Ce puternic răsună, peste veacuri, acel „Eu vreau să rămân om!” rostit de personajul lui Ionescu din Rinocerii. Strigătul său e doar un remix al aceluiaşi gând pe care-l vor fi simţit şi exprimat toţi cei care – în orice parte a pământului, în orice moment istoric - voiau să rămână oameni atunci când cei din jur se „rinocerizau”. E ceva … transcendental într-o astfel de năzuinţă, căci omul care vrem să fim (să devenim, să rămânem) este mereu, în mintea noastră, „deasupra vremurilor”, ca o construcţie imaginară, „nudă” (încă neînregimentată politic, ideologic, religios) ce-şi cheamă numaidecât „întruparea”.
Nevoia de a rămâne om a resimţit-o şi Ionescu (românul-evreu care nici îmbisericit nu a scăpat de prigoana rasistă), şi Mihail Sebastian (vezi Jurnalul său) şi regizorul-scriitor Mircea Săucan (vezi remarcabila arte a Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri). Nu i-a fost străină nici lui Andrei Tarkovski, Alexander Soljeniţân (vezi Arhipelagul Gulag) sau Stefan Zweig. Au cunoscut-o atâţia alţii al căror nume îmi scapă acum (sau nu am ajuns eu încă la ei) precum şi o listă nesfârşită de anonimidintoateveacurile. Dorul de omenesc îl resimte şi Winston Smith personajul lui Orwell din 1984 ori pompierul din 451 Fahrenheit, personajele principale din Căinţa lui Abuladze, din Ciocârliile pe sârmă (filmul lui Menzel interzis în anul „revoluţiei de catifea” de la Praga) şi din Zapping (scurt-metrajul admirabil regizat de Cristi Mungiu în anul 2000).
Nevoia de omenesc am resimţit-o şi atunci când ideologia naţionalist-comunistă nu ne-a spălat creierii, definitiv şi iremediabil. Speram, atunci, să cadă „centralismul democratic” şi să înceteze odată „cultul personalităţii”, să apucăm vremuri pluraliste, democratice, occidentale, liberale. De 20 de ani visul devine realitate. O realitate, pentru unii, de vis: nu oricine poate ajunge dintr-un cioban fără şcoală nabab carpatin şi politician de Dâmboviţa, apoi membru în Parlamentul European şi acum prezidenţiabil adulat de vulg (şi numai!). Şi lista de căpătuiţi poate continua. Dinu Păturică sau Tănase Scatiu sunt printre noi evergreen. Pentru alţii, „schimbarea la faţă” e de coşmar. Oricum, presiunea noii ideologii (consumiste, ultra-pragmatice) – prin media mai ales - nu e de neglijat nici ea. Puţini sunt însă cei care o conştientizează, şi mai puţini cei care îi rezistă.
Omul modern, scria Tarkovski, se înfruptă din materialismul acestui veac precum muştele din miere. Cine să mai ia atunci un moment de respiro ca să-şi pună întrebări, să analizeze, să înţeleagă regia Marii Păcăleli în forma ei actuală? Ori să mai mulţumească, aşa cum se cuvine, pentru ziua pe care a mai apucat s-o trăiască, pentru familia pe care – ca un dar al bunătăţii cereşti o are. Prinşi în cleştele atâtor zeităţi (post)moderne, uităm adesea de bogăţiile şi bucuriile nepieritoare pe care,from immemorial times, le păzesc toţi cei care – întotdeauna minoritari - refuză înregimentarea în numele omeniei.
bonus track: Noi rămânem oameni
voice: Gabriel Cotabiţă
lyrics: Dan V. Dumitriu
music & orchestration: Adrian Enescu
recorded in 1988
No comments:
Post a Comment