Patimile după Mateiu

Vineri seara le-am revăzut pe muzicienele franţuzoaice din Duo Harpéole (Marion Ralincourt & Lucie Marical) interpretând Concertul în do major pt. flaut, harpă şi orchestră K.V. 299 de W.A. Mozart, precedat de Uvertura Leonora nr.3, op.72 de Beethoven şi urmat de Simfonia a IV-a op.90, „Italiana” de F.M. Bartholdy (a cărei temă din prima parte, Allegro vivace, am recunoscut-o imediat: o folosea Iosif Sava ca generic la una din emisiunile sale TV consacrate muzicii simfonice).
Sâmbătă am mers toţi trei (plus Codruţa) la, credeam eu, un balet pe muzica lui Wagner. Am dorit să profit de ocazie pentru a-l familiariza pe Theodor cu câteva arii celebre din creaţia celebrului (şi tumultuosului) compozitor. Şi într-adevăr, câteva arii am auzit (vreo trei): uverturile de la Tannhäuser, Die Walküre, Tristan und Isolde, la care se adaugă prologul şi epilogul muzical compus de Vlaicu Golcea (responsabil pentru sound design). DAR: gândind că ne vom întâlni doar cu armoniile furtunoase, colpeşitoare, sublime ale lui Wagner, am avut surpriza (well, nu tocmai fericită, dar nici total neplăcută) de a da peste Oscar Wilde & co. Şi asta pentru că Remember, spectacolul neobaroc interpretat de Ion Rizea şi Răzvan Mazilu (care e şi autorul regiei, coregrafiei şi costumelor) se vrea un fel de omagiu adus dandy-ismului, excentricităţii, cultului de sine exacerbat (în varianta camp), orgoliului luciferic, artificiului şi iluziei. Acest two men show inspirat din nuvela omonimă de Mateiu Caragiale (cu trimiteri la Baudelaire, Mallarmé şi la Narcis-ul din mitologia greacă) se vrea (încă) o căutare a timpului pierdut. În jurul anului 1910, domnul M. (Rizea) încearcă să-şi facă ordine în gânduri şi-n corespondenţa de peste ani. Scotocind printre scrisori şi cărţi poştale este copleşit de amintirea lui Aubrey de Vere, personajul care l-a sedus în capitala decadenţei care era Berlinul începutului de veac XX. Până la un punct, acest spectacol este mini-cronica unui self-destructive life style. Câteva minute de videoproiecţie ni-l prezintă pe acest dandy (Mazilu) într-o încăpătoare salle de bains, printre oglinzi şi cu faţa prinsă-n o mulţime de foarfeci, pensete şi cu gura astupată de câteva seringi şi alte ustensile tip cilindru cu piston. Apoi, îl vedem într-o stare jalnică, în persoana unui paralitic susţinut de două cârje. În fine, după noaptea de vis (fost-a realitate? fost-a aievea?) domnul M. citeşte într-o gazetă despre moartea şocantă a unui tânăr excentric (după toate datele, e vorba despre Aubery), al cărui cadavru (masacrat, vandalizat, desfigurat) a fost găsit plutind pe râul din urbe. Epilog: misteriosul dandy trece, pentru ultima oară, pe lângă domnul M. şi – simbolic - îi dăruieşte o pană de gâscă (în loc de un toc cu cerneală sau de un pix) şi, mult mai important, inspiraţia de a scrie despre povestea lor. Şi-l vedem pe îndureratul amorez rămas fără partener cum începe să aştearnă pe hârtie filmul fascinaţiei stârnite de acest Narcis modern.