Zi destul de plină pentru Theodor (care săptămâna trecută ne spunea că ţine primăvara-n palme): trei ore la şcoală, prânzul la Buni, un concert-lecţie susţinut la Liceul Waldorf (de pianistul Sorin Petrescu şi de flautistul Vlad Colar) în faţa câtorva zeci de copii – de vârsta lui şi un pic mai amri - puţin cam gălăgioşi (s-a cântat un fragment dintr-o sonată mozartiană, Hora Staccato de Grigoraş Dinicu, un vals din Lacul lebedelor, un cântec cântec de Claude Debussy, aria „Habanera” din Carmen de Bizet etc.), lecţia de pian cu MJ, somnul de după-amiază, recapitularea pentru şcoală şi o treime din Stabat Mater de Haydn (la Domul friguros din Piaţa Unirii), „completată” la întoarcerea acasă de Vecernia Sf. Andrei în interpretarea corului „Psalmodia”.
Noi lecturi din cartea lui G. Ardeleanu despre Steinhardt. Parcurgerea relatărilor despre torturile la care a fost supus îmi dă frisoane. Ce departe suntem noi, cei de azi, să dorim (cel puţin) să înţelegem prin ce au trecut sfinţii închisorilor. Citesc, încă o dată, despre felul în care în România, puşcăriile deveniseră – în obsedantul deceniu – altare şi academii. În vreme ce academiile au ajuns să fie conduse de impostori, de oportunişti, de nulităţi. Prizonierii din închisorile comuniste însă (asta scrie şi Steinhardt, şi Constantin Noica în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru) ţineau expuneri pentru confraţii lor, asemenea personajelor din Ray Bradbury (451 Fahrenheit). Intrai prost (oricum, puţin informat) şi ieşeai doldora de cunoştinţe, privind spre nebănuite orizonturi. Unora ca Steinhardt chinurile închisorilor le-au întreţinut bucuria lecturii. Iar episcopul care l-a botezat i-a încurajat setea de lectură şi râvna de a scrie. Şi monahul de la Rohia a scris şi-a rescris Jurnalul fericirii, izbutind să netezească pentru mulţi în jurul lui (dar şi pentru mulţi dintre cei care aveau să vină din urmă) calea spre Biserică, spre desăvârşire, spre frumuseţea Ortodoxiei (în vremuri potrivnice mai ales), spre cultura care „când este adevărată, este un imn de laudă adus vieţii; nu este mai puţin caldă, vivace, puternică decât viaţa însăşi” şi care „prin însăşi firea ei nu poate fi simplistă, monistă, intolerantă, bicisnică, arţăgoasă, exclusivistă, îndărătnică, brută ori trufaşă; ci dimpotrivă: pluralistă, tolerantă, graţioasă, modestă (smerită mai bine zis), deschisă, ştiind să admire şi să respecte măreţia şi frumosul, să păstreze contactul cu Misterul, să se înfioare în prezenţa Spectacolului” (Primejdia mărturisirii). A aruncat, cum s-ar spune, mingea în terenul nostru, al cititorilor săi. De noi depinde să intrăm în joc...
No comments:
Post a Comment