Taboo

Răsfoiesc volumul (apărut la Editura Paralela 45) 100 de cărţi interzise. Mă opresc la capitolul despre Giordano Bruno – prigonit de Inchiziţie (pentru cartea sa, apărută în Franţa: De l’infinito, universo e mondi, în care susţinea că Soarele este doar o stea între stele, că nicio stea sau planetă nu poate fi numită centrul universului, că nu există adevăr absolut şi nici limite la progresul cunoaşterii), arestat aproape zece ani şi executat. Întrebat dacă crede că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt împreună ca esenţă, dar sunt trei elemente distincte, el recunoştea: „Niciodată nu am reuşit să înţeleg cele trei ca fiind elementele unei unităţi şi m-am îndoit de aceasta.”

Sar apoi la rândurile despre lucrarea deistă, The Age of Reason (de Thomas Paine), ce milita pentru deprinderea şi exersarea bunului simţ (common sense)...Îmi spun că şi eu, în afara întâlnirilor cu duhul liturgic din slujbele bisericii răsăritene, cu frumuseţea icoanelor bizantine şi a melosului psaltic, fără să fi descoperit gândirea patristică din Pateric şi Filocalie, pe Dostoievski, Tarkovski sau Steinhardt aş fi un deist convins.

La urmă am citit îngrozit istoricul cenzurii romanului The Satanic Verses de Salman Rushdie (elogiat în UK, dar interzis în lumea arabă şi nu numai). Prezentarea temei centrale (pierderea credinţei şi imensa nevoie de a crede, însoţită de incapacitatea de a o mai face) mai mult m-a incitat spre lectură, decât să mă scandalizeze. Mă gândesc că un spirit lucid – un spirit de poet - precum autorii acestor cărţi (după atâtea persecuţii, după atâta tevatură şi scandal iscate în jurul lor, după atâtea vieţi irosite în manifestaţii violente de protest etc.) vor fi simţit asemeni rapsodului popular dintr-o doină românească: De-ar fi lumea de hârtie, aş aprinde-o-ntr-o mânie, dar lumea-i stană de piatră, nu se-aprinde niciodată.