Don Quijote made in Romania

Azi, consiliul de încheiere pe şcoală pentru clasele mici (IX, X), o nouă numărătoare a bobocilor, o nouă auto-analiză a dascălilor – cât au izbutit să-i motiveze pe elevi, să-i capaciteze, să le maximizeze concentrarea, energiile de învăţare etc. Sfârşitul unui an şcolar impune şi o necesară (şi igienică) operaţie de deletion, prin care memoria învăţătorului şi a învăţăcelului trebuie curăţată de viruşii anomaliilor de comunicare (profesor-elev; elev-părinte etc.) adunaţi de-a lungul anului, în vederea unui fresh start din toamnă.
Tot azi e un an de când ne-am mutat în apartamentul în care locuim în prezent. Cum trece vremea...
CR îmi trimite o înregistrare audio cu un interviu pe care l-a dat unei tinere jurnaliste în legătură cu unele confrerii („frăţii”) presupus masone şi apartenenţa lor (mai mult sau mai puţin voalată) la Biserica Romano-Catolică. Abil mânuitor al cuvântului, CR pledează pro domo, adică pro Early Church când, zice el, apele erau mult mai limpezi, neamestecate de adăugiri dogmatice etc. Pomeneşte undeva despre inovaţia apuseană a „imaculatei concepţii” pe care, ca ortodox, o găseşte aberantă. M-am întrebat adesea şi n-am ajuns la niciun rezultat: de ce ar fi acest concept mai „aberant” decât alte relatări biblice supranaturale care – cel puţin oficial - nu sunt puse la îndoială de ortodocşi, doar pentru că nu are fundament evanghelic? Anyway, nu am insomnii din pricina asta...Ce mă amuză este donquijotismul lui CR (dublat de o bine exersată diplomaţie), care se încăpăţânează să ţină piept lupilor cu perucă de oaie din chiar turma – zis – dreptmăritoare, printre care se află – nu puţini – jucători ce nu ştiu (şi nu vor să ştie) de fair play, arivişti, bişniţari sau businessmen, vechi sau mai noi turnători, cu toţii – spune CR – reprezentanţi ai celei mai nobile caste, potrivit tradiţiei indo-europene: casta preoţilor.
Despre „cazul Corneanu” citesc în presa de azi un articol de-al lui Theodor Baconsky, foarte apropiat ca mesaj de rândurile - pro-ecumeniste şi pro Corneanu - iscălite săptămâna trecută de Mircea Mihăieş în E.Z. Un comentator îi răspunde (politicos, cu argumente), citând pentru început un fragment din articolul publicat de TB: „alte biserici ortodoxe care, uitând ce înseamnă autocefalia (adică jurisdicţia canonică în graniţele unui stat suveran), s-au grăbit să „ceară explicaţii“...” „Oare dl. Baconsky nu ştie un lucru elementar, anume că autocefalia nu înseamnă libertatea de a modifica credinţa? Intenţia de a minimaliza gestul mitropolitului Corneanu este evidentă, dar mă aşteptam să fiţi ceva mai obiectiv. Comuniunea euharistică cu catolicii a unui ierarh ortodox nu este „o problemă internă a BOR", ci priveşte întreaga Ortodoxie. Prima instanţă de judecată este sinodul BOR, dar dacă acesta nu va soluţiona în spirit ortodox, va fi îndreptăţită nemulţumirea altor Biserici Ortodoxe locale. Hai să ne gândim ce consecinţe ar fi avut pentru creştinism dacă Părinţii Bisericii ar fi tratat drept „probleme locale" ereziile uni Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie etc. La greşeli de credinţă trebuie răspuns prompt, pentru a înlătura confuziile. Este Biserica Catolică eretică? Azi ne ferim să pronunţăm cuvântul erezie, dar cam pe acolo ar fi. Un ortodox care acceptă Filioque, sau că papa este Vicarul lui Cristos sau că este infailibil, că harul e creat, a pierdut părtăşia cu adevărul. Aceasta este miza acestei dispute, mitropolitul Corneanu a amestecat adevărul cu minciuna, lucru nepermis unui ierarh ortodox. „Vai de cei prin care vin smintelile!"”