Bâlciul derizoriului

Există – ca întotdeauna – pericolul, deloc neglijabil, de a ceda unui soi de nostalgie după o presupusă „vârstă de aur”, când oamenii citeau şi se cultivau. Printre noi au mai rămas tot mai puţini dintre cei care au apucat aacele vremuri aşezate. Poate unii bunici să-şi mai amintească de ele, în cazul în care le-a plăcut, tineri fiind, studiul şi nu distracţia. Profesorul meu de fizică din liceu (extraordinarul Maximilian Pavel) ne spunea, la ultima oră de curs din clasa a XII-a, că şi generaţia lui a iubit distracţiile tinereţii, dar parcă nu era atât de blazată. „Acţiunea” se întâmpla prin 1987. De atunci procesul de blazare (augmentat din toate părţile de mass media) s-a extins în proporţii astronomice.
Mă confrunt zi de zi cu adolescenţi care (din dragoste faţă de cultură, faţă de literatură, nu fiindcă au fost obligaţi în vreun fel, ori fiindcă s-au plictisit de moarte şi n-aveau altceva mai bun de făcut) n-au pus în viaţa lor mâna pe o carte şi care, majoritatea, vor trăi fără să ştie să preţuiască o carte, o blibliotecă, fără să poată să descifreze conotaţiile unui text. Aceştia sunt tinerii de azi: seduşi for ever (most likely) de măştile cinematografului comercial (obligatoriu american, obligatoriu de ultimă oră), de sonorităţile înnebunitoare din cluburi şi discoteci, de oferta canalelor de televiziune comerciale, care mai de care mai orientată spre violenţă, spre can-canuri, spre loisir. Cum să le vorbeşti acestor tineri despre ceea ce ei nu ştiu. Nu se poate spune că au pierdut ceea ce nu ştiu, neîntâlnindu-se nicicând (până acum) cu bucuria lecturii – acel tezaur de frumuseţe care este literatura, poezia, muzica, arta în general. Cei mari, da, se poate spune că au pierdut (şi aleg să piardă în continuare), de vreme ce au considerat lectura (doar) drept o armă subversivă, pe timpul sinistru al dictaturii staliniste ori ceauşiste şi, după 1989, o dată cu democratizarea societăţii (cu ridicarea nivelului de bunăstare, de confort „ocţidental”), au schimbat repede cartea cu telecomanda.
Şi totuşi, acestor tineri trebuie să ne adresăm, pentru ei trebuie să născocim o modalitate de „traducere” - pe înţelesul lor, în „limba lor” - a celor cuprinse într-un volum de proză sau poezie la care ţinem, într-un film pe care-l iubim sau în muzica preferată. Lucru aproape imposibil, căci poezia dintr-un vers, dintr-o carte în proză (dar şi dintr-un film sau dintr-un tablou) i se dezvăluie omului în blânda, tihnita şi tainica sa petrecere cu cartea în mână. Ei bine, de pe această relaţie intimă trebuie acum ridicat voalul – dacă nu vrem să cădem şi noi în blazare şi-n derizoriu.