Positif

O întâlnire – however informal – cu un preot sau cu un monah este menită să ţintească spre „dincolo”, să privească înspre cele veşnice. Într-un anumit sens, aceste întâlniri şi convorbiri duc la o mai bună cunoaştere între … penitent şi cel care – printr-o extrem de sensibilă desfăşurare de întâmplări - i-ar putea deveni părinte duhovnicesc. Îmi amintesc de nemuritorul film al lui Kurosawa, Shichinin no samurai. Acolo, unul din samurai avea ceva apăsător pe suflet: nevasta îi fusese răpită de nişte bandiţi şi a ajuns gheişă. Un altul, altruist şi dornic să asculte, se oferă să primească spovedania (mărturisirea) tovarăşului său posac şi foarte preocupat de ale sale. Dar o mărturisire nu se poate smulge cu forţa. Aşa că generosul samurai cedează şi-l lasă pe nefericit în plata sa ... Care să fie plata unui om care – în urma unor neînţelegeri, a unor lucruri nelămurite - a pus sub obroc un capitol însemnat din viaţa sa şi vrea să mai pomenească de el ca şi cum n-ar exista? Scrâşnire de dinţi şi fierbere în suc propriu – vezi personajul Scriitorului din Stalker. Şi, ca soluţie de compromis, surogatul unor evadări în lumea iluziilor ...
Scopul unei discuţii duhovniceşti nu poate fi decât pozitiv şi anti-bergmanian (dacă ne gândim la Nattvardsgästerna, filmul regizorului suedez în care un pastor lutheran îşi sminteşte un enoriaş deprimat şi – mărturisindu-şi propria-i lipsă de credinţă, propria-i goliciune sufletească - îl împinge indirect să se sinucidă): „impregnarea” cu un mesaj nesperat, nevisat. Iar mesagerul nu e altul decât preotul înduhovnicit care – cu o putere primită din cer, de undeva – îndrăzneşte să-ţi ceară: Mai lasă-ncolo vrobele deşarte! Reculege-te! Adună-te! Cercetează-te! Şi alungă de la tine gândurile aducătoare de sminteală şi tulburare. Şi grija cea lumească.
Supărările, necazurile, certurile, despărţirile sunt încercări care nu ocolesc pe nimeni. De aici încolo începe însă distracţia: Cum ne raportăm la ele? Câtă amărăciune lăsăm să ni se strecoare în suflet atunci când intrăm în hora gălcevii? Şi mai ales până când, căci la urmă tot amărăciunea şi acreala din noi – halal afacere! - ne vor fi judecători, nu personajele care şi-au spus un rol (şi ce rol!) în teatrul vieţii pe care, oricum, nu-l putem evita. Da, da, da, e nevoie se acea tărie de caracter numită răbdare şi tenacitate şi smerenie pentru ca toate aceste încercări să nu scoată la iveală ce e rău în fiinţa noastră. Atâta doar că uneori se rupe aţa şi parcă devenim, de la un moment dat, alţii: ursuzi, puţin răbdători, neiubitori de semeni, mizantropi şi trufaşi. A înţelege toate acestea poate echivala cu sfârşitul nopţii şi crispării în care orbecăim ... De la înţelegere până la asumare distanţa nu e chiar aşa de lungă; străbaterea e însă esenţială.