Inimă de putregai, inimă de copil

Mai întâi a fost – acum vreo câteva săptămâni – invitaţia Emanuelei, care şi-a dorit ca Theodor să încheie simpozionul organizat în memoria Pr. Teofil Pârâianu, la şase luni de la „marele salt”. Am spus nu, dar la insistenţa ei m-am gândit mai bine. Am revenit asupra deciziei noastre şi până la urmă nu ne-a părut rău.

După ce o serie de apropiaţi ai Părintelui au povestit despre întâlnirile şi vorbele de neuitat ale „orbului de la Sâmbăta”, după câteva filmuleţe şi montaje audio-video cu deja legendarul monah, a venit rândul lui Theodor să recite cele două poeme de Lucian Blaga pe care i le-am pregătit (şi pe care le-a învăţat pe de rost în ultimele săptămâni, iar de câteva zile le-a scris şi în Braille): Scoica şi Laudă suferinţei. Pe monitoarele din Aula Magna a Facultăţii de Medicină au apărut atunci poze cu Părintele şi cu Theodor. Însoţit de Emanuela, Theodor a ajuns la podium şi – dezinvolt, ca de obicei – şi-a făcut numărul. Spre marea noastră mirare, le-a rostit mai solemn ca niciodată. La un moment dat a început să pipăie un volum care se afla pe masa la care stăteau principalii invitaţi. Am înlemnit când l-am văzut zâmbind uşor. Eram convins că va întrerupe poezia şi va începe să pună întrebări sau va râde. M-am înşelat, căci a început – surpriză! - să rostească şi mai rar cuvintele. Rezultatul a fost peste aşteptările noastre.

La urmă ne-am revăzut cu câţiva oameni dragi...Apropo de oameni dragi: spunea Părintele undeva că nimeni din cei care au intrat în inima sa nu a mai ieşit de acolo. Fenomen cât se poate de normal: să îndrăgeşti pe cineva până la adio, adică a Dieu. Să nu-i mai „scoţi de la inimă” pe cei care s-au cuibărit acolo…Brusc mi-am adus aminte de o doină de jale: „Inimă de putregai”. Am auzit-o prima oară, cred, prin 1981, într-un film de aventuri. Pruncul, petrolul şi ardelenii se chema. O cânta, în faţa unui pahar de „ţuică prefriptă” (de prună, nu de ploşnă!), Ilarion Ciobanu alias baciul Traian şi suna cam aşa: Inimă de putregai, / Cum n-am cuţit să te tai / Să văd ce beteşug ai, / Să văd ce beteşug ai…(E drept, mediul predispunea la disecţii – peste drum era morga, în jur tot felul de laboratoare, săli de anatomie, ateliere de chirugie etc.)

Entuziasmul aproape copilăresc al Părintelui Teofil – mereu mi-am spus asta - nu părea să sufere de vreun „beteşug”. Altfel nu se explică explozia de lumină pe care – el, care nu văzuse niciodată lumina zilei - o revărsa când îi stăteai în preajmă. După cum nu se explică altfel nici împăcarea sa lăuntrică, fericirea de a sluji Celui care i-a dat această „îngrădire”, această „infirmitate”, această „limitare”. Bucuria de a I se supune chiar şi „dincolo”, dacă va voi să-l ţină tot fără văz. „Dumnezeu ne zâmbeşte. Să zâmbim şi noi – Lui şi oamenilor”. Minunat motto trăit, nu doar rostit din vârful buzelor, al unui om care simţea o adevărată onoare să-şi salute semenii şi, cu atât mai mult, să-L salute şi să-L cinstească pe Cel care le rânduieşte spre bine pe toate…