este document, este vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toţi. El se mişcă în camera viselor cu naturaleţe. El nu explică nimic şi în definitiv, ce-ar putea explica? El este un vizionar care a reuşit să-şi pună în scenă viziunile, folosind cel mai greu, dar totodată cel mai simplu dintre procedee. Toata viaţa am bătut la uşile camerelor în care el se mişcă cu atâta naturaleţe. Doar rareori am reuşit să mă furişez acolo.” Şi Buñuel se mişcă prin „camera viselor”, dar fără naturaleţea unicului Tarkovski. Bergman îl pomeneşte şi pe el, alături de Kurosawa, Mizoguchi, Fellini, Dreyer...

Bunuel, după cum observa unii comentatori, explică prea mult şi prea obsesiv cât de tare (şi în ce fel) reuşea să-l enerveze obtuzitatea, fanatismul, întunecimile mai vechi sau mai noi.

Angels in America

Actorii din Angels in America m-au convins (Al Pacino, Emma Thompson, Meryl Streep, Ben Shenkman – acesta a mai apărut într-un rol episodic în Pi), în ciuda viziunii regizorale cam puerile, după gustul meu. Păcat, pentru că altfel povestea mi se pare ofertantă: un grup de personaje „cu probleme” îşi intersectează destinele. Ce-i uneşte? Aceeaşi orientare sexuală „pe invers”. Doi dintre ei („maestrul” Pacino şi „discipolul” Patrick Wilson) sunt implicaţi în lumea influentă a avocaţilor (cu uşi deschise la Casa Alba), un altul (Jeffrey Wright) este nurse afro-american, altul este descendent al unei familii aristocrate cu renume (Justin Kirk), în fine unul e un intelectual evreu (Ben Shenkman) ce contestă democraţia americană actuală în numele superioritaţii rasiale filo-semite. Ei bine, această „anomalie” a lor este expusă „la vedere”, ori bine dosită îndărătul unei morale habotnice (Pacino şi Wilson sunt complici la săvârşirea unor mari nedreptaţi juridice împotriva unor minoritari, inclusiv a unor gay). The hideous thing, afectează (cum altfel?) vieţile celorlalti - a soţiei „discipolului” (Marie-Louise Parker), dar şi umanizează un pic o femeie mormonă (Meryl Streep) al carui fiu – educat şi el în spiritul acestei religii – i se confesează într-o bună zi la telefon (căsătorit fiind) că e „pe invers”.

Piesa de rezistenţă a filmului (în intenţia regizorului Mike Nichols) se vrea lupta personajelor cu „necuratul”, cu remuşcările, redată – vai, atât de kitschos, de glamorous - printr-un lung şir de „viziuni magice” şi „arătări” de „îngeri” (dar suntem departe, departe de armonia şi subtilitatea lui Wenders din Wings of Desire). Din nefericire însă, aceste „prezenţe” sunt mai degrabă caraghioase (once again: to me, for one man's meat is another man's poison), iar Nichols le aduce pe ecran cu maximum de special effects, hotarul dintre real şi ireal fiind desenat cam stângaci şi fără să dea acea atât de necesară senzaţie de ambiguu, de mister, cum reuşiseră la vremea lor un Chaplin sau un Fellini, un Mizoguchi, un Kurosawa, un Bergman, un Buñuel, un Kusturica, un Tarkovski sau un Abuladze, un Paradjanov, un Woody Allen sau un Aronofsky, un Mircea Săucan (Meandre, 100 de lei), Danieluc (Glissando) sau Piţa la noi (cel din Concurs, Dreptate în lanţuri, Pas în doi sau chiar Faleze de nisip). Suntem departe de ceea ce se numeşte cinema pur-sânge (aşa cum l-au înţeles regizorii de mai sus şi altii, desigur). Ce a rezultat este un amalgam de lozinci şi „vorbe de duh”, o „ceartă cu Dumnezeul absent de la datoria de a veghea asupra fericirii oamenilor (pastişe răsuflate după Nietzsche), o serie de frazări ce par decupate mai degraba dintr-un program electoral (axate în principal pe chestiunea homosexualităţii şi a semitismului). Din când în cand, vagi aluzii la Requiem for a Dream (stări halucinatorii) sau All That Jazz – şi aici o asistentă medicală devine, în închipuirile bolnave ale unui suferind de SIDA, un înger (în filmul lui Fosse devenea – preţ de un cadru – mireasa în alb) care-l vizitează în orele de criză, transmiţându-i felurite „mesaje profetice”. Sigur, în gura unui personaj nebun poţi să pui orice. Dar poţi să trans-pui această stare de „transă” şi de „viziune” chiar oricum? Nichols crede că da. Şi, dacă se poate, cât mai „fantastic” posibil – în acceptia că „fantasticul” garantat (comercial) 100% e cel din filmele de (pen)ultimă oră produse la Hollywood (serialele Harry Potter, Lord of the Rings).

Din toată această mega-poveste de aproape 6 ore am rămas cu interpretarea de excepţie a lui Al Pacino şi a celorlalţi actori principali. Din toate situaţiile-limită în care sunt surprinse cel puţin două personaje (îmbolnăvirea cu SIDA) se putea scoate ceva chiar foarte interesant, dacă inteligenţa regizorului ar fi fost productivă şi benefică. Dar n-a fost, iar problemele de conştiinţă au fost „înghiţite” de gustul fantezist al celui care cândva surprindea publicul cu filme ca The Graduate sau Carnal Knowledge.

(Whatever is left of) Russian Art

Primesc pe mail nişte pics cu câteva exponate (naturaliste ori de-a dreptul vulgare, şi – câteva - amuzante) de la expoziţia "Sotz-Art" ce s-a deschis în luna octombrie 2007 la Paris. Produsele (unele chiar interzise de Ministerul rus al Culturii, deci devenite peste noapte celebre) aparţin Galeriei Tretiakov din Moskova – aceeaşi care găzduieşte (încă?) Troiţa lui Rubliov. „Reproducerea fotografică şi reflectarea în oglindă – scria Dostoievski în chiar zorii apariţiei fotografiei şi cinematografului, cu aproape un secol înaintea primelor televizoare şi PC-uri - înseamnă nici pe de parte operă de artă. Dacă şi una şi cealaltă ar fi opere de artă, ne-am putea mulţumi numai cu fotografii şi oglinzi bune, iar atunci Academia de Arte ar constitui o inutilitate. Fidelitatea, exactitatea sunt necesare, pur şi simplu indispensabile, dar ele înseamnă prea puţin. Ele nu sunt decât materialul din care apoi este creată opera de artă; ele constituie instrumentele creaţiei. Într-un tablou, într-o povestire, într-o operă muzicală artistul se vede negreşit.”

Quo Vadis?

rnalis
"Omul nu e nici înger, nici animal; nenorocirea e că cine vrea să devină înger, devine animal!" - aveam să descopăr această sintagmă a lui Blaise Pascal prin 1986, când scriitorul Ion Băieşu a ales-o ca motto pentru romanul său (devenit în 1991 film), Balanţa. Găsesc aici un avertisment puternic. Orice perioadă totalitară, orice teocraţie impusă cu de-a sila a creat monştri. Ingerii croiţi după ideologii sau după canoane bisericeşti aplicate cu zel dictatorial (cum s-a întâmplat în Geneva lui Calvin – vezi descrierea acelei perioade în romanul Castelio de Stefan Zweig) sfârşeau în brute, în fiare. Şi ajungem iarăşi la calea de mijloc, la dreapta docotinţă. Dar câte compromisuri, câte necurăţii s-au săvârşit şi în numele acestei „drepte socotinţe” şi al celor mai nobile idealuri...Nu de alta, dar – vorba lui Toma Caragiu, din scheciul său, Mefisto – în partida jucată între echipa Raiului şi tabăra adversă, arbitrii sunt...cârcotaşi.

Pe de altă parte, Pascal a „demonstrat” utilitatea credinţei în celebrul său pariu – vai, atât de raţional - cu Dumnezeu: „Dacă crezi în Dumnezeu şi se dovedeşte că el nu există,
nu vei fi pierdut nimic, dar dacă nu crezi şi se dovedeşte că
există, vei merge în Iad. Aşadar, este iresponsabil să
fii ateu”.
Tot de la Pascal zicere: "Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide..."

Dostoievski despre om, fericire, literatură & artă

„Omul – scrie Dostoievski – este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei şi dacă am să-mi dedic toată viaţa acestui ţel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba; eu mă concentrez asupra acestui mister pentru că vreau să fiu om.

Arta este pentru om la fel ca pâinea şi apa. Nevoia de frumos şi de creaţie, care-l întruchipează, este inseparabilă de om, şi fără ea, omul poate că nici n-ar mai fi vrut să trăiască. Omul este însetat de frumos, îl găseşte şi îl acceptă fără niciun fel de condiţii, asta numai pentru că este frumos, i se închină cu evlavie fără să se întrebe la ce îi este util şi ce poate cumpăra în schimbul lui. Nevoia de frumos se simte cel mai mult atunci când omul se află în divergenţă cu realitatea, în dezacord, în luptă, adică atunci când trăieşte cel mai intens, atunci când în el se manifestă cea mai firească dorinţă de armonie, de linişte, iar în frumos există şi armonie şi linişte...Dacă n-ar fi existat pildele frumoase omul n-ar fi putut trăi cu adevărat, căci frumuseţea va salva omenirea. Iar salvarea ne-o vor aduce cultura şi femeia.

Noi scriem pentru aceia care sunt capabili, cât de cât, să înţeleagă. Arta ajută intens, temeinic, dezvoltării umane, acţionând asupra omului în mod expresiv, metaforic. Critica are acelaşi rol logic în procesul dezvoltării umane ca şi arta.

Arta va fi cu atât mai utilă intereselor omului cu cât este mai liberă în dezvoltarea sa.”

Aplicaţie practică: dintre toate cărţile pământului, Dostoievski alege tocmai Don Quijote, „cea mai tristă dintre toate” – carte pe care „trebuie s-o aibă cu el fiecare om la judecata de apoi. Îi va dezvălui taina adâncă, fatală a omului, a întregii umanităţi. Îi va dezvălui neasemuita frumuseţe a omului, neasemuita sa puritate, înţelepciunea, neprihănirea, simplitatea, totala lipsă de răutate”.

Cine este Dostoievski? „Vreau să vă spun despre mine că sunt, am fost şi voi fi (ştiu prea bine) până la moarte, fiul secolului, al necredinţei şi al îndoielii”.

Ce sunt oamenii? „Oamenii buni îşi caută idealurile”.

Ce e fericirea? „Fericirea nu e în fericire, ci în dobândirea ei”.

TNT

Am fost tustrei la teatru – pentru Theodor a fost prima piesă de teatru la care a asistat. După 1990 Teatrul Naţional din Timişoara nu prea mai mi-a spus nimic - nici o montare memorabilă, aşa cum ofereau stagiunile din perioada couminstă. Pe atunci (la începutul anilor 80) aveam să descopăr – ca elev de gimnaziu – teatrul, prin piese ca Mobilă şi durere (după Teodor Mazilu), Ca frunza dudului din rai (după D. R. Popescu), Arma secretă a lui Arhimede (după Dumitru Solomon), Haina cu două feţe (după Stanislav Stratiev) – toate montări ale TNT. Prin 1984-1985 aveam să fiu uluit de montarea lui Ştefan Iordănescu după Vrăjitorul din Oz (de Frank Baum). Scena demitizării vrăjitorului mi-o amintesc şi acum. La fel, decorul (o linie albă întreruptă ce marca drumul personajelor) şi muzica lui Ilie Stepan (piesa Pasărea P din coloana sonoră a spectacolului a apărut pe un LP).
Astă-seară am văzut o nouă montare de Iordănescu (pe care l-am întâlnit în două rânduri după 1990): Parcul (după Botho Strauß) - cu teme din A Midsummernight’s Dream. O muzică electronică de atmosferă (Ildiko Fogarassy – alături de care am petrecut toţi trei câteva zile frumoase la Rimini, în 2004) ce mi-a amintit de sound-ul produs de Kronos Quartet pentru Requiem for a Dream, lumini verzi, roz, ţipătoare, personaje cu tunsori punk şi costume ce imită pielea tatuată, limbaj şi purtări licenţioase – toate vrând să compună – aşa cum am aflat din prolog, „o societate destoinică aproape la fel de îndepărtată de lucrurile sfinte, ca şi de poezia eternă”. N-am stat decât până la pauză. La ieşirea din TNT ne-am ciocnit de Ramona şi de Ondine - fugare, ca noi, de la spectacol. Puţin mai încolo pe stradă, chiar lângă cofeteria artiştilor (Simfonia), un Ştefan Hruşcă ‘nalt ca bradu’ şi înveşmântat cu o haină albă din păr de oaie dădea un interviu sub nişte spoturi de lumină.

Insight

Ce rol crucial joacă întâmplarea în viaţa omului - sau poate felul în care ne raportăm noi la ceea ce ni se întâmplă...Un gest, o vorbă, o privire pot adesea să ne determine comportamentul, într-un fel sau altul. Poate că sensul dat de Apostoli şi de Părinţi trezviei (pe baza înţelepciunii hristice) este tocmai acela de a ne feri pe cât putem să nu îl smintim pe cel de lângă noi cu depresiile şi frustrările noastre, de a sta „întru frica lui Dumnezeu, păzind şi supraveghind lucrarea virtuţilor” până când conştiinţa noastră se va dezrobi şi ea dimpreună cu noi, devenind – după cum spunea Isaia Pustnicul – „paznica noastră, arătându-ne fiecare lucru de care trebuie să ne ferim; dacă însă nu o vom asculta, ea se va depărta de la noi şi ne va părăsi şi vom cădea în mâinile vrăjmaşilor, care nu vor mai avea milă de noi. Căci iată cum ne-a învăţat Stăpânul nostru, zicând: Împacă-te cu pârâşul tău, până eşti încă pe cale cu el”. Cine este „pârâşul nostru”? Nimeni altul decât conţtiinţa, fiindcă „se împotriveşte omului ce vrea să facă voia trupului, iar dacă acesta nu vrea să o asculte îl dă pe mâna vrăjmaşilor săi”...Nu pot să nu-mi amintesc o scenă din Nattvardsgästerna / Lumină de iarnă (1962) de Igmar Bergman: undeva, într-un cătun îndepărtat din Suedia, un enoriaş (cu tendinţe sinucigaşe) are o întrevedere cu pastorul satului (un om ros de îndoieli) şi, după ce îi aude lamentaţia, este cuprins el însuşi de un fatal frig existenţial şi se sinucide. Există însă – din fericire – şi reversul situaţiei: întâlniri cu oameni, lucuri, fapte care te zidesc şi-ţi revarsă în inimi energie şi voinţă de a trăi cât să ajungă la o armată de oameni strânşi la un loc. Este, poate, întâlnirea cu Frumosul – natural şi artistic. Dar mai e ceva: există, în unii oameni, o predispoziţie naturală spre voie bună, spre bună dispoziţie, spre muzică, spre cântec, spre armonie, iar acest dat natural poate suplini, uneori, chiar unul din simţurile fundamentale ale omului - văzul, de exemplu. Este, cum spun englezii, un insight pe care-l ai sau nu. Nu sunt doar vorbe, e – pentru noi, părinţii lui Theodor – o experienţă i-mediată cu care fiul nostru ne hrăneşte (şi obişnuieşte) zi de zi.

It's show time, folks

Theodor repetă refrenul din Odă bucuriei (Schiller / Beethoven) pentru micro-recitalul pe care – alături de alţi copii - îl va da luni (17 decembrie) pe scena TNT, în cadrul unui spectacol la care participă şi cunoscutul rapsod popular Grigore Leşe:

Slavă ţie stea curată, voie bună pe pământ
Astăzi ne simţim aproape, sol din rai cu soare sfânt.
Vraja ta aduce iară pe popor lângă popor,
Toţi pe lume, fraţi noi suntem
Când apari uşoară-n zbor.

Ar fi prima sa ieşire în public, pricinuită de invitaţia lui PS…Încă nu ştim cum va reacţiona, dar sperăm să fie de bun augur prezenţa lângă el, pe scenă, a profesorului său de pian (MJ).

În ziua următoare Theodor va fi master of ceremonies la serbarea de Crăciun de la grădiniţa lui.

Little Girl

Câinele-a văzut o fată:

Carne-a zis, bătându-şi dinţii

Şi-şi priveau părinţii fata:

Floare-au zis, plângând, părinţii.

Şi-a văzut-o un călugăr:

Bestie - a strigat ascetul.

Şi-un poet văzut-a fata:

Înger - a şoptit poetul

(Antologie sanscrită).

Dumnezeu în care spui că nu crezi

Mi-ai scris în repetate rânduri că nu crezi în Dumnezeu – aflăm dintr-o epistolă a lui Nicolae Steinhardt către Virgil Ierunca. Aida de! Asta spune-le-o franţujilor, te-or crede poate. Aici la noi, unde se mai citeşte Patericul, se ştie că omul, poate, se leapădă de Hristos, ori susţine că nu-L cunoaşte, dar se mai ştie că nu-i de ajuns. Mai trebuie, în acest dualism, ca şi Hristos să vrea să fie ruptă ori inexistentă nevăzuta legătură. „S-o fi lepădat el de mine, Eu de el însă nu!”...Îţi amintesc şi frumoasa anecdotă cu Ioan al XXIII-lea şi Pier Paolo Pasolini, următor filmului Evanghelia după Matei: Papa îl felicită pe regizor şi vrea să-l binecuvânteze. „Dar nu sunt creştin!” se apără Pasolini. „Qu’est-ce que ça fait! Dans mes bras, mon fils!”

You Are in the Army Now

Ce e groaznic în situaţia mea de soldat – scria în Jurnalul său Mihail Sebastian în perioada războiului, când a fost obligat să poarte uniforma militară – nu e oboseala fizică, ci degradarea morală. Ar trebui să pierd mândria mea de om, pentru ca o astfel de viaţă să mi se pară suportabiă. Oricine, absolut oricine, portarul meu, ultimul muncitor de pe stradă, ultimul băiat de prăvălie, este mult mai mult decât sunt eu în haina asta care îţi face cel mult milă...Îmi spun că milioane de oameni, zeci, sute de milioane de oameni trăiesc în mod normal în condiţiile astea de existenţă, care mie mi se par drăceşti, în murdărie, în promiscuitate, în mizerie fizică şi morală, extenuaţi, înfometaţi, zdrenţuiţi – şi îmi mai spun că nu e rău să cunosc, măcar într-o concentrare, o asemenea soartă care, dacă nu te face mai bun, te face cel puţin sceptic, mai puţin sigur pe tine, mai modest.

Chained justice

„Dreptate în lanţuri – scria Eva Sârbu în Cinema (nr. 9, 1984) - mi se pare un moment-demonstraţie că se poate să te înhami la un gen cinematografic ultrafolosit, bătut şi răzbătut aici, ca şi aiurea, un gen obosit, sleit: filmul de aventuri. Se poate, demonstrează Dan Piţa, să refuzi schemele sigure, să rezişti tentaţiei de a mai face un film de acţiune, de palpit amor şi omor, de spectacol exterior. Se poate să treci dincolo de coaja unui subiect şi de coaja unui personaj (justiţiarul Pantelimon) şi să pătrunzi calm şi sigur în substanţa unui fenomen. (...) Imaginea lui Vlad Păunescu arde, arde chiar în alb-negru. Lumina de afară este orbitoare, întunericul încăperilor, noptatic. Imaginea lui Pantelimon se topeşte în lumină în timp ce îşi acuză acuzatorii, conclavul oficialităţilor are loc în încăperi cu perdelele trase, la lumină de lumânare, iar gestul nesăbuit al secretarului – trasul perdelei – îi provoacă şefului jandarmeriei (Victor Rebengiuc uluitor, mai altfel decât oricând) o reacţie de durere furioasă: întunericul nu suportă lumina; guvernanta este îmbrăcată în alb dar întoarcerea ei în lume se întâmplă printr-un tunel de cale ferată care o înghite, este întoarcerea în negru, în urât, în întunecime. Umbra şi lumina se întâlnesc şi se opun exacte, dar exactitatea nu exclude misterul, ci-l potenţează. Muzica lui Adrian Enescu este gravă, majestuoasă, ea nu însoţeşte, ci precede, sugerează sensul imaginilor. Este o muzică stranie care se împleteşte cu sunetul, cu zgomotul, al unei uşi de pildă, poate că nici nu este muzică, ci un univers de sunete armonioase. Zgomotele sunt muzicale, ele ies de sub muzică sau o continuă, tăcerile sunt vii, populate de sunete mărunte, reale: un ţârâit de greie, un cor de broaşte, sfârâitul unor lumânări. Atmosfera care se instalează din ce în ce mai pătrunzătoare, din ce în ce mai sigură pe sensul ei, este stranie, apăsătoare. (...) Regizorul construieşte ca fascinat destinul de izolat, de singur pe lume în mijlocul tuturor al celui care ştie că are ceva anume de făcut. Destinul cuiva sortit să intre în legendă. El supune acest destin tuturor pericolelor, tuturor încercărilor posibile: dezertorul care l-a ajutat să evadeze are sarcina să-l trădeze; tovarăşul de haiducie, un posibil dublu, mai lumesc şi fără aură, al lui Pantelimon îl urmează, dar nu-l înţelege, iubita care l-a trădat o dată, l-ar mai putea trăda încă. Familia îl poate pierde. Jandarmii sunt pe urmele lui, mereu pe urmele lui, mulţi, ridicol de mulţi, aproape o armată şi oricând şi în orice clipă ar putea fi prins. (...) După ce casa în care a fost înconjurat se prăbuşeşte până la ultima cărămidă, după ce oficialităţile au plecat, convinse că „s-a terminat”, pe gheaţa cenuşie vine spre noi, de la începutul secolului spre sfârşoitul lui, silueta – şi ea cenuşie – de dincolo sau de dincoace de moarte a haiducului. Vine sau ni se pare? Este el sau este un alt Pantelimon? Nu. Ceea ce vine spre noi este ideea de dreptate care nu cade sub gloanţe, care nu poate fi arsă, care nu poate fi ucisă în nici un fel.”

Whoever needs Art

Naturally, there is a problem here: if you are the people's voice then say only what people demand of you. But here lies the problem, people demand of you nothing. People demand nothing of nobody. It is the artist who behaves as if something was demanded of him, expected of him. Naturally, people do expect, but unconsciously. And exactly in the name of this duty to the public, the people, the times he lives in, he ought to always remember that he does not create for himself. But — although he does not create for himself — he should express only what he feels intimate. Here it may turn out that ideas close to your heart, some aspects of your creative work are not needed by anybody. But in this case you have no right... here you are powerless, you can at most just wait hundred years until it becomes clear whether people needed you at all in the first place. This is something one cannot confidently state in one's own time.

It is very difficult to be both useful to the society and at the same time truthful, it is difficult to be convinced about usefulness of one's work if nobody needs it. Nevertheless, there is but one path: to do what seems proper. And time will tell. Because no one can judge one's efforts at the time they are made. That's why I abhor attempts to moralise artists, telling them what they should and what they should not do. Taking any positions in art — leftist, rightist — this is all such nonsense as, as... to be completely meaningless. An artist can be made your supporter in a political sense only much la-a-a-a-ater, la-a-a-a-ater, when he is dead already, when only his books or films are alive. And it can be like this: "See what he was saying? — same thing we are saying." And later, say next year everything changes and it turns out he was saying something completely different, something that caught the attention of some second or third guy. In brief — an artist has no right, that is not that he has no right, he has no instrument which would make him any closer to his people's needs than he already is. He can only believe that God will grant him the possibility of eventually being needed by the nation. Whether he succeeds or not — this is something he does not know and cannot know at this moment.

From this vantage point cinema is a very dangerous art because it is expected to be immediately successful. There is no time. Success has to come immediately. And that's why very often a filmmaker's success does not mean at all that his inner world is, so to speak, worthy of his times and his contemporaries, contemporary problems — and of his people — let's put it this way. There are too many temptations: stereotypes, preconceptions, common places, artistic ideas other than one’s own. And really it’s so easy to shoot a scene beautifully, for effect, for acclaim...But you only have to take one step in that direction and you are lost...A work becomes dated as a result of the conscious effort to be expressive and contemporary; these are not things to be achieved; they have to be in you.

(Andrei Tarkovski)

Tarkovski's aborted sequel to STALKER

I wanted to make another film, a sequel to Stalker. Something else is important here: that he changes, he doesn't believe anymore that people could go to this happiness, towards the happiness of self-transformation, an inner change. And he begins to change them by force; he begins to force and kidnap them to the Zone by means of some swindles — in order to make their lives better. He turns into a fascist. And here we have how an ideal can — for purely ideological reasons — turn into its negation; when the goal already justifies the means man changes. He leads three men to the Zone by force — this is what I wanted to show in the second film — and he does not shy away even from bloodshed in order to accomplish his goal. This is already the idea of the Grand Inquisitor, those who take on themselves sin in the name of, so to speak, Salvation. This is what Dostoievsky had been writing about all the time.

(Andrei Tarkovski)

Entering the Parth according to Tarkovski

In Stalker I wanted to say that what is important is not what one accomplished after all but that one entered the path to accomplish it in the first place. Why doesn't it matter where he arrived? Because the path is infinite. And the journey has no end. Because of that it is of absolutely no consequence whether you are standing near the beginning or near the end already — before you there is a journey that will never end. And if you didn't enter the path — the most important thing is to enter it. Here lies the problem. That's why for me what's important is not so much the path but the moment at which a man enters it, enters any path.

In Stalker, for example, the Stalker himself is perhaps not so important to me, much more important is the Writer who went to the Zone as a cynic, just a pragmatist, and returned as a man who speaks of human dignity, who realised he was not a good man. For the first time he even faces this question, is man good or bad? And if he has already thought of it — he thus enters the path... And when the Stalker says that all his efforts were wasted, that nobody understood anything, that nobody needed him — he is mistaken because the Writer understood everything. And because of that the Stalker himself is not even so important.