Crises

Deunăzi, Maestrul îmi mărturisea că evul media în care ne aflăm face imposibilă selectarea, discernerea. Asta spunea şi Pr. RN: Ai acum atâtea variante, atâtea posibilităţi de alegere, chiar în cadrul aceluiaşi domeniu - să zicem cinematografia, care e cel mai accesat de omul postmodern dezvăţat de (ori încă nedeprins cu) desluşirea cuvântului scris - încât nu mai poţi face diferenţa între informaţia folositoare (ziditoare, restauratoare, mântuitoare) şi cea inutilă, zdrobitoare şi vătămătoare de suflet. Şi atunci, îmi zice uşor dojenitor Maestrul, vine unul ca tine care spune aşa: „Mie nu-mi trebuie nimic din ce propuneţi voi, eu am setul meu de valori, formate până la vârsta de 30 de ani. Cu ele rămân.” Mă amuză exprimarea lui. „De ce râzi, n-am dreptate?”

Practic înnebunitoarele timpuri (post)moderne te obligă la asceză, te constrâng să-ţi vezi – cum se spune – de treabă. Nu mai e vreme de pierdut cu polemici inutile câtă vreme premizele de la care se pleacă în judecarea unui film, a unei cărţi, a unei muzici, a unui fapt de viaţă în ultimă instanţă sunt diferite pentru fiecare persoană în parte. Nimic, absolut nimic nu mai pare să funcţioneze ca şi numitor comun (common ground). Într-un fel, e explicabil. Nu mai trăim într-o societate comunitaristă, egalitaristă, ci într-una exacerbat individualistă. Deviza e: fiecare pentru sine. Şi înainte era oarecum la fel, dar parcă fantoma societăţii comuniste mai lăsa loc de speranţă…

Ceea ce se poate face, totuşi, este mărturisirea prin scris a crezului personal, organizarea gândurilor şi ideilor într-un mod care să nu fie strict subiectiv, care să lase loc reflecţiei, îngăduinţei, analizei, sintezei. Şi atunci se poate ajunge, dacă se va ajunge, la o anume concordie. Posibilă, desigur, pentru cei care apucă să citească respectivele mărturii. Pentru că limbajul vizual (aşa cum este folosit el în cinematografie) nu urmăreşte defel să-i unească pe oameni, ci caută parcă să le întreţină alienarea, frica, singurătatea. Sub poleiala formelor şi culorilor şocante, cool care – atunci când nu vin cu un alai de „lumi posibile” - mărturisesc despre nevroze, înstrăinare şi lipsă de comunicare.

Aşadar, una din întrebările care se pot pune, eventual, este: De ce a ajuns omul (inclusiv cel care-şi spune – adesea cu trufie - artist) să aducă slavă necomunicării şi nebuniei, însingurării şi – până la urmă – morţii? Care sunt acele rădăcini şi seve purtătoare de viaţă de care a fost deconectat sau de care singur s-a „emancipat”? Şi, last, but not least, cum să mai recunoască acel om aflat în slujba Morţii drumul înapoi spre izvoarele dătătoare de Viaţă?

P.S. Ieri, înainte de a merge cu Theodor la Filarmonică (pentru o seară Mozart: Eine Kleine Nachtmusik, arii din Nunta lui Figaro şi Don Giovanni), am fost cu el la înot. În timp ce l-am aşteptat în lounge am urmărit, pe canalul National Geografic, câteva minute dintr-un documentar despre păianjeni. Lumea acestor arahnide cu măruntele lor lupte pentru supravieţuire îmi reactivează parcă verdictul dat de Darwin, de Marx, de Nietzsche care au vorbit, fiecare, despre o lume paralelă faţă de rânduielile omeneşti în care se vorbeşte despre „nemurirea sufletului”, despre fericirea celor „săraci cu duhul”, a „făcătorilor de pace” etc.