Găsesc pe net următorul comentariu la un articol semnat Dan Puric (din Ev.z.): „...cine citeşte ce a „scris” Dl. Puric, felul în care vorbeşte şi se mişcă îşi dă seama repede de un adevăr fundamental: un actor poate manipula emoţiile, inclusiv pe cele religioase. Dar cu ce preţ? Cât de multă ură şi dispreţ faţă de ceilalţi este în discursul sau. Il apreciez ca actor, dar nimic mai mult. Un mim trebuie să rămână un mim. Nu trebuie să devină un smintitor, unul în plus. Nu avem nevoie, ca ortodocşi, de imitatori de Hristos, ci doar de cel Adevărat.” Personal rămân la părerea că încercările lui DP de a face – spune el – „artă creştină” nu trebuie neapărat condamnate. La urma urmei, nu e nevoie de nicio cenzură totalitară care să interzică măreaţa proiecţie a crucii – ştampilă creştină, într-adevăr - de la finalul lui Don Quijote. Partea tristă e că, în acest climat cultural dominat de derizoriu (şi în care spectacole ce folosesc un limbaj teatral matur, creator trec aproape neobservate) „maestrul” Dan Puric face o notă distinctă şi provoacă isterii de admiraţie. Publicul evlavios pravoslavnic, în căutare de semne explicit creştine într-o piesă de teatru, într-un film (cum s-a-ntâmplat relativ recent cu receptarea Ostrov-ului), se-mbată cu apă rece şi confundă arta cu ideologia şi propaganda. Dar trece şi asta. Ceea ce au făcut pentru teatru adevăraţii artişti români (actori, regizori, scenografi etc.) rămâne – cât rămâne, pentru că majoritatea spectacolelor nu s-au păstrat pe suport video – în conştiinţa oamenilor. Gargara, ca şi geniul, n-are vârstă. Much ado about nothing. Altminteri, ca actor, Dan Puric e chiar simpatic. Ca „mim creştin” însă, a devenit simpatic doar pentru amatorii de artă cu „mesaj” la vedere.
No comments:
Post a Comment