When did the world begin?

“When did the world begin and how?”

I asked a lamb, a goat, a cow.

“What’s it all about and why?”

I asked a hog as he passed by.

“How will the whole thing end, and when?”

I asked a duck, a goose, a hen.

And I copied all the answers, too:

A quack, a honk, an oink, a moo!

(anonymous)

Adolescenti pe mare

Această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul, de curenţi,
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsă taiată-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinită de yole. Şi aştept
un pas greşit să văd, sau o alunecare
măcar pân' la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.

(Nichita Stănescu)

A noiseless, patient spider

Today is the Feast of St. Andrew (“the first of the Apostles to be called”) - a time – for me - to remember the other two great Andrei: Andrei Roublev and Andrei Tarkovsky. In Sculpting in Time Tarkovsky was to write: “It seems to me that the individual today stands at a crossroads, faced with the choice of whether to pursue the existence of a blind consumer, subject to the implacable march of new technology and the endless multiplication of material goods, or to seek out a way that will lead to spiritual responsibility, a way that ultimately might mean not only his personal salvation but also the saving of society at large; in other words to turn to God. He has to resolve his dilemma for himself, for only he can discover his own spiritual life. Resolving it may take him closer to the state in which he can be responsible for society., that is the step which becomes a sacrifice, in the Christian sense of self-sacrifice.” His words seem to somehow echo the lyrics of Walt Whitman, who was also concerned of forming bridges of communication, like a “noiseless, patient spider’ does when it launches forth, out of itself, filament after filament, till the gossamer thread it flings eventually catches somewhere:

A noiseless, patient spider,

I mark'd, where, on a little promontory, it stood, isolated;

Mark'd how, to explore the vacant, vast surrounding,

It launch'd forth filament, filament, filament, out of itself;

Ever unreeling them - ever tirelessly speeding them.

And you, O my Soul, where you stand,

Surrounded, surrounded, in measureless oceans of space,

Ceaselessly musing, venturing, throwing - seeking the spheres, to connect them;

Till the bridge you will need, be form'd - till the ductile anchor hold;

Till the gossamer thread you fling, catch somewhere, O my Soul.

Notre musique

Am văzut ultimul film de Jean-Luc Godard la Festivalul de Film European (de acum un an sau doi, n-are importanţă, ştiu că era un frig năpraznic în sală) - Notre musique (2004), un pseudo-documentar filmat la Sarajevo, cu câteva momente chiar reuşite. Dialogul intelectualist a supravieţuit la Godard chiar şi la 45 de ani de la victoria sa cu À bout de souffle.

Pretextul poveştii: expozeul pe care Mr. Godard lui-même îl susţine la Sarajevo pe tema legăturii dintre cuvânt şi imagine, în faţa studenţilor de acolo – ocazie cu care binecunoscutul regizor alege să vorbească despre zone incendiare şi extrem de vulnerabile (cum este şi Orientul Mijlociu, la care se face referire adesea, sau condiţia indienilor din America).

Şi încă ceva – poate secvenţa-cheie a filmului. Se vorbeşte la un moment dat despre o tânără catolică şi despre experienţele ei mistice. Fata declarase că ar fi văzut-o pe Fecioara Maria. Episcopii locului ar fi întrebat-o cum arată cea pe care a văzut-o. Aşa ca în picturile maeştrilor europeni? şi îi arată atunci diverse albume cu reprezentări ale Fecioarei. Fata, de fiecare dată, spune că Fecioara nu arăta astfel. Deodată înalţii prelaţi îi aşează în faţă o reproducere a unei vechi icoane bizantine. Atât de veche încat ochii şi o parte a feţei nu se mai pot zări datorită cariilor vremii. În clipa aceea fata exclamă: „Aşa arăta!” ... Frumoasă istorisire şi cu mult tâlc în ce priveşte nevoia omului de a a vedea Sacrul, dar şi posibilităţile de revelare a Sacrului, în arta bizantină.

Ar mai fi de adăugat câte ceva despre un cadru splendid filmat la celebrul pod din Mostar (distrus şi apoi reconstruit bucată cu bucată). Casele răsfirate pe colinele din apropiere se reflectă în apa râului într-un fel aproape impresionist.

Psycho

One Sunday evening two men met in a London pub. One of them was very unhappy.

“Life is terrible, everything in the world is really boring,” he said.

“Don’t say that”, said the other man. “Life is wonderful! The world is so exciting! Think about Italy. It’s a wonderful country. Have you ever been there?”

“Oh, yes. I went there last year and I didn’t like it.”

“Well, have you been to Norway? Have you ever seen the midnight sun?”

“Oh, yes. I went there for my honeymoon and we saw the midnight sun. I didn’t enjoy it.”

“Well, I have just returned from a safari in Africa. Have you visited Africa yet?”

“Yes, I went on safari in East Africa last year and I climbed the Mount Kilimanjaro. It was really boring.”

“Well,” said the other man, “I think that you’re very ill. Only the best psychiatrist in London can help you. Go to see Dr Greenbaum in Harvey Street.”

“But I am Dr Greenbaum,” answered the man sadly.

Romanian Piano Trio plays Sibelius, Grieg, Elgar

Recital extraordinar cu Romanian Piano Trio (Alexandru Tomescu – vioară; Horia Mihail – pian; Răzvan Suma – violoncel). În program: Edvard Grieg – Sonata în la minor pentru violoncel şi pian, op.36, Jean Sibelius – Patru Humoreşti pentru vioară şi pian, Edward Elgar – Sonata în mi minor pentru vioară şi pian, op. 82, Jean Sibelius – Trio Loviisa în Do major, JS 209. Interpreţii – tineri de până-n 40 de ani, s-au încălzit (într-o sală aproape goală şi – ca de obicei – friguroasă) pe acordurile celor trei nordici şi au dat un bis din Astor Piazzolla. În pauză l-am întâlnit pe fostul meu profesor de geografie din gimnaziu (Theodor Gabor), nelipsit de la concerte. Ni s-a alăturat toboşarul-şef al orchestrei Filarmonicii care se plângea – şi pe bună dreptate – că de când cântă aici, la Timişoara, sala Filarmonicii nu este încălzită, iarna.

Omul in uniforma

Omul în uniformă este tipul de grandomanie umană pe care experienţele extremiste de dreapta şi stânga încearcă să-l impună timpului nostru. Se netează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanţele, se ţesesc sub o formidabilă presiune nivelatoare poziţiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri revelatoare, asupra cărora nimeni n-are voie să întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară. Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil.

Omul în sacou este supus erorilor. Omul în uniformă este infailibil. Nu sunt un partizan, sunt mereu un dizident. N-am încredere decat în omul singur, dar în el am foarte multa încredere.

(Mihail Sebastian – Cum am devenit huligan)

Biscuitul norocului

viaţa, viaţa

de unde atâta putere

de unde atâta combustibil al speranţei

şi nervii ca un porţelan gata să-l spargi,

la dracu toate acestea

bea bătrâne şi dă-le cu tifla

celor născuţi să nu înţeleagă nimic,

e atât de subţire filamentul inimii

încât o dată ars

degeaba îţi vor mai da dreptate

degeaba te vor mai plânge

isterici toţi

într-o perfectă democraţie a tristeţii

viaţa este desigur doar una

şi tu, cel obişnuit să te consumi pentru alţii

păstrează o respiraţie calmă şi pentru tine,

bucură-te, măcar o dată,

de zăpezile care-şi trag poalele peste munte

şi inspiră adânc lumina binefăcătoare a zorilor

tu, care ai înţeles surâsul ca pe răsăritul gândurilor

în spatele îndepărtatelor plaje

confrunt­ă-te acum cu mărunta libertate a halbei de bere

şi urlă ca un rândaş acrit

căruia i s-a şterpelit chenzina

adună-te bătrâne,

arcul nervilor tăi prea adesea plezneşte

mai priveşte şi tu în preajmă

cum fericirea n-are nevoie nici pe departe

de combustibilul perfecţunii

iar unii ronţăie mulţumiţi

în staulul larg al bulevardelor

biscuitul norocului

(Lucian Avramescu)

To Sir, with Love

It’s been 21 years since my dear ex-teacher (Aurel Rus) passed away. He had been my French teacher for almost seven years. Unexpectedly he got sick one day (apparently as a result of a chest injury), was diagnosed with a form of cancer which grew into metastasis. I visited him while he was in the hospital – I wanted to see him one more time. He was very weak. We talked about literature and the importance of having reading activities well organized. A few weeks later I went to his funeral. One of the most cynical of my colleagues gave a speech in his memory. I remember that day very well. I hadn’t lost anybody so dear before. For many a time to come I was to believe that he was still alive, I just couldn’t get used to the idea that he was no more, that he had died. I still have difficulties in accepting that people who are no longer alive will only continue to live in the memories of the ones they were closed to. May he rest in peace.

Zăngănitul de arme

oamenii vorbesc între ei

şi aud un zăngănit de arme în cuvintele lor,

oamenii vorbesc între ei

de la un meridian la altul,

de la un continent la altul,

se strigă dintr-o parte în alta a zilei

oamenii se bat pe umeri

de ai crede că sunt prieteni de când lumea

şi aud, clar, un zăngănit de arme

sub hainele lor,

oamenii râd unii de alţii

şi petrec unii cu alţii

în timp ce pun la cale,

urzesc,

întind năvoade, zbilţuri, conspiraţii,

oamenii vorbesc între ei

ai crede că o veche prietenie îi leagă

dar eu ştiu

că zăngănitul de arme din cuvintele lor

nu anunţă nimic bun

(Lucian Avramescu)

Varsta inocentei - La lengua de las mariposas

La Lengua de las mariposas / Lecţia despre fluture (1999) este una din acele experienţe magice, de neuitat, care ne aminteşte cu nostalgie de frumuseţea idilică „vremurilor vechi” (evocate în filme precum: Il Giardino dei Finzi-Contini, 1900 sau La vita è bella), într-o vreme când timpul (anii turbulenţi şi fanatici imediat premergători Războiului Civil din 1936) – la fel ca în Moromeţii lui Marin Preda – nu mai avea răbdare cu oamenii. Noile transformări şi „glisări” sociale (naşterea fascismului) sunt reflectate în conştiinţa micuţului Moncho, zis şi Vrăbete (Manuel Lozano), un băieţel astmatic de şase ani.

Adaptat de scenaristul Rafael Azcona după romanul lui Manuel Rivas Que Me Quieres, Amor, Lecţia despre fluture urmăreşte relaţia dintre Moncho şi (în regia lui José Luis Cuerda) vârstnicul său învăţător liberal (şi „anarhist”, căci iubeşte natura şi libertatea mai mult decât dogmele bisericeşti sau pe cele politice), Don Gregorio (Fernando Fernan Gomez) – paralela cu prietenia neobişnuită dintre băieţelul şi proiecţionistul din Nuovo Cinema Paradiso este inevitabilă. Un copil sensibil, un dascăl dăruit meseriei sale, câteva tuşe ideologice uşor teziste (idealizarea taberei republicane, sprijintă de muncitori, intelectuali şi alţi simpatizanţi de stânga în detrimentul forţelor naţionaliste de dreapta: aristocraţia, armata, Biserica Catolică – vehement ostile politicii celei de-a doua Republici Spaniole), niţel umor şi chestiuni de familie – toate surprinse în scurtul moment de respiro, pe când Spania cocheta cu democraţia şi socialismul – sunt ingredientele pe care regizorul José Luis Cuerda le foloseşte în acest film de o frumuseţe pastorală (director de imagine: Javier G. Salmones, muzica: Alejandro Amenábar) despre convingeri (morale, politice, religioase), memorie şi laşitate, despre fanatism şi pierderea inocenţei.

O poveste – de ce nu? – despre sacrificiu (deci, indirect, un film despre Hristos) şi preţul libertăţii, interesată nu atât de subtilităţile de limbaj ale artei cinematografice, cât de a reaminti că oroarea războiului lasă urme adânci peste ani.

Pastel

mai ninge cu zăpezi surprinzătoare

pe partea mea de continent, cum cad

pe gulere, pe ghete, pe fulare

aceste semne de astral răsad

parcă se scutură în noi de-a pururi

livezi uitate în copilărie

pe răsucite, mătăsoase şnururi

primim o grea şi sinceră solie

vârteju-acesta dezmorţeşte iată

al streşinilor samovar rebel

iar tinereţea-n noi asediată

se prinde cu galop nebun în el

ah, aş striga ca vaşnicul poet

voi sănii neguroase şi voi cai

pe străzi bucureştene cu polei

călare pe un nărăvaş tramvai

mai ninge cu zăpezi surprinzătoare

pe partea mea de continent, cum cad

pe gulere, pe ghete, pe fulare

aceste semne de astral răsad

săpând prin sufletele noastre vad

spre o iubire tainică şi mare.

(Lucian Avramescu)

Fiul echipei

Poezie ca îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor epistemologic ne dăruie, generos şi nefăţarnic una din netăgăduitoarele izbânzi ale filmului românesc de azi – Concursul.
Îl cheamă Vasile, nume de obârşie elină, şi care în limba noastră se tălmăceşte împărat. Ceea ce şi e – prin ţinută, fapte şi purtări - cu toate că nu-i decât un simplu muncitor şi că poartă veşminte extrem de modeste şi-i blând în gesturi, smerit cu inima, cuminte la vorbă şi a apărut de nu se ştie unde pe o sărmană bicicletă (ar fi putut fi la fel de bine să fie un asin).În echipa unde i se întâmplă a nimeri – la un concurs de orientare – e cel mai tânăr, drept care i se spune Puştiul. (Aceluiaşi, Esenin, într-una din ultimele sale poezii, tot aşa i se adresează.)
Orientare. Cuvânt discreditat prin nediscriminatorie şi abuzivă folosire. Totuşi cuvânt esenţial, deoarece aceasta chiar este înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei. Busola! A nu o rătăci, cum se petrec lucrurile cu echipa concurentă de-a lungul mersului ei prin misterioasa pădure, simbol al vremelnicei noastre curse prin timp.
Dar membrii echipei chiar asta fac: îşi irosesc vremea – preţios şi straşnic cronometrata lor vreme – în tot soiul de nimicnicii, incidente, neghiobii şi lăturălnicii: vrajbe, invidii, încăierări, denunţuri, lăcomii, mizerabile pofte, rivalităţi, referate. Gaina înhăţată de unul din coechipieri şi de care în ruptul capului nu se mai desparte e şi ea un simbol: al unei întregi viziuni a lumii şi a vieţii, cea specifică găinarilor. Echipa, mai presus de orice, e o tagmă de găinari, de hoţi mărunţi, de răufăcători de speţă joasă.
Iar puştiul, oricât s-ar strădui, nu-i poate vindeca de orbire şi smulge din gropile unde înşişi se aruncă ori cad prosteşte dupa ce, plini de nădejde, pentru alţii le-au sapat. Îi scapă de şerpi, de ispita sinuciderii, de belele şi necazuri fără numar, îi trezeşte din letargie, le întinde mâna spre a-i ajuta să treacă peste o prăpastie, îi aduce la lumină din întuneric, se bagă în apă adâncă pentru ei, le poartă rucsacurile şi greutaţile (păcatele, cum ar veni, dacă am ţine cu tot dinadinsul a grăi simbolic). Degeaba. Sunt temeinic afundaţi în găinăriile, răutăţile şi neroziile lor sub călăuzirea unui şef netrebnic şi guguman. Cine va birui? Cine va câştiga concursul? Deşi numai de asta sunt acolo, în pădure, printre piedici şi taine, prea puţin le pasă. Uită principalul. De ce le pasă şi le arde? De sfezi, de a face dragoste ca dobitoacele, pe apucatelea, de a-şi fura singuri căciula, de a înfuleca orice le dă la gură, de a se vinde unii pe alţii, de a-şi vărsa veninul şi fierea unul pe altul. Vai, orarul e drămuit şi concursul va să fie câştigat înainte de a se ieşi din pădure (din viaţă, din temporalitate, cum ar veni). Căci în clipa în care ies din pădure se produce Marea Explozie, următor căreia nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ. Zadarnic este şi a face cale întoarsă, aşa cum – după spinoase discuţii şi ticăite tergiversări – autobuzul se hotărăşte a proceda. Prea târziu! Tabloul acum e de apocalips atomic: numai pulbere şi ceţuri. Puştiul a plecat, a pierit, lăsând în urmă doar nişte pânze albe, nişte fanioane, foarte asemenea unor giulgiuri.
Pe cel care numai bine le-a facut, şi-a jertfit mereu interesul, comoditatea şi mândria lui de om, cum îl răsplătesc? Punându-i în cârcă toate sarcinile şi tot calabalacul lor de sportivă drumeţie, acceptând ca foarte firesc să-şi asume toate riscurile, bănuindu-l, suspectându-l, somându-l să-şi păstreze identitatea, sgâlţâindu-l, învinovăţându-l şi atribuindu-i propriile lor puturoase gânduri; ba punându-şi mintea să-l şi omoare (găinari, capabili însă, de este cazul, şi de mari mârşăvii). Până la urmă, uitând de el, abandonându-l cu totul, auzind apatici cum strigă cu glas mare de parcă şi-ar da duhul. Şi apoi contestându-i chiar existenţa, realitatea (istoricitatea, cum ar veni). Cui? Acestuia, care nici o clipă nu s-a gandit la sine, care pe toata durata întrecerii a dat dovadă că trăieşte numai spre a face bine altora, care întru totul corespunde preferatei definiţii a cărturarilor germani: der Mann der nur für die Anderen da ist, omul al cărui ţel în lume este a fi numai întru slujirea celorlalţi.
Frumos măiestrit, în imagini, sunet şi culori impresionante l-a evocat – fără a se teme ori ruşina – Dan Piţa în filmul Concursul, cea mai bună producţie cinematografică românească de la Reconstituirea lui Lucian Pintilie încoace. O creaţie egală cu aceea, superbă, a lui Tarkovski: neuitata Călauză şi amintind două din capodoperele artei mute: Ordet şi Patimile Ioanei d’Arc ale lui Carl Dreyer. (Ori mai recentele lucrări ale lui Pasolini si Zeffirelli).
Profunda originalitate a concepţiei regizorale autohtone porneşte de la convingerea că repede şi direct se obţine contactul cu tragicul şi sublimul mai ales pe firul comediei bufe, al farsei fără înconjur, într-o continuă şi piperată atmosferă de mustărie, de bâlci, de pişicherlâc. Nu puţin contribuie contrastul acesta la zguduirea spectatorului, din ce în ce mai conştient de adevărul că distanţa dintre domenii aparent ireconciliabile este de fapt minimă. Descifrarea tragediei la capătul atâtor şotii, năzbâtii şi dandanale ia astfel aspect de şoc, de act transformatoriu, de metanoie (cum ar veni). Concursul: încă o mărturie a imensului talent pe care-l mărturisesc cineaştii (ori toţi ceilalţi artişti) români când nu li se pun în cale personaje ca acelea care organizează şi ţin sub control strict concursuri de tipul paralel parabolei cutremurător şi fidel înfăţişate de Dan Piţa într-o scenografie, cu o cromatică şi cu tonalităţi vrednice de subiect.

(Nicolae Steinhardt, Critică la persoana întâi)

Not yet

Primul lucru pe care trebuie să-l spui unui tânăr angajat în cultura umanistă – scria Constantin Noica în Jurnal de idei - este că abia pe la 40 de ani începe să-şi dea măsura. Pe urmă vei spune celui trecut de 40 de ani că abia la 60 de ani ar putea începe deceniul de aur al creatorului în acest plan. Iar celui ajuns de 60 trebuie să-i spui (dacă a reuşit ori nu, şi cine reuşeşte cu adevărat?) că e bine să se gândească, atunci când scrie, la cititorul care nu s-a născut încă.
Este ca în situaţia de viaţă pe care am trăit-o în tinereţe, când o fată frumoasă mi-a spus că ar pleca oricând o săptămână în lume cu mine; care m-a aşteptat să hotărăsc singur săptămâna, şi când a văzut, surprinsă, că nu-i primesc încântătorul dar, a aflat răspunsul: Îmi face atâta plăcere ce-mi propui încât nu vreau să se transforme într-o simplă amintire. Vreau să-ţi primesc darul ca pe o neîncetată promisiune de fericire viitoare.”

Keep the change, please

„Copilul meu de şase ani mi-a explicat: când eram mic, credeam că să-ţi dea restul înseamnă, dacă n-ai destul, să-ţi dea cât îţi mai trebuie.

Ce frumoasă ar fi lumea asta întoarsă pe dos! – exclamă Constantin Noica în Jurnal de idei. Dar aşa e lumea culturii poate. Nu ştii destul – şi ţi se dă restul. Nimeni nu mai tăinuieşte nimic, nici marele preot cu ştiinţa lui, nici pictorul cu amestecul lui de culori. Toţi sunt gata să-ţi dea restul şi te aşteaptă, cu restul acela miraculor, în biblioteci, muzee şi la chioşcurile de reviste, la radio şi în pieţele publice”...şi la televizor, uneori la cinema şi cu siguranţă pe net, am putea adăuga noi...

Ghilgamesh & Enkidu

„Ghilgamesh şi Enkidu. Ce actuală devine azi căutarea lui Ghilgamesh după un seamăn de-al său. Ce actual e şi capitolul V din Fenomenologia lui Hegel, căutarea de către fiinţa ce doreşte, nu a unui obiect de satisfacere simplă, ci a altei dorinţe. Aşa caută şi va căuta tot mai mult omul întâlnirea cu Celălalt din cosmos. Îţi cauţi seamănul, doreşti să fii dorit, adică să intri în comunitate.”

(Constantin Noica – Jurnal de idei)

Frica - Foame - Eros

„Spui: cum poate Freud reduce totul la instinct sexual? Dar instinctul sexual e totul, e Erosul care singur dă fiinţei organice ieşirea din precaritatea mortalităţii, deci îi dă caracter de fiinţă. (În fond nu clasifică şi Linné plantele după caracterele lor sexuale?) Spui: cum poate Pavlov căuta totul în salivă? Dar saliva e totul, e expresia Foamei, care singură scoate fiinţa organică din precaritatea dispariţiei individuale şi îi dă caracter de fiinţă. Spui: cum poate Heidegger reduce totul la Angst? Dar îngrijorarea e totul, e expresia Fricii care singură scoate fiinţa organică din izolarea individuaţiei ei şi-o pune în contact cu „marele Tot”, dându-i astfel, la orice nivel, caracter de fiinţă.
Aşadar, Frica, Foamea, Erosul – ce păruseră simple componente ale fiinţei organice – se pot ridica de fiecare dată la funcţia întregului. Căci aceasta e schema vieţii, ca partea să se ridice la puterea întregului – ca şi a theoriei!

Frică – Foame – Eros sunt necesităţi. Logos-ul e libertate.”

(Constantin Noica – Jurnal de idei)

Fratele fiului risipitor

„Fiul risipitor spune: Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gustul voluptăţii, setea orgoliului, şi invidia, şi făţărnicia şi ura. Cu ele nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu. Fratele fiului risipitor întoarce aici capul cu dezgust...

Toţi te învaţă, mai ales când eşti tânăr, cum să reuşeşti. Dar o virtute mult mai mare şi în orice caz mult mai utilă decât tehnica de a reuşi e aceea de a şti ce să faci cu nereuşitele. Nu numai că e greu să reuşeşti întotdeauna, dar e şi infecund. Devii „premiant”. Şi, slavă Domnului, fratele fiului risipitor a luat câteva premii.

Fiul risipitor n-ar fi plecat în lume dacă-şi întâlnea învăţătorul. Fratele fiului risipitor ar fi plecat în lume dacă întâlnea un învăţător.

Fiul risipitor n-are decât voluptatea. Fratele fiului risipitor are curiozitatea şi orgoliul. Cine păcătuieşte mai mult? Sau, poate, curiozitate au amândoi. Dar fiul risipitor deschide uşa; fratele său priveşte pe gaura cheii. Câteodată fratele fiului risipitor îmi pare atât de infernal, încât nici măcar nu are un păcat: are păcatul păcatului.

Revăd tot Jurnalul. Ce închide el în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Şcolii şi mitul Fratelui. Şi poate că nu sunt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi Fratele, care caută, prin Şcoală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume...”

(Constantin Noica – Jurnal filosofic)

Requiem 4 the Big Brother

„Fie-vă milă de felul cum se întoarce biruinţa sa împotriva-i. Lăsaţi batjocura ieftină, cei care vă simţiţi victime ale lui. Fie-vă milă pentru blestemele ce se vor acumula într-o zi peste capul lui, nefericitul de învingător.
Îl vor blestema ruşii, cărora le-a blocat afirmarea istorică atâtea decenii, cum nu reuşise în veacul al XIX-lea niciun absolutism ţarist. Îl vor blestema evreii, coreligionarii lui, despre care a spus lucruri mai infernale decât orice antisemit. Îl vor blestema muncitorii, pe care i-a amăgit o clipă că sunt o clasă unitară şi supranaţională, că au o identitate umană deplină şi că pot fi ei, numai ei, sarea pământului şi a istoriei. Îl vor blestema comuniştii, cărora le-a interzis, cu pretenţia lui de a vorbi „ştiinţific”, idealismul activ, puterea de creaţie şi accesul la noutate. Îl va blestema natura pe care a pustiit-o în fond, cu furor-ul său de industrializare, în ceasul prim al meşinismului greoi. Îl vor blestema zeii cu religiile lor, pe care le-a batjocorit ca fiind simplu opiu pentru popor, când ele tindeau şi uneori reuşeau să aducă lumii tot ce a vroit el, plus ceva, de care el nu mai ştia sau nu mai voia să ştie.
Atunci va veni cineva care să spună: Iertaţi-l, a stat şi el sub nebunia Binelui. Rugaţi-vă pentru sufletul fratelui Karl. Rugaţi-vă pentru the Big Brother.”

(Constantin Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru)

Liantul lumii

„După ce a dat umanităţii noastre Universul religios, a pregătit timp de 2000 de ani Universul laic. Ce e Universul acesta? Să fii în diaspora, dar peste tot acasă; să faci comerţ şi nu agricultură; să foloseşti banul şi nu bunul; să faci socoteli şi nu judecăţi de valoare; să fii raţional şi nu emotiv; să traduci în toate limbile; să interpretezi orice; să apropii naţiunile; să faci „Internaţionala”; să termini cu natura pe toate planurile: economic, politic, religios, artistic, filosofic. Evreul e liantul lumii, singurul în măsură să interpreteze acest nou Testament.”

(Constantin Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru)