Week-end cu morală

După aproape 20 de ani de la prima întâlnire cu volumul Silogismele amărăciunii lui Cioran, am ajuns, iată, să-l frecventez din nou. În câteva locuri chiar mă amuză: „Dacă aş crede în Dumnezeu înfumurarea mea nu ar mai avea margini, aş fi în stare să mă plimb pe stradă în pielea goală.” Asemenea „nebunilor întru Hristos”, am putea aduga. Sau: „Ca orice iconoclast, mi-am zdrobit idolii ca să mă închin apoi frânturilor rămase.” Şi, pentru c-am pomenit nebunia: „Doamne, fără tine sunt nebun, cu tine – încă şi mai nebun. Acesta ar fi, în cel mai bun caz, rezultatul restabilirii contactului între ratatul de jos şi ratatul de sus.”
Revedem Gura Râului, împreună cu Tatiana şi Claudiu. Deşi am ajuns târziu (spre miezul nopţii), nea Mitică cel hâtru şi mereu pus pe şotii ne-a aşteptat cu masa pusă. Am stat la poveşti over a very delicious meal, apoi ne-am dus la culcare în dormitoarele cosy ale pensiunii sale. Doamna sa pregtea aluatul (pentru vreo 12 pâini!) ce urma să se dospească până dimineaţă, iar apoi să fie pus la copt în cuptorul propriu. Nici n-am apucat bine să ne salutăm, că i-am cerut – de e cu putinţă - să-mi vândă cartea despre actriţa de excepţie, care a fost Gina Patrichi (†1994), carte pe care am răsfoit-o când am fost ultima oară la ei (era în biblioteca din camera unde am dormit) şi care a apărut prin 1996, într-un tiraj mic, fiind necunoscută de anticarii din Timişoara.
Sâmbătă am pornit spre Sâmbăta de Sus via Păltiniş. În staţiunea montană pe care am mai vizitat-o şi în prima zi a lui 2009, am găsit zăpadă adâncă şi mulţi turişti. Am luat teleschiul până sus şi am tras o spaimă cumplită. Eram doar cu Theodor lângă mine, şi – având rău de înăţime – am început să dau în paranoia (precum personajul din Prostia omenească a lui Creangă): dar dacă Theodor se ridică în picioare tam-nesam, nu pot să-l stăpânesc şi îmi alunecă-n vale? Tremurând ca varga, am ajuns la punctul terminus fără ca să am a-i reproşa ceva lui Theodor, care a stat smirnă pe toată durata zborului nostru peste pârtie, schiori şi crengi ce atârnau greu sub stratul de zăpadă. Sus am dat de o zăpadă şi mai adâncă. La întoarcere am călătorit singur în teleschi, urmrindu-l înfrigurat pe Theodor, care se afla în faţa mea şi-n dreapta lui Claudiu.
Peste câteva ore aveam să vorbim la telefon toţi trei cu Monahul. Theodor s-a lungit cel mai mult. Voia să ştie ce înseamnă diferite părţi din rugăciunile pe care le tot aude la Liturghie. Cu multă răbdare, Monahul i-a explicat şi i-a răspuns la fiecare întrebare. Ne-a povăţuit să-i citim din Biblie răspunsurile, chiar dacă nu înţelege totul acum. De exemplu, să apelăm la ce se află în scris în Cartea Înţelepciunii lui Solomon pentru a-i vorbi de înţelepciune. Au urmat obişnuitele, de-acum, predici ale sale. Despre încăpăţânarea rămânerii pe „corabia mântuirii” şi despre evitarea dialogului (negocierilor) cu „vrăjmaşii” („ereticii”), despre importanţa înţelegerii că trăim „vremurile de pe urmă”. Despre – în fine – importanţa crucială a spovedaniei şi împărtăşaniei înainte de a muri. „Că altfel, spune sfinţia sa, iadul ne mănâncă. Sau, mai direct – adaugă el - dacă omul nu înţelege altfel, ne ia dracu’.”...Mă gândesc la cât de mult s-a demonetizat această înjurătură. Pentru orice fel de neascultare auzisem că putea să mă ia „părintele minciunii”, numai pentru că nu voi fi spovedit şi împărtăşit înainte de a-mi da obsteşcul sfârşit, nu. Seara am ajuns la Sâmbăta de Sus. Ne-am cazat la Academie, apoi am fost pe la trapeză şi la urmă am participat la slujba Vecerniei. Pe cărările înzăpezite ale mănăstirii ne-am reîntâlnit cu Pr. Teofil, în timp ce se înapoia, de la biserică, la chilia sa. Apoi, înainte de a merge la culcare, ne-am mai plimbat pe afară, iar Theodor a fost fericit să patineze – ţinut de mâini de către noi - pe aleile îngheaţate.
Duminică seara ne-am întors acasă. Cu gândul la invectivele pro domo (anti-„reformatori”, anti-citadini, ani-modernişti) rostite prin telefon de Monah, cu amintirea mustrării (moralei) Pr. Teofil pro-comunitatea de „convertiţi”, de „integri” şi pro vita revăd clădirile „lumeşti” din urbea mea dintotdeauna (sensul giratoriu de la punctele cardinale, biserica luterană), zăresc apoi străduţele care duc la Piaţa Unirii şi-mi spun – a câta oară? – că simt că aparţin acestui mediu: oraşul cosmopolit. Nu am experienţa retragerii din lume nici a Monahului şi nici măcar a Pr. Teofil, care e mai uşor accesibil acolo la Sâmbăta.
Clopotele de la Sâmbăta de dinaintea slujbelor, psalmodierea din strană, minutele petrecute faţă către faţă cu Pr. Teofil (aşa-zisa „dare de seamă”) şi strânsoarea paternală a îmbrăţişării sale, predica sa după Liturghia din Duminica femeii canaanence, peregrinările pe la mănăstiri de ieri şi de azi mă-ndeamă să cred aşa: Cioran are dreptate şi în ceea ce mă priveşte: „mi-am zdrobit idolii ca să mă închin apoi frânturilor rămase”.