Ce frumos sună îndemnul lui Iacob din a sa Epistolă către omenire: „orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire”. Şi asta pentru că „vorbirea multă ne duce spre iad”. Spre iadul-zgomot de care ne molipsim atunci când vorbim fără judecată. Spre iadul al cărui „kilometru zero” este în chiar inimile noastre atunci când ne „ieşim din fire” şi vorbim fără noimă, pentru amorul propriu ori din dorinţa de a defăima numaidecât pe alţii.
Omul de azi, scrie Pr. John Mack, tălmăcitorul Scării raiului „pentru cei din lume”, se teme - precum părintele minciunii de tămâie - de roadele tăcerii: „concentrarea asupra propriei persoane, analiza de sine”. Da, numai că nimeni dintre oameni nu poate să domolească limba - „rău fără astâmpăr”, „plină de venin aducător de moarte”. Cât de des ne mai gândim înainte de a vorbi? Cât de des ne mai punem problema dacă are sens să vorbim, dacă e cu folos ori ba? Cât de liberi să ne reculegem în tăcere mai putem fi în babilonia mediatică audio-vizuală a vremurilor noastre?
Tăcerea e ademenitoare şi adesea folositoare, atunci când are rostul ei. Dar şi aici îşi strecoară coada ucigă-l toaca: pe nevăzute reuşeşte să-ţi înalţe cugetul şi să-ţi umfle părerea de sine în cea mai minunată dintre tăceri. De unde se vede că folositoare cu adevărat este doar acea tăcere nedespărţită de analiza de sine, de cercetarea măsurii sufleteşti, de truda întru limpezirea rostirii.
No comments:
Post a Comment