De multe ori mi-am spus că momentul în care, copii fiind, conştientizăm că cineva apropiat a murit, începem să ne conştientizăm propria moarte. Atunci când cineva – drag sau nu – s-a dus şi nu mai e, ceva din mitul tinereţii fără bătrâneţe începe să se clatine. Uneori mitul se prăbuşeşte cu totul. Alteori, omul îşi găseşte câte-o supapă de salvare, câte-o fereastră spre absolut şi, atâta timp cât poate să privească în ochi acea imagine, acea icoană, merge – asemenea adolescenţilor din poemul stănescian (Adolescenţi pe mare) - pe valuri, în picioare. Probabil că aceasta e condiţia rămânerii omului la starea de adolescent: mersul pe valuri. Restul e poticneală şi scufundare.
Tabloul Alinei Slimovshi intitulat Mă joc (iar jocul este cu moartea) surprinde un asemenea moment, o „întâlnire de gradul trei” între sinele nostru neprihănit şi OZN-ul numit moarte. Este prima lecţie de filosofie a copilului ce ţine în mâini, hamletian, un craniu. Nu degeaba unele mănăstiri ortodoxe deţin colecţii de cranii pentru cei care uită (sau nu vor să-şi amintească) de „clipa cea repede”.
No comments:
Post a Comment