Derizoriul satirei

Pentru regizor (Manole Marcus) şi scenarist (Titus Popovici), Operaţiunea „Monstrul” (1976) vine imediat după un succes (naţional) fulminant: Actorul şi sălbaticii (1975) – film de anvergură, unde spectatorul este copleşit de punerea în scenă, de distribuţie (Caragiu, Albulescu, Pogonat, Moraru, Diaconu, Iuliu-Moldovan, Besoiu etc.), de costume (Tomina), de scenografie (Virgil Moise), de muzică (George Grigoriu) şi coregrafie (Cornel Patrichi), de story şi dialoguri (Titus Popovici), de gravitatea mesajului, a ideii. Se prea poate ca regizorul să fi rămas ambetat de succes (niciodată nu avea să mai egaleze performanţa de la Actorul...) şi aşa, pe nepregătite, a intrat în producţie cu acest film amatoristic (în ciuda contribuţiei unor artişti profesionişti), ce are, într-un fel, publicul său: Operaţiunea „Monstrul”. I-am mai dat, recent, o şansă, căci niciodată n-am reuşit să-l urmăresc de la un capăt la altul, în ciuda ideii interesante (şi demascatoare) şi a interpreţilor principali (Caragiu, Cotescu, Moraru).
Pe o temă asemănătoare (relaţia om-natură, cu trimiteri la demagogia şi ipocrizia funcţionarilor superiori de stat), Dan Piţa însă a izbutit în Concurs (1982) tot ceea ce echipa Operaţiunii... a eşuat: un film-apolog bine articulat (scenariu, mizanscenă, imagine, muzică, interpretare, povestire cinematografică etc.) pornind practic tot de la o anecdotă. Nelipsit de virtuţi cinematografice este şi Croaziera (1981) lui Mircea Daneliuc. Filmul lui Manole Marcus – monoton, fără nerv, fără calităţi cinematografice - eşuează în derizoriu. Dar aici poate că intervine şi gustul publicului, care este – nu-i aşa? - suveran. Cei sensibili la Deltă, la pescuit, la glumiţele spuse de Toma Caragiu şi la umorul hâtru al lui Marin Moraru sau Octavian Cotescu pot să treacă peste lipsa miezului filmic, peste naraţiunea searbădă, peste subţirimea expresivităţii cinematografice şi se mulţumesc – de exemplu - să-l audă pe Moraru spunându-i lui Tomiţă, pe post de lullaby, „povestea cu bicicleta galbenă”. Ce mai contează mizanscena, substanţa, atmosfera cinematografică? Câţiva actori, nişte replici construite pe schema vechilor succese revuistice ale celebrilor interpreţi şi – last, but not least – Delta sunt, pentru foarte mulţi spectatori lejeri, ingredientele necesare şi suficiente ale unui film românesc de succes.
Din păcate, această comoditate şi indiferenţă - la problematica limbajului cinematografic, la substanţa unei comedii - aveau să facă ravagii, mai ales după 1990, în România. La cât de tare a degenerat umorul (şi-aşa infantil, simplist, forţat) din cinematograful românesc (în lumea televiziunii şi a filmului post-1990), un film - în fond nevinovat şi, pe alocuri, chiar îndrăzneţ, satiric - precum Operaţiunea „Monstrul” pare o capodoperă şi o oază de „cuminţenie”, un „corp străin” dintr-un mediu viciat de exprimări care mai de care mai licenţioase, mai anagramate şi mai grobiene.