Waste Land

Dacă n-aş fi văzut deja acest „film” despre o lume „post creştină” (un fel de waste land sleit de resurse şi prăbuşit, o lume a igrasiei, noroaielor şi reziduurilor – ca-n Zona din Stalker - sau, dimpotrivă, o lume sinucigaşă, feroce, hedonistă şi violentă – ca-n, de exemplu, Requiem for a Dream sau Natural Born Killers) mai că l-aş aproba fără ezitare pe Mircea Cărtărescu, atunci când scrie că „ne agităm cu, poate, cea mai mâloasă dintre toate problemele din ultimii ani, problemă la fel de fără capăt pe cât de fără noimă este, anume prezenţa religiei, respectiv a simbolurilor religioase în şcoli”. Pe de altă parte, cum să nu-i dau dreptate atunci când afirmă că „românul obişnuit habar n-are de Biblie, n-o are-n casă şi n-o citeşte niciodată, nu se duce la biserică decât la botezuri, cununii şi înmormântări, nu-şi bate capul cu problema unei vieţi viitoare, cu vorbe ca „mântuire“ sau „credinţă“, nu face acte de caritate, trăieşte alergând după bani şi divertisment. Nu prea se dă-n vânt după icoane: mai mult îi spun iconiţele de pe ecranul computerului. În schimb, votează Biserica, alături de Armată, în topul încrederii în instituţii, agreează ideea Catedralei Mântuirii Neamului - mare, cât mai mare, în rest s-o facă ei cum ştiu - şi vrea pereţii claselor decoraţi cu icoane, „că oricum nu fac rău nimănui“. Orele de religie sunt bune şi ele, pentru că „învaţă copiii de bine“.”? Asta nu mă-mpiedică să mă întristez de prigoana icoanelor (a icoanelor, nu a tablourilor religioase ori a kitsch-urilor majoritare) din spaţiul public înspre – at best – muzee, pentru că bietele icoane nu-şi mai găsesc locul – decât rareori – nici în bisericile „dreptmăritoare”. Ele, icoanele n-au nicio vină. Nu zaharisesc în niciun chip sufletul omului (dimpotrivă, îl fortifică), nu îi provoacă leşinate atitudini pioase (dimpotrivă, îl ajută să fie treaz). Dar cine mai stă azi să facă astfel de diferenţe? Icoanele cele mai frumoase sunt aruncate la coşul de gunoi al istoriei împreună cu munţi de kitschoşenii (ori alte însemne religioase şi „desuete”). Who cares? Cred, încă mai cred că frumuseţea – atunci când este pusă-n pagină cu dăruire, nu amestecată (cum se-ntâmplă adesea) cu neghina – poate forma, îl poate deprinde pe cel ce-o caută, contemplă, preţuieşte cu dreapta socotinţă. Ceea ce nu-i puţin lucru. Este, poate, cel mai anevoios lucru de-mplinit, chiar dacă „omul de rând nu-şi pune problema de ce a mai fost nevoie de revoluţia iluministă, care a despărţit statul şi învăţământul de Biserică, dacă tot ne învaţă religia numai lucruri bune.”

Probabil că Mircea Cărtărescu are dreptate atunci când scrie că omul de rând (whoever he/she may be) este „profund nereligios (cel mult superstiţios)”, că „ţine totuşi la simboluri, la aparenţe ca la nişte insigne identitare, asemănătoare celor naţionale.” Dar generalizarea este, cred, împinsă prea departe atunci când vede în icoană doar un „simbol de mucava”: „Paradele, steagurile, stemele, icoanele sunt simbolurile de mucava cu care ne acoperim vidul de identitate. Le etalăm brusc, ca pe nişte culori de avertizare, ca ochii de bufniţă de pe aripile fluturilor, când ne simţim ameninţaţi, apoi ne repliem aripile şi le uităm în cutele lor.” Icoana – dincolo de toate - este parte din „miezul liturgic” pe care l-am uitat sau nu l-am deprins (gustat) nicodată. Dacă l-am uitat este problema noastră – orice neglijenţă şi orice moleşire a spiritului se plăteşte până la urmă. Dacă nu l-am deprins niciodată, este cel puţin bizar să ne hazardăm în tot felul de afirmaţii apodictice. „Problema prezenţei icoanelor sau a orelor de religie în şcoli nu e doar una a confesiunilor concurente şi, între ele, a ortodoxiei oprimante. Ea ţine de întrebări mult mai adânci şi mai neliniştitoare: cum împăcăm caracterul imperios al religiei cu caracterul dubitativ, relativist al lumii moderne? Cât ne putem adânci în credinţă, rămânând totuşi minţi deschise şi independente? Ce le răspundem copiilor noştri când ne întreabă cine a creat lumea sau cum a apărut omul?” La aceste întrebări se mai poate adăuga cel puţin încă una: cât de „deschişi” ori de „independenţi” suntem cu adevărat noi, cei vieţuitori în modernitatea căreia îi place să creadă că a rupt-o cu tradiţiile „obscurantiste” şi „medievale”?