Iluminare

Cred că am întâlnit prima oară termenul de iluminare la sfârşitul liceului (1987). Cinemateca de la Casa Tineretului (aprovizionată cu filme de la ANF, singura super-arhivă din România pentru filme pe suport de celuloid) propunea, săptămânal, titluri de referinţă din cinematografia lumii. Unul dintre ele era şi Illuminacja (Iluminare) de Krzysztof Zanussi, care - o, tempora! - fusese distribuit main stream prin 1973 şi în România.

Am răsfoit recent, cu Raluca, această capodoperă poloneză (până acum, singura producţie din Polonia pe care aş include-o într-un top ten world cinema) şi – în ciuda bariei lingvistice (nu ştim poloneza şi nu avem niciun fel de subtitrare, din păcate) - am fost seduşi de frumuseţea sa audio-vizuală, de stilul Zanussi, de quest-ul personajului principal (un om cu o formaţie ştiinţifică) întru descifrarea tainelor vieţii. La fel ca în cazul legendei regelui pescar, acest seeker of truth are parte de o neaşteptată revelaţie. Oaza de lumină (şi de „certitudine”) pe care - ca fizician - disperat o căuta se află, iată, în chiar căminul său pe care îl părăsise. Altfel spus, împărăţia luminii (iluminarea), cunoaşterea şi înţelegerea aşteaptă să le descoperim chiar înăuntrul nostru – paradox valabil deopotrivă pentru mistici şi pentru cerebrali: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit”. Astfel, Zanussi propune, în Iluminare, un nou remix pe tema γνῶθι σεαυτόν - „cunoaşte-te pe tine însuţi”.