Wednesday 26 December 2007

Partea ta de vină

În seara de Ajun au trecut să ne colinde prietenii noştri: Oana Bica, Marius, Lia şi Dorin. L-am trezit şi pe Theodor (care se culcase) şi a cântat împreună cu ei. În ziua de Crăciun am fost la slujbă la biserica din Sinaia – a slujit PS. A fost tare frig afara, iar biserica a fost packed. Aşa că am stat câteva minute în magazinul de obiecte bisericeşti (dotat cu difuzoare prin care se transmitea live Liturghia oficiată de PS) din vecinătate. Am ales o carte pe care am parcurs-o a bout de souffle în minutele următoare: Vrajbă şi împăcare, de Arhimandrit Serafim Alexiev. Găsesc acolo câteva istorii cu tâlc despre efectele vrajbei asupra oamenilor, despre ura până-n pânzele albe, dar şi despre câteva rare exemple de împăcare, atunci când totul părea pierdut şi orice punte de comunicare distrusă. Ideea e clară (şi sunt total de acord cu ea): Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi sunt, aşadar, cei care rabdă şi suportă ocările, nu cei ce se revoltă şi se răzbună – de unde şi zicala românească: răzbunarea-i arma prostului. Privind înapoi cu mânie, pot spune şi eu: am fost fericit cu adevărat doar atunci când am răbdat; când am început să-mi fac singur dreptate şi să mă revolt m-am osândit singur şi m-am făcut părtaş la strâmbătate – de aceea nu sunt şi nu pot fi cu totul împăcat atunci când mă cercetez în cotloanele nevăzute ale inimii. Împăcat am fost – I have to admit – doar atunci când am suferit răul, bârfa, ocara. De necrezut îmi pare acum tăria şi uşurinţa cu care puteam, atunci, să îndur nedreptăţi. Pentru mine rămâne, acum, doar întrebarea: unde eşti, copilărie, cu pădurea ta, cu tot?...Mă-ntreb adesea cum pot să-mi doftoricesc conştiinţa vinovată astfel încât să trec peste ceea ce mi se pare a fi partea de vină a celuilalt. Pe undeva, partea mea de vină e cea care îmi stă împotrivă. Pe când ştiam că nu am vreo vină (fiindcă n-am răspuns la rău cu rău) nu mă poticneam în astfel de judecăţi. Totul era, atunci, simplu. Acum îmi spun că (aproape) orice neînţelegere poate fi soluţionată dacă există – de ambele părţi - common sense. Nu mai aştept miracole, mizez doar pe bun simţ. Dar cum să afli gramajul necesar (după aşteptările tale) de common sense la greşiţii tăi când este omeneşte să fii resentimentar, să te simţi „rănit” şi nedreptăţit? Tot ce se mai poate face e să cauţi – lucru anevoios, când nu ai bine însuşit exerciţiul smereniei – la partea ta de vină. Atât.

La prânz mama a fost la masă la noi (iar ieri părinţii Ralucăi care, surprinzător, au venit şi ei azi la Liturghie la Sinaia) şi a fost – iar – as good as it gets.

După-amiază ne-a sunat compozitorul Adrian Enescu să ne ureze cele obişnuite de Crăciun.

Seara am fost acasă la Lia şi Dorin – ei stau deocamdată cu părinţii Liei într-o casă ce respiră fine taste şi hospitality. Theodor a fost în largul lui şi s-a întrecut pe sine la recitat poezii (plus întregul program artistic de Crăciun de la grădiniţa lui) şi cântat (melodia lui Adrian Enescu, Vechiul ceas, e de ceva vreme the flavour of the day), s-a dat rostogolul pe covorul moale din sufrageria lor, l-a astenizat pe Dorin cerându-i s­ă-l ridice în braţe, a vorbit neîncetat până când a apărut Flavius, nepoţelul lor de 11 ani, care ne-a povestit despre şcoala sa. Atunci Theodor a devenit atent şi a ascultat. Am mai vorbit cu Dorin despre minunatele lor icoane autentic bizantine, despre unele „cărţi duhovniceşti” etc. Spre miezul nopţii ne-au adus acasă. Una peste alta, parcă anul ăsta am simţit Crăciunul mai adevărat ca-n alţi ani.

No comments: