Frumoşii adolecenţi

Elevii mei, frumoşi adolecenţi care – fără complexe şi fără ruşine – recunosc că n-au citit în viaţa lor nicio carte, sunt materialul uman cu care am de lucru, pe care – zice-se – trebuie să-l prelucrez. Mă uit la ei, la nervozitatea lor, la dificultatea cu care se concentrează la ore, la lenea şi la prematura lor blazare şi-mi spun că din unii ca ei vor răsări, mâine, oameni ce vor şti să fie răbdători şi-şi vor pune probleme pe care acum nu şi le pun sau, oameni care vor regreta anii pierduţi acum – toate acele „păcate ale tinereţelor”. La fel cum, din tineri promiţători şi studioşi, cu o curiozitate intelectuală uluitoare, vor ieşi – cum s-a întâmplat cu colegul meu de liceu, bunul OR – oameni şovăielnici în viaţă, deprimaţi, care se vor stinge înainte ca flacăra tinereţii şi maturităţii lor să se aprindă. Sunt posibile tot felul de combinaţii. Mă gândesc la toate astea şi simt că inhalez astfel doza necesară de oxigen pentru a supravieţui, ca dascăl, în România anului 2008, când învăţământul românesc e c-un picior în groapă. Unul dintre elevi (are 18 ani) îmi mărturiseşte că el s-a implicat în recenta campanie electorală şi a sprijinit – pentru bani, mă asigură el – partidul „democraţiei originale” auto-intitulat „de stânga”. E naiv, e tânăr şi poate că lui i se iartă neştiinţa, credulitatea, imaturitatea. Deşi – vezi pilda evanghelică a fecioarelor nebune - vine o vreme (următor căreia nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ) când nu mai merge să o dregi şi zadarnic este a face cale întoarsă. Când le spun că nu am de un an televizor, nu le vine să mă creadă. „Şi nu vă e dor de el?” Pur şi simplu nu pot să priceapă. „Cum, nici măcar de emisiunile de pe Discovery Channel?” Am încercat atunci că le spun că nici chiar acele emisiuni (informate, e drept, întotdeauna frumos ambalate) nu pot suplini lipsa adevăratei hrane spirituale pe care doar lectura şi educaţia muzicală le-o poate oferi. Că nici măcar acele documentare nu îi pot face să stea locului, să se adune şi să se concentreze asupra unui subiect. În plus, câţi dintre tineri se rezumă la programele de pe Discovery? Majoritatea îşi otrăvesc sufletul cu ceea ce le oferă, deşănţat, canalele comerciale: movies, movies, movies (invariabil filme-conservă americane) şi pseudo-modele, aşa-zisele vedete TV – „personalităţi de tip mafiot”. Aşa cum (vezi cazul Teo) ajung de fapt să recunoască şi singure, când rămân fără slujbă: „Suntem toţi nişte măscărici, demni de scârbă, care venim şi ne schimonosim la televizor, tragem nişte filosofii în care nici măcar noi nu credem, plecăm acasă şi avem exact aceleaşi probleme ca şi oamenii obişnuiţi.” Am ajuns, en fin, la capitolul spontaneitate şi am dat exemplu pe Cârcotaşi – singurii care izbutesc o spontaneitate bazată (culmea!) pe rigoare (rigoarea meseriei pe care – se vede cale de-o poştă – o iubesc), pe documentare şi pe jocuri inepuizabile de conotaţii (desigur, vizând în principal lumea divertismentului). Asta îi face să pară (cel puţin în ochii mei) mult mai puţin diletanţi decât toţi ceilalţi colegi de-ai lor din branşă...Altfel, elevii mei sunt nişte copii nevinovaţi, cu un atu incomensurabil: acea curăţie a sufletului încă neperverit (în ciuda zburdălniciei vârstei lor).