Mahler 2nd Symphony

Attended (together with Raluca and a well-behaving Theodor) the world famous Simphony no.5 („Resurrection”) by Gustav Mahler. It was a success, due to its conductor, too: Meïr Minsky. At some points, there were a few musicians from the orchestra who were playing from the hall rather than from the stage, others were playing from the doorway which led to the backstage - Stereo (if not Dolby Stereo) sound avant la lettre, one may say.
Forceful and impressive piece of music (whose premiere coincided with the birth of the cinema: December 1895), quite a large audience.

• “A symphony must be like the world. It must contain everything.”
• “The point is not to take the world's opinion as a guiding star but to go one's way in life and working unerringly, neither depressed by failure nor seduced by applause.”
• “All that is not perfect down to the smallest detail is doomed to perish.”
• "I beg of you... never assume an inner or an outer pose, never a disguise.”

The Man Whisperer

„Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii care schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.”

„Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestease îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte.”

„Este cu neputinţă să se facă cineva dintr-o dată bărbat bun şi înţelept. Trebuie gând sfătuitor, vieţuire, încercare, vreme, nevoinţă şi dor după lucrul bun.”

„Când închizi uşile cămării tale şi eşti singur, cunoaşte că este cu tine îngerul rânduit de Dumnezeu fiecărui om. Elinii îl numesc demonul propriu. Acesta fiind neadormit şi neputând să fie înşelat este pururea cu tine, toate văzându-le, fără să fie împiedicat de întuneric. Dar cu el este şi Dumnezeu, Cel ce se află pretutindeni. Căci nu este vreun loc sau vreo materie în care nu este Dumnezeu, ca Cel ce e mai mare ca toţi şi pe toţi îi cuprinde în mâna Sa.”

(Antonie cel Mare)

Multiple choice

“Pentru ce ar avea omul nevoie de atâta studiu?...Dar atunci putem întreba pentru ce ar avea omul nevoie de atâta aer de respirat? Nu vi se pare o risipă? De ce mâncăm zilnic? De ce există 5 miliarde de oameni de rase diferite şi religii insondabile, mai degrabă decât 5 mii, de o singură rasă şi o singură religie, câţi încăpeau în cetatea lui Platon? De ce este cultura inseparabilă de prezenţa în lume a omului? Dar sexualitatea? Dar moartea? De ce există ceva, mai degrabă decât nimic? Personal, voi aştepta liniştit momentul prezentării mele în faţa lui Dumnezeu pentru a afla răspunsurile adevărate la aceste întrebări pasionante.”

(Horia Roman Patapievici)

Seamus Heaney - 2 poems

Scaffolding (by Seamus Heaney)

“Masons, when they start upon a building,

Are careful to test out the scaffolding,

Make sure that planks won’t slip at busy points,

Secure all ladders, tighten bolted joints.

And yet all this comes down when the job’s done,

Showing off walls of sure and solid stone.

So if, my dear, there sometimes seem t be

Old bridges breaking between you and me,

Never fear. We may let the scaffolding fall,

Confident that we have built our wall.”

Personal Helicon (by Seamus Heaney)

“As a child, they could not keep me from wall.

And old pump with buckets and windlasses.

I loved the dark drop, the trapped sky, the smells

Of waterweed, fungus and dark moss…

Now, to pry into roots, to finger slime,

To stare, big-eyed Narcissus, into some spring

Is beneath all adult dignity. I rhyme

To see myself, to set the darkness echoing.”

Message in a bottle

În Germania nazistă, prin 1936, un evreu (Stefan Zweig) scrie o carte despre Sebastian Castellio – promotor până la moarte al libertăţii de exprimare, într-un ev întunecat de regimul totalitar instaurat de Jean Calvin (avea să plătească îndrăzneala de a-l fi contrazis cu preţul vieţii) şi eminent gânditor umanist, ce acorda mare importanţă toleranţei religioase în vremurile intolerante de la începutul Reformei.

„Castellio şi Calvin sunt doar exponenţii unei antiteze invizibile, dar de neînvins. Indiferent cum vom denumi polii acestei permanente tensiuni – toleranţa contra intoleranţei, libertatea contra totalitarismului, omenia contra fanatismului, individualitatea contra automatismelor, conştiinţa contra violenţei – toate exprimă în fond hotărârea profund lăuntrică şi strict personală, specfică fiecărui ins în parte: omenia sau politicul, Ethosul sau Logosul, pesonalitatea sau colectivitatea. Teologia a fost doar o mască întâmplătoare a vremii.”

„Niciodată până acum nimeni n-a reuşit să impună, pe cale dictatorială, întregii planete, o singură filosofie, o singură concepţie asupra lumii şi niciodată nu va izbuti, deoarece spiritul va şti să se apere de orice robie, va refuza mereu să gândească în tipare comandate, să se banalizeze şi să se niveleze, să se lase supus mecanismelor şi totalitarismului.”

„Această Institution de Calvin constituie una din cele zece sau douăzeci de cărţi ale lumii despre care se poate spune, fără exagerare, că au schimbat cursul istoriei şi au transformat Europa.”

O dată cu recunoaşterea publică – forţată! – a catehismului lui Calvin s-a terminat cu „libertatea omului creştin” cerută de Luther: „Este exclus din biserică şi cult, fără nici o excepţie, tot ceea ce ar satisface sentimentele. După Calvin apropierea de Dumnezeu n-o realizează sufletul exaltat de artă, pătruns de mireasma dulce a tămâii, vrăjit de sunetele muzicii, sedus de frumuseţea chipurilor şi sculpturilor aşa-zis pioase. Adevărul stă în claritatea severă a spiritului, în cuvântul Domnului.” Deci: „Afară cu tot ceea ce amorţeşte sufletele de o bucurie extatică: muzica, zvonul orgii în timpul slujbei. La Geneva tac până şi clopotele bisericilor. Nu prin dangătul lor trebuie să-şi amintească adevăratul credincios de datoria lui. Evlavia nu are nevoie de exteriorizări, de jertfe şi daruri, ci doar de disciplină interioară.”...”Afară cu liturghia şi ceremoniile religioase, jos cu toate simbolurile credinţei.”...”Cu un gest brusc, Calvin desfiinţează sărbătorule din calendar.” „A te apropia de Dumnezeu prin extaz şi exaltare înseamnă trufie - acesta e tâlcul cel mai adânc al calvinismului.” „Poliţia de moravuri cunoaşte tot atât de puţin odihna sau uitarea cât Calvin însuşi.”

Rhetorical question 4evergreen: „Să fie cu adevărat imposibil ca între oameni cu frica lui Dumnezeu să existe concomitent o divergenţă de opinii, dar şi o unitate sufletească?”

Happy ending: „Mereu se va ivi un Castellio care să se răscoale împotriva lui Calvin oricare ar fi el, şi care să apere independenţa suverană a conştiinţei tuturor silniciilor violenţei.”

Gândurile cu care Zweig îşi va fi trmis, ca pe un message in the bottle, S.O.S.-ul au fost parcă născute de acelaşi mindset care l-a determinat pe Mihai Sebastian să încheie astfel cartea sa, Cum am devenit huligan (în care comentează reacţiile violente – atât din partea evreilor ultraconservatori, cât şi din partea românilor ultranaţionalişti/legionari – apărute după publicarea volumului său anterior, De două mii de ani): „Încredinţez aceste foi unui om tânăr, care le va primi cu bună-credinţă şi le va citi aşa cum ar sta de vorbă cu el însuşi. Nu-l cunosc pe acest tânăr şi nu ştiu unde este. Dar sunt convins că el există.”

Inscriptie (de Rainer Maria Rilke)

“stinge-mi ochii: eu te pot vedea,

astupă-mi urechea: te pot auzi,

şi fără picioare pot să merg spre tine

rupe-mi braţele, eu te cuprind

cu inima ca şi cu-o mână,

turteşte-mi inima şi creieru-mi te va pulsa,

şi dac-ai să-mi arunci foc în creier,

am să te port pe sânge”

(Rainer Maria Rilke)

Fellini despre Fellini

• despre sport & politică : „Nu sunt şi n-am fost niciodată un homo politicus. Politica şi sportul mă lasă complet indiferent, fără reacţii, inert şi aiurea. (...) Competiţia, înfruntarea corp la corp, lupta, înfrângerea, rivalitatea , toate la un loc mă lasă mai mult decât indiferent, îmi trezesc ostilitatea. Evident că în forul meu interior sunt solidar în secret cu cel care pierde, faptul că două persoane se înfruntă pentru a vedea care e cel mai puternic, cel mai agil, cel mai curajos, deci cel mai frumos, mi-a provocat de când mă ştiu un sentimentde refuz, de revoltă.”

• despre Biserică: „Lăsând la o parte evaluările personale, meritele Bisericii sunt cele ale creării unei gândiri care tinde să ne ocrotească de magma devorantă a inconştientului. Gândirea catolică, asemeni gândirii islamice sau gândirii hinduse, este o construcţie intelectuală care, stabilind un cod de comportament, caută să ne dea o busolă, o orientare pentru a ne ghida în misterul existenţei: un proiect al spiritului care ne poate salva de oroarea existenţială care înseamnă lipsa oricărei semnificaţii.”

• despre pornografie: „Dacă aş face un film pornografic? Însuşi cuvântul conţine o anumită conştiinţă a vulgarităţii; or, cineva care este conştient că este vulgar, nu poate fi astfel. N-aş şti să ies din această contradicţie; iar deprinderea cu valorile figurative ar transfigura toată traba, încât n-aş fi pe plac nici pe placul comanditarilor, nici al acestei specii de public. În rest, n-am găsit pe nimeni care să spună: Ah, am văzut un film porno frumos.” Întotdeauna am auzit spunându-se că erau femei urâte, că spectatorii se simţeau la morgă sau la abator. Cu alte cuvinte, că în ele se respiră un aer de bordel, cinematograful porno dând senzaţia că ţtii mai puţin ca înainte şi că ai participat la un ritual colectiv degradant.”

Mind the wording

I keep saying that I want to follow in the footsteps of James Joyce, who said he chose “silence, exile and cunning” in order to defend himself from the maddening world, but it seems I still have to work on in. Sometimes I seem to fall and engage in talks and disputes over issues that cannot be settled that easily. All in all: I still talk too much.
Whether my conversation with PS (just before the evening concerts for flute, piano & orchestra by Mihail Jora & Mozart) has been or not food for thought – only time will tell. But this I know: I do feel weary of such theological talk – it’s high time I started to nip it in the bud, for where do I expect it to lead? Nowhere. Or, as Leon Wieseltier put it (in Against Identity):

“Dacă nu mă pot explica acelor care nu sunt ca mine, îmi pierd plăcerea de a mă explica celor care sunt ca mine.”

I totally agree with Somerset Maugham, who wrote:

“It is a dangerous thing to order the lives of others and I have often wondered at the self-confidence of politicians, reformers and suchlike who are prepared to force, upon their fellows measures that must alter their manners, habits, and points of view. I have always hesitated to give advice, for how can one advise another how to act unless one knows that other as well as one knows oneself? Heaven knows, I know little enough of myself: I know nothing of others. We can only guess at the thoughts and emotions of our neighbours. Each one of us is a prisoner in a solitary tower and he communicates with the other prisoners, who form mankind, by conventional signs that have not quite the same meaning for them as for himself. And life, unfortunately, is something that you can lead but once; mistakes are often irreparable, and who am I that I should tell this one and that how he should lead it? Life is a difficult business and I have found it hard enough to make my own a complete and rounded thing; I have not been tempted to teach my neighbour what he should do with his.” (The Happy Man)

And I definitely do believe, like Horia Roman Patapievici:

“Trăim într-o ţară în care nu răul este la umbra binelui, ci binele este la umbra răului; în care răul e normal, iar binele e excepţia. “

“Pe Dumnezeu nu îl cauţi decât după ce l-ai găsit. Unde trebuie căutat ceea ce nu ai găsit niciodată ?”

“Forma tipică a aberaţiei activismului politic ortodoxist este, la noi, legionarismul, adică justificarea etnică şi religioasă a asasinatului politic.”

“Singurul lucru care trebuie făcut este ca preoţii să se învrednicească cu adevărat, iar comunitatea religioasă a laicilor să se formeze şi să fie fraternă, comunitară.”

“Kitsch-ul perfect al covoarelor, icoanelor şi obiectelor tehnice (difuzoare, lumânări electrice, reşouri etc.) din bisericile noastre îţi rupe inima. Să îl tolerezi nu înseamnă decât o concesie făcută falsităţii, nicidecum o pliere la ‘credinţa străbună’”

“De la teologii de azi aştept să ia în serios, fără obişnuita retorică a unei predanii nepricepute, provocarea modernităţii, ceea ce înseamnă realitatea unei societăţi atee populată cu creştini de toate nuanţele (în ţările unde omul alb mai este încă majoritar).”

“Ortodoxia, ideal vorbind, este un mod de a fi, un fel de a simţi şi de a te mişca, un mod de a răspândi şi unul de a primi miresmele, un mod de a fi în legătură cu lumea.”

“Nu mă regăsesc deloc în instituţia BOR. Dacă vă referiţi la trupul credincioşilor şi efectuarea tainelor, particip la ea în mod moderat. Instituţia numită BOR nu îmi stârneşte respect şi, de aceea, nu am încredere în ea qua instituţie.Preoţii noştri nu ştiu să fie împreună cu tine: ei de călăresc neglijent, de la distanţă, fără să se uite la tine, la persoana ta vie, concretă, irepetabilă şi fragilă – dar mereu cu ochii la banii tăi, în care se spurcă aproape toţi.”

“Asceza nu e numai bătutul mătăniilor. Şi căsnicia e o asceză. Filiaţia e o asceză. Boala e o asceză. Viaţa de om izgonit din paradiso terrestre e asceză. De aceea, la disperarea de a fi om există o singură reţetă: fii plin, fii viu, fii prezent (=creator) şi caută Prezenţa.”

So: silence, please + mind your wording, Mr. Teacher.

Mort, j'appelle de ta rigueur

Rondeau

Mort, j'appelle de ta rigueur,
Qui m'as ma maîtresse ravie,
Et n'es pas encore assouvie
Si tu ne me tiens en langueur :

Onc puis n'eus force ni vigueur ;
Mais que te nuisoit-elle en vie,
Mort ?

Deux étions et n'avions qu'un coeur ;
S'il est mort, force est que dévie,
Voire, ou que je vive sans vie
Comme les images, par coeur,
Mort !

Death, I cry out at your harshness,

That stole my girl away from me,

Yet you’re not satisfied I see

Until I languish in distress.

Since then I’ve lost all liveliness:

What harm alive, to you, was she?

Death, I cry out at your harshness,

That stole my girl away from me.

Two we were, with one heart blessed:

If heart’s dead, yes, then I foresee,

I’ll die, or I must lifeless be,

Like those statues made of lead.

(François Villon)

X Pantocrator

„Dumnezeu este al tuturor, este viaţa tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor: al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi necinstitori; al celor nepătimaşi şi pătimaşi; al călugărilor şi al mirenilor; al înţelepţilor şi al celor neînvăţaţi, al celor sănătoşi şi al celor bolnavi; al tinerilor şi al vârstnicilor. Căci e ca răspândirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor.”

(Ioan Scăraru)

Ce sunt oamenii

„ce sunt oamenii – mă-ntrebi

un fermoar între deznădejde şi speranţă

o intrare spre ceva

spre viaţă, poate, spre generozitate poate,

spre moarte, poate;

mercurul sublimului urcă şi coboară în noi

după legi pe care nimeni

nimeni, chiar, nu le-a depistat

nici Newton, nici Pitagora,

nici Isus Cristos, nici Dostoievski.

ce sunt oamenii – mă întrebi

alicele cu care tragem

cu care ne vânăm în poligoanele planetei

şi pansamentele

de pe rana răniţilor

răniţi

cu noi înşine!”

(Lucian Avramescu)

Generatia PRO 4evergreen

Cu aproape douăzeci de ani în urmă aveam să cunosc un (pe atunci) distins inginer constructor proaspăt ieşit la pensie (şi care – de mai bine de zece ani - ne priveşte ironic zbaterea din cer), un om care mi-a trezit interesul pentru universul muzicii şi al literaturii: Victor Laudacescu. În toate discuţiile noastre - absolut fascinante – deplângea, ca un fel de leit-motiv,„generaţia în blugi” şi „tineretul în adidaşi” al anilor 70-80, prin comparaţie, spunea el, cu adolescenţii studioşi din perioada interbelică, tineri care, asemenea lui, apucaseră să dea bacalaureatul (examen care, promovat, reprezenta atunci o garanţie a calităţii intelectuale) înainte de ocupaţia sovietică din 1944.

Descoperind cam tot în acei ani un scriitor de marcă precum James Joyce, aveam să constat că, la începutul veacului XX, în îndepărtata Irlandă, cineva resimţea la fel de acut nostalgia vremurilor (şi mai) vechi. În nuvela „Cei morţi” din Oameni din Dublin, Joyce îşi mărturiseşte şi el dorul după apusele vremuri când oamenii erau mai primitori, mai plini de omenie: „The generation which is now on the wane among us may have had its faults but for my part I think it had certain qualities of hospitality, of humour, of humanity, which the new and very serious and hypereducated generation that is growing up around us seems to me to lack.”

Dacă ne gândim că, acum vreo 2500 de ani, Socrate însuşi va fi spus: „Tinerii de acum îndrăgesc luxul, sunt prost-crescuţi, sfidează orice autoritate, nu îi respectă pe cei mai în vârstă, nu-şi ascultă părinţii şi îşi tiranizează dascălii.”, vedem cum conflictul dintre generaţii nu e nici pe departe o noutate, un produs al dezordinii vremurilor noastre. Fapt, într-un fel, îmbucurător, ce poate face mai suportabile eventualele frustrări ale celor ce o clipă uită că ei, frumoşii-adolescenţi, au – vorba poetului Lucian Avramescu – „ceva ce nimeni n-are: / incandescent tărâmul de candoare / şi pot să inventeze fără risc / al lumii de la capăt obelisc”.

Stephen Daedalus

“An abyss of fortune or of temperament sundered him from them. His mind seemed older than theirs: it shone coldly on their strifes and happiness and regrets like a moon upon a younger earth. No life or youth stirred in him as it had stirred in them. He had known neither the pleasure of companionship with others nor the vigour of rude male health no filial piety. Nothing stirred within his soul but a cold and cruel and loveless lust. His childhood was dead or lost and with it his soul capable of simple joys and he was drifting amid life like barren shell of the mood.

Art thou pale for weariness

Of climbing heaven and gazing on the earth,

Wandering companionless…?

He repeated to himself the lines of Shelly’s fragment. Its alternation of sad human ineffectiveness with vast inhuman cycles of activity chilled him and he forgot his own human and ineffectual grieving.” (James Joyce - A Portrait of the Artist as a Young Man, pp. 96-97)

Nicolae Steinhardt despre tipul uman "Guica"

Nicolae Steinhardt despre Guica (sora lui Ilie Moromete din romanul lui Marin Preda, Moromeţii) în Monologul polifonic: „Curiozitatea nesăţioasă pentru fleacuri, intriga, cearta, colportarea „ştirilor” sunt desfătarea sufletului ei. Numai cearta şi ura şi invidia nemascată pot oarecum obloji rana mereu deschisă a duşmăniei cronice. Nenorocirea pentru Guica nu-i izvor de îmblânzire ori resemnare ori deziluzie ori dragoste, e numai temei de facere a răului, de prefacere a acestuia într-un Absolut. Veninul e singura ei posibilitate de manifestare şi singura ei secreţie internă.Ca orişicare lucrare de adevăr, Guica deţine şi potenţialităţi pedagogice. Tipul uman „Guica” e, vai, răspândit în lume. Le revine celor necontaminaţi, nesubjugaţi de virusul totalitar al răului, să ia, când le apare în cale, cuvenitele măsuri profilactice.” (p. 285-287)

Butterflies are free

Chuang Zu (sec. IV BC) despre unitatea proceselor lumii şi „interfuziunea lucrurilor”:

„Am visat odată că eram fluture, fluturând din aripi ici şi colo; un fluture în toată puterea cuvântului. M-am bucurat de libertate ca un fluture, neştiind că eram Chou. M-am trezit pe neaşteptate şi am fost surprins să fiu iar eu însumi. Cum pot eu oare spune dacă sunt un om care a visat că era fluture, sau dacă sunt un fluture care se visează om?...Aceasta se numeşte interfuziunea lucrurilor.”

Prayer 4 upgrading

Printre multele observaţii interesante şi pertinente, găsesc - pe un forum de discuţii dedicat lui Andrei Tarkovski (pe www.imdb.com) – şi întrebări (ce se vor) retorice de genul: “Who is God? When you close your eyes and make a wish, God is the one who doesn't care about.”

… Îmi amintesc de C.S.Lewis, care (în Shadowlands) va fi rezistat cu stoicism atacurilor şi ironiilor savanţilor atei de la Oxford, când aceştia îi luau în derâdere misticismul, conştiinciozitatea cu care se ruga - mă rog, rânduiala în care încerca să-şi pună viaţa: „Nu mă rog ca să schimb planurile lui Dumnezeu cu mine, mă rog pentru a mă schimba eu însumi.” – quite a sensible answer.

Exclusionary clubbing

Un interviu cu Petre Ţuţea din aprilie 1990 - acelaşi stil: pronunţat patetic şi naţionalisto-legionar. Şi, desigur, „mistic”, cum altminteri? Îl acuză pe Cioran care – între altele – ar fi îndrăznit să vorbească în băşcălie despre biologia sfinţilor („necesităţile lor fiziologice”) şi chiar ar fi afirmat că îşi dorea să sărute o sfântă...Ultimii ani m-au făcut mult mai sensibil faţă de biologie şi mai puţin atent la...teologie. Woody Allen (în Deconstructing Harry) avea dreptate: „Wouldn't it be a better world if not every group thought they had a direct line to God?”...Poate că acesta este un moment, într-adevăr revelator, în orice caz marcant: atunci când înţelegi că fiecare grup are „ortodoxia” sa, zeloşii săi, fanaticii săi, că „Tradition is the illusion of permanence.” Nu ştiu cum să numesc această constatare, acest început de scepticism (şi, poate, de cinism) după care ţi-e foarte greu să mai vorbeşti în termeni absoluţi despre your (and / or your group’s) ”direct line to God”- şi asta fiindcă ştii că „They're clubs. They're exclusionary. They foster the concept of ’the other’ so you know who to hate...”

Aici însă poate că are ceva de spus şi Eclezisatul: „Nu lua aminte la toate vorbele pe care cineva le spune, ca nu cumva să auzi că sluga ta te grăieşte de rău; căci inima ta singură ştie de câte ori tu ai defăimat pe alţii. (7.21-22)” Aşa e: de ridicat piatra e uşor, însă cine e fără de păcat?

Vechiul ceas

Vechiul ceas / music: Adrian Enescu / lyrics: Victor Brătulescu / voice: Cezar Tătaru

orele care au trecut peste noi în zbor

nu le-a luat cu el vălul alb al timpului

au rămas aici, le-a păstrat ceasul în turn

singur el veghea, adunând pe rând

clipele ce-au însoţit viaţa-n drumul ei, în drumul ei

el ştie doar timpul meu, timpul tău

şi, ce-a facut?

a ales binele de rău

ore de nădejdi, ore de visări

au adus pe rând şi amar şi bucurii, biruinţe sau căutări

orele de ieri se-mplinesc în azi

noi le-am dat, i le-am dat, unui timp ce l-am visat

vechiul ceas din turn turn le-a păstrat

el ştie doar timpul meu, timpul tău

şi, ce-a făcut?

a ales binele de rău

vechiul ceas cu gongul său m-a-nsoţit în drumul meu

a păstrat în el toată viaţa mea

el ştie timpul tău, timpul meu

el ştie când a fost uşor sau când a fost greu

el ştie timpul tău, timpul meu

el ştie când a fost uşor sau când a fost greu

Lovers in the Sand

Ei stau culcaţi în iarbă
un bărbat şi o fată
Mănâncă portocale, schimbă săruturi
aşa cum valurile schimbă spuma-ntre ele.

Ei stau culcaţi pe plajă
un bărbat şi o fată
Mănâncă lămâi, schimbă săruturi
aşa cum norii între ei îşi schimbă conturul.

Ei stau culcaţi în pământ
un bărbat şi o fată
Nu spun nimic şi nu se sărută
schimbă tăceri să rămână-n tăcere.

(Octavio Paz)

Gramatica Ortodoxiei după Mihail Neamţu

Din Gramatica Ortodoxiei. Tradiţia după modernitate, de Mihail Neamţu – Ed.Polirom, 2007:
● observaţia lui C. Noica din Tratatul de ontologie (1981): „Modernii nu au mai 'văzut' incoruptibilul de la luneta lui Galilei încoace, dar l-au înregistrat undeva, anume în matematici.”
● tot C. Noica: „Tradiţia nu este povara unei desuetudini, ci o limitare care deschide.”
● constatarea lui J. Derrida (din, se pare, Donner la mort): „le démonique se définit originairement par l’irresponsabilité ou, si l’on veut, par la non-résponsabilité.”
● „Cinismul erotismului contemporan e direct proporţional cu refuzul noutăţii pe care o poate da numai experienţa Vieţii, tăinuită în hotarele nevăzute ale „trupului transcedental”.”
● „Postmoderintatea este o paradigmă politică făcută să tolereze varietatea şi amestecul. Incapabil de sinteze majore, timpul nostru distilează cocktailuri. Ceea ce contează este consumul brut, iar nu neapărat calitatea digestiei. Cei care mai revendică ortodoxia unui canon cultural, formativ pentru istoria umanităţii, trebuie să se justifice în faţa hermeneuticii suspiciunii.” (p.193)

● „Oricât ar fi de pravoslavnice din punct de vedere religios, societăţile răsăriterne n-au reuşit să ofere un model de convieţuire amiabilă, în care frica şi mizeria să nu concureze autocraţia sau corupţia, şi în care libertăţile individuale să nu fie interzise prin „dreptul” celui mai tare. Pe de altă parte, prosperitatea economică şi relativul echilibru social obţinute în Europa occidentală par să plătească preţul unei dezorientări axiologice în proporţii de masă.” (p.194)
● „Ceea ce contează în lumea premodernă nu este atât contrastul dintre parte şi întreg (structura diadică). Este mult mai importantă rezonanţa acestui binom (structura holografică). Ordonarea ierarhică făcea din societatea arhaică un univers în acelaşi timp organic şi diferenţiat. Este un paradox pe care modernii nu-l pot explica decât prin apelul la fantasmele „puterii” (persecuţie, control, manipulare).” (p.217)
● „Dacă logica pieţei vlăguieşte resursele de voinţă liberă a subiectului, educaţia fortifică capacitatea de alegere şi maturitatea consumatorului.” (p.220)
● că „în modernitate „religia” ori „faptul religios” sunt suspectate de o ascunsă relaţie cu domeniul de realizare a unor scopuri „omeneşti, prea omeneşti” (Marx, Freud, Nietzsche), iar socialul este tratat ca o sferă privilegiată cu o anumită transparenţă.”
● „...ceea ce postmodernii numesc astăzi probe de libertate ar fi fost privit de antici şi medievali ca o subtilă formă de posedare a sufletului de către demoni; invers: ceea ce medievalii găseau a fi un exerciţiu de libertate interioară (rugăciunea, de pildă) modernii îl tratează ca pe un „efect al îndoctrinării”. Diferenţa între cele două hermeneutici ale suspiciunii constă în faptul că postmodernii declară de jure relativitatea oricăror forme de cunoaştere umană, în timp ce medievalii recunosc de facto această presupoziţie la care adaugă un relativism vertical: dacă fiecare paradigmă de cunoaştere este relativă într-un raport individual, toate paradigmele sunt relative în raport cu Revelaţia divină.” (p.227)
● pe linia tradiţiei monastice răsăritene, „Orice păcat îşi scrie singur pedeapsa (care poate însemna: tulburarea sufletului, împătimirea trupului, moartea). Părinţii greci au putut afirma, astfel, că orice păcat este îndreptat „împotriva firii”.” (p.239)
● „Ochiul căscat orgasmic către nuditatea deşartă a lumii are, pentru conştiinţa sedată a oricărui nihilist, funcţia glandei pineale. Sufletul nu există, pesemne, decât pentru a descoperi alte tehnici de aneantizare a vieţii. Plăcerea pornografică caută vertijul abisal al expulzării din economia oricăror echilibre. Tandreţea e izgonită mai întâi. Frivolitatea avangardistă alungă misterul, masochismul meschin ia locul gingăşiei, pentru ca demonul profanării să primească un nou titlu de proprietate. Trăit în această variantă, erosul e lipsit de orice arhitectură şi demnitate. Faptul de a-ţi fi refuzat dreptul la unicitate nu mai contează. Microbii poftei insidoase omoară visele aerisite ale oricărei purităţi. Proximitatea dobândită printr-un rapt ieftin comercial coincide cu maxima distanţare de celălalt. Scursurile de neant refuză spectrul întregirii conştiinţei şi al lărgirii sinelui. Fiinţa nu are nici paznic, nici stăpân. Libertăţi defrişate bezmetic otrăvesc credinţa, speranţa şi iubirea.” (p.264)
● „Moartea cuvântului validează opera insidoasă a promiscuităţii estetice. În locul rostirii limpezi izbucneşte banalitatea gemetelor explicite. (...) Viziunea frumosului colapsează în vizuina obscură a experienţei sublimului. Ochiul se fărâmiţează. Repare, în schimb, nostalgia „tinereţii fără bătrâneţe”, ameliorată doar de legile televizuale ale iconoclasmului.” (p.265)
● „Pentru Ortodoxie însă, nu sublimul unei experienţe estetice contează, ci consumarea bucuriei înnoite de slava veşniciei. Nici timpul, nici spaţiul nu sunt doar ecrane ale subiectivităţii, ci cadre dinamice ale revelaţiei. Raportul lui Dumnezeu faţă de lume este erotic şi muzical, iar nu magic (justificând atracţia sublimului) sau mecanic (legitimând imperativul ideologic).”