O carte desepre icoane - oricând binevenită - ne aminteşte că locul icoanei este, înainte de toate, în biserică - icoana fiind, ca şi Biblia, opera Bisericii. La informaţiile deja „clasicizate” despre icoană furnizate de cărţile unor vrednici teologi ca: Paul Evdokimov, Leonid Uspenski, Michel Quenot, Pavel Florenski, Gabriel Bunge etc. - teofanie (sălaş al transcendentului), pictură transfigurativă (venind dinspre şi ţintind înspre absolut), semn văzut al prezenţei strălucitoare nevăzute - se audaugă acum comentariile din studiul Arhiepiscopului Lazar Puhalo, Icoana ca Scriptură - to be published soon by Editura Theosis, Oradea. Cunoscut cititorilor de limbă română prin cărţile: Căile ortodoxiei contemporane, Sufletul, trupul şi moartea şi Dovada lucrurilor nevăzute. Ortodoxia şi fizica modernă, autorul ne propune să descoperim sau să redescoperim icoana ortodoxă în contextul în care a apărut şi s-a dezvoltat: Tradiţia vie a Bisericii. Culorile, formele şi mozaicurile iconografiei bizantine par - pentru ochiul superficial - desuete, abstracte, impersonale, statice, greoaie şi mute. Şi aceasta pentru că artistul bizantin dispare înapoia Tradiţiei care vorbeşte. Înaintea icoanei nu putem fi simpli spectatori (ci trebuie să ne închinăm, printr-un act de adorare şi rugăciune) tot aşa cum înaintea Bibliei nu putem fi doar simpli cititori. Icoanele nu sunt, aşadar, o nouă fază în istoria picturii, ci o altă modalitate de a de a interpreta corect şi de a comunica mesajul Sfintei Scripturi. Dar ce înseamnă „interpretare corectă”? De bună seamă că, de-a lungul vremii, arta iconografică a fost deliberat controlată şi articulată pentru a reprezenta – cu un limbaj plastic ale cărui norme (canoane) se cer încă desluşite – Sfânta Scriptură. Dar, atenţie, este vorba de reprezentare (cinstită, nepărtinitoare), nu ilustrare (orice înfloritură sufletească, gest dramatic, poză, agitaţie este suprimat cu desăvârşire). Cartea Icoana ca Scriptură (a cărei coda este studiul „Râul de foc” de Dr. Alexandre Kalomiros) devine astfel un prilej de călătorie întru descoperirea sau redescoperirea frumuseţii restauratoare spre care ne îndreaptă privirea aceste „ferestre spre absolut”.
În lucrarea sa, Iconostasul (Editura Anastasia, Bucureşti, 1994), Pavel Florenski avertiza atenţia că tendinţa modernă potrivit căreia, în iconografie, trebuie să vedem „o artă veche, o pictură veche” este profund falsă. Abandonarea icoanei în muzee şi spaţii artizanale (sau înlocuirea ei – chiar în bisericile ortodoxe, unde te-ai aştepta mai puţin – de către diverse reprezentări religioase romantic-naturaliste) echivalează cu tăgăduirea forţei sale specifice: mărturisirea de credinţă. Cartea Arhiepiscopului Lazar Puhalo îşi propune să recupereze tocmai forţa mărturiei de credinţă din icoană. Sunt abordate aspecte legate de geneza şi simbolistica ei (semnificaţia absenţei umbrelor, profilelor, nimburilor din icoane), de dreapta ei cinstire (ca imagine nu a naturii divine, ci a unei Persoane divine întrupate), dar mai ales de unitatea dintre imaginea liturgică şi cuvântul liturgic; cele două moduri de expresie - cuvântul şi imaginea – se controlează reciproc, trăiesc aceeaşi existenţă şi au, în cult, o acţiune ziditoare comună. A venera o icoană înseamnă deci a înţelege corect Sfânta Scriptură şi viceversa. Şi aceasta fiindcă iconografia este liturgică prin chiar natura ei: nu slujind drept cadru Liturghiei sau completând-o, ci pentru că îi corespunde întru totul.
Iconografia – ne atrage atenţia cartea lui Lazar Puhalo – s-a dezvoltat pe baza principiilor semitice, ceea ce presupune „reprezentarea lucrurilor într-o perspectivă care-L plasează în mod evident pe Dumnezeu deasupra tuturor, care pune totul în legătură cu Dumnezeu, înălţând pe toate la Dumnezeu şi folosind un simbolism convingător”. Ritmicitatea formelor (supuse canoanelor) este menită să facă legătura dintre icoană şi Sfânta Scriptură, icoanele devenind astfel echivalentul vizual al Scripturii. În Bizanţ, aceste principii iconografice de bază nu au fost compromise de dezvoltarea formelor printr-o anumită graţie şi frumuseţe, prin aderenţa la diferitele stiluri şi curente artistice. Diversele şcoli de iconografie canonică nu diferă în această privinţă. Pictorul ortodox renunţă la reprezentarea naturalistă a spaţiului – atât de marcantă în arta romană – pentru că ceea ce contează nu este atât acţiunea reprezentată, cât mai ales comuniunea cu privitorul. În ochii Bisericii, icoana nu este o artă care ilustrează Scriptura, ci un limbaj care este echivalent nu literei biblice şi nici cărţii ca obiect, ci propovăduirii evanghelice. Astfel, icoana are aceeaşi semnificaţie, acelaşi sens liturgic, dogmatic şi educativ ca şi Scriptura. Prin comparaţie, arta religioasă din Occident - următor vremurilor ortodoxe de acolo - a început să împrumute din principiile Greciei păgâne, unde înţelegerea omului trupesc şi a celor nevăzute era condiţionată de nivelul naturii umane, de epocile istorice, de circumstanţele politice etc. Se cuvine, aşadar, sînţelegem că perspectiva răsturnată din iconografie (tehnică aleasă deliberat de pictorii iconografi) constituie un element esenţial de limbaj plastic - extrem de sugestiv şi de relevant - ce asigură corectitudinea icoanei din punct de vedere scriptural. Şi aceasta pentru că Evanghelia ne invită să ne răsturnăm perspectiva, să privim viaţa, lumea şi pe noi înşine dintr-o perspectivă diametral opusă felului în care lumea priveşte aceste lucruri.
Un loc aparte în lucrarea Arhiepiscopului Lazar Puhalo îl ocupă referinţele critice la şcolile de iconografie necanonice, dezvoltate – de la Reformă încoace - nu doar sub o puternică influenţă latină şi protestantă, ci şi sub influenţa unei gândiri şi sensibilităţi populare, lumeşti. Produsele edulcorate şi pestriţe ale acestor şcoli de pictură îl zugrăvesc „nu pe Dumnezeul-om, Iisus Hristos, ci pe liderul unui cult religios din California: un şarlatan cu mult sex appeal, o combinaţie de Robert Redford şi Charles Manson”. Aceste tablouri degenerate – foarte răspândite în mediul ortodox - reprezintă „tot ceea ce Hristos nu este şi nu reprezintă nimic din ceea ce este El. Sunt pur şi simplu reprezentări ale unui Antihrist ce se dă Iisus Hristos”. Alteori Hristos este surprins „sub forma unui actor efeminat, cu ruj pe buze şi pudră roşie acoperindu-i trăsăturile fade”. Ori părul lung, se ştie, a fost cu desăvârşire interzis de hotărârile Celui de-al Treilea Sinod Ecumenic. „Reprezentarea este cu atât mai blasfemiatoare – afrimă autorul - cu cât se vrea în mod intenţionat o icoană a lui Hristos”. Prin urmare, avem de ales între icoană şi tablou religios (care adesea e luat drept icoană şi folosit ca atare). De bună seamă că reprezentările „originale” în iconografia necanonică nu se rezumă la portretizarea „emancipată” a lui Iisus. Sfinţii şi natura sunt de asemenea prezentaţi cât mai naturalist, mai romantic, mai dulceag posibil, astfel că prezenţa unei icoane canonice, ortodoxe, printre aceste mostre de „sensibilitate populară, lumească” e de-a dreptul bizară. În mod categoric, icoana e, în acest caz, dintr-un alt „film”.
Icoana n-a fost şi nu este pictură ilustrativă pe teme religioase. Meritul excepţional al cărţii de faţă este acela de a ne reactiva – nota bene: în lumina învăţăturii scripturale şi a Tradiţiei Bisericii Ortodoxe - spiritul critic şi discernământul (sau dreapta socotinţă) atunci când ne raportăm la icoane. De dorit ar fi ca predania despre frumuseţea restauratoare a icoanei (faţă de clişeele telenovelistice de tip kitsch ale aşa-ziselor icoane) să transceadă litera cărţii de faţă şi să ne problematizeze vis à vis de imaginile pe care le cinstim. Şi poate că acum, mai mult ca niciodată, este nevoie să ne amintim şi să conştientizăm cuvintele afirmate cândva de Sf. Ioan Damaschinul: „Arată-mi icoanele la care te închini ca să pot să-ţi înţeleg credinţa.”
No comments:
Post a Comment