La Cebza, Pr.. Serafim a predicat despre semnificaţia crucii pentru creştinătate. Despre importanţa de a ţine aproape de Dumnezeu pentru ca să nu se răcească relaţia noastră cu el. Aşa cum se întâmplă în atâtea alte cazuri, spunea el, când indiferenţa şi nepăsarea ne depărtează - iremediabil, adesea - de rude, prieteni, cunoscuţi. Seara am mers încă o dată la Cebza, pentru vecernia şi utrenia (extended versions) de gală, datorită privegherii pentru hramul de a doua zi al mănăstirii. Mi-am luat o carte despre ţarii martiri ai Rusiei. Începusem s-o citesc acolo, în cortul-pangar (cu icoane de vânzare alese pe sprânceană, să le tot priveşti) şi m-a prins aşa tare că am sfârşit prin a mi-o cumpăra. Impresionantă familie, cutremurător destin (asumat) de martiri. Sinistre vremuri…şi n-au trecut nici măcar o sută de ani de-atunci…
Tot azi mi-am luat DVD cu Cel mai iubit dintre pământeni – o experienţă-limită povestită (în 1992) ca un foileton de tabloid. La ghiveciul de situaţii care de care mai piperate (şi deocheate) furnizat de sursa literară (cartea lui Marin Preda), regizorul (Şerban Marinescu) încălecat de producători (Ion Cristoiu şi Mihai Cârciog, pe atunci asociaţi la tabloidul de mare tiraj, Evenimentul zilei) a surprins mai cu seamă putregaiul social, jegul, infamia, ticăloşia. Doar asta prind la publicul-ţintă, nicidecum mărturia creştină, de tip „binecuvântată fii, închisoare”, din – de exemplu – Ciocărlii pe sârmăsau Căinţa. Rămân, aşadar, actorii (Ştefan Iordache, Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică, Dorel Vişan, George Constantin, Mitică Popescu, Ion Fiscuteanu, Ştefan Bănică, Colea Răutu, Maia Morgenstern, IleanaPredescu), sonorităţile lirice ale lui Dan Ştefănică, imaginea bogată în prim-planuri a lui Călin Ghibu. Pe coperta DVD-ului scrie că, deşi a rulat în America şi Canada (ce să zic!…), filmul n-a rulat niciodată pe ecranele româneşti. Eronat! A fost, ce-i drept, difuzat mai întâi exclusiv de sălile private (deşi primul experiment de film particular românesc a fost Şobolanii roşii de Florin Codre, în 1991), însă după una an-doi producătorii au fost nevoiţi să-l difuzeze prin reţeaua naţională de săli că nu-şi scoteau banii. Cine era puşti pe atunci (ori nu s-a născut încă) nu-şi mai aminteşte ori pur şi simplu nu ştie şi ia de bună reclama pompoasă de azi. Ca în atâtea alte cazuri (infinit mai vinovate) de brainwashing…
L-am vizitat recent pe TG şi acolo aveam s-o întâlnim pe Crina (împreună cu mama ei şi mama lui Cosmin), care tocmai cobora din maşină. Ne gândim mereu la ce i s-a-ntâmplat lui Cosmin - acest tânăr simpatic pe care, de praznicul Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, l-au revendicat apele învolburate ale Mării Adriatice. Era în cea dintâi zi de concediu, într-un orăşel croat, unde practica windsurfing. Pur şi simplu nu ne vine să credem că a dispărut fără urmă. Că soţia şi fiica lui s-au întors singure acasă şi vor avea de înfruntat viaţa fără el, doar cu el în gând - aşa cum se întâmplă în finalul din Ugetsu Monogatari.Dacă noi suntem atât de bulversaţi, ce o fi oare în sufletele lor (şi ale părinţilor lui, cei după trup şi cei in law)?...De bună seamă, o jale de nedescris. Dar şi un bun prilej de (auto)cunoaştere, de testare a limitelor omeneşti, aşa cum numai suferinţa şi durerea (venite pe neaşteptate) îţi pot oferi. De fapt, nu se poate grozăvi nimeni că are „pile” ori „fir direct” la Marele Arhitect al întâmplărilor. Pentru fiecare dintre noi Neprevăzutul pregăteşte – cum se spune: când ţi-e lumea mai dragă – surprize, surprize. Numai de-am şti noi să le primim şi să le desluşim aşa cum se cuvine…Noi, cei care adesea cârtim şi ne certăm în zadar cu soarta. Ne supărăm când ne ceartă şi ni se pare că nu ne şi răsplăteşte la „adevărata noastră valoare”, pe care The Big Dude (despre care spunem, totuşi, că este omnipotent, atoatecunoscător) nu vrea (how dare he?) s-o recunoască. Dar melodia asta o cântă alţii, pe bani grei: „Valoarea mea, valoarea mea!…”
…Împăcarea cu soarta (teribilă, anevoioasă), ce duce la adevărata comuniune cu Dumnezeul ascuns din inimile noastre, nu se poate trâmbiţa decât cu riscul de a deveni ridicoli, penibili, măscărici. Rămâne aşadar o chestiune de maximă intimitate, a kind ofdancing alone. Şi poate că e mai bine aşa…
După o pauză de câteva luni, Theodor a reluat (joi) orele de înot. Pentru început, s-a plimbat pe marginea dreptunghiulară a bazinului mic, de copii. Când, peste câteva minte, a venit la el instructorul (Sabin), a acceptat bucuros să intre şi în bazinul mare, olimpic. Auzisem de la Raluca (în primăvară-vară) că Sabin l-a învăţat să înoate în apă adâncă ce depăşea 1,80m, însă abia acum am văzut cu ochii mei cum inimosul instructor îl aruncă în bazin. În clipa aceea mi-a venit să sar după el, chiar dacă ştiam că Sabin este stăpân pe situaţie. Astfel, am văzut cum Theodor se scufundă şi se ridică la suprafaţa apei, după care – cu gura până la urechi – dă din mâini şi din picioare, înoată pe spate, face pluta, vine la mal, iese din bazin, intră iar şi tot aşa… Spre final, instructorul îi propune lui Theodor să-l arunce de pe trambulină. „Ţi-e frică?” Răspunsul lui Theodor: „Sau mi-e frig?” Adevărul e că apa din bazinul mare e mai puţin caldă ca în bazinul pentru pici, iar Theodor începuse să cam tremure. Dar a acceptat bucuros provocarea. La duş, după ora de înot, a întrebat dacă o să avem şi noi o trambulină în baie. Apoi mi-a cerut să-i arăt marginile şi grătarul de scurgere ale micuţului nostru bazin de duş de acasă.
Cu zece ani în urmă, acasă la Paul Hutchinson (psiholog din Belfast) şi Joan. Vorbim, între altele, despre adevărul din pildele ce se cuvin a fi tălmăcite şi citite printre rânduri. Despre felul în care Dumnezeu Se revelează omului. Adesea, spunea el, în suferinţă. Doar că nu toţi semenii ştiu ce să-nceapă-n zori (atunci când, suferind, renasc la o nouă viaţă) cu suferinţa. Pentru mulţi ea rămâne – avea dreptate Lucian Blaga (vezi admirabilul său poem, „Laudă suferinţei”) - o enigmă, nu o taină. Suferinţa e acum mister şi nu taină pentru că omul şi-a pierdut puterea de abstracţie şi conştiinţa poetică (pe care splendoarea mărturisirii o cultivă). Şi a ajuns să vadă în Dumnezeu pe Marele Anonim, un – adesea – străin (alien), duşman şi nefârtat. Eh, boală veche. Credinţă nici cât un grăunte de muştar aveau şi cei din preajma lui Hristos, care-L puteau vedea, asculta, atinge chiar. Pe de altă parte însă, are dreptate Soljeniţân: e uşor a face pe grozavii când ai scăpat de belea, de calvar, de blestem, când ai rămas în viaţă. Morţii care-au trecut puntea ne smeresc însă, de-acolo din lumea lor, să nu credem cumva c-am apucat pe Dumnezeu de-un picior.
Revăd, cu Raluca, un filmuleţ din 1987, Flăcări pe comori de Nicolae Mărgineanu. Aş zice mai degrabă că e al lui Vlad Păunescu (directorul de imagine). Pledoarie uşor (în funcţie de gustul fiecăruia) patetică pentru comoara din inima omului versus comorile pipăibile, vizibile, materiale din aur şi alte metale ori pietre preţioase. În duhul preoţesc al lui Ion Agârbiceanu (ale cărui scrieri: romanul Arhanghelii şi povestirea Vâlva băilor au inspirat scenariul): bunăcuviinţă creştină asortată cu simţăminte patriotice. Aproposito: citeam zilele trecute în cartea lui Graham Speake, Athos – Renewal in Paradise despre extrema căinţă a unor monahi athoniţi de demult care au devenit mahomedani. Unii s-au întors la Athos, şi-au mărturisit vinovăţia (apostazia) şi au fost atât de pătrunşi de remuşcare, încât au cerut să plece înapoi în lumea otomană (pe care tocmai au părăsit-o) pentru a-şi mărturisi şi acolo apartenenţa la creştinătate. Pe care o renegaseră atunci când au trecut la Islam. Şi astfel au fost cazuri, nu puţine, când penitenţii s-au întors însoţiţi de preoţi (care se îngrijeau să aibă asupra lor cuminecătura) în teritoriile dominate de turci, ştiind că vor fi numaidecât osândiţi la moarte atunci când îşi vor mărturisi credinţa creştină. Q.E.D...
…Primesc azi, de la Raluca, un fragment dintr-un documentar (Our Changing World) despre islamizarea Europei şi a Americilor. Statistici şi previziuni ce profeţesc, pentru următorii cincizeci de ani, o Europă şi o Americă guvernate de mahomedani. Şi, implicit, o nouă cultură, un nou set de valori. Dar, dacă e să dăm crezare şi altor prognoze, nu numai musulmanii ameninţă să invadeze aceste teritorii, ci şi asiaticii. Nici în România treburile nu stagnează. De zeci de ani putem spune (and now more than ever) că Emir Kusturica a avut şi are dreptate: este (nu închipuie!) vremea ţiganilor. Iar cuminţenia de altădată numită frică (în sens ziditor, redemptiv, transformatoriu) de Dumnezeu (un Dumnezeu prezent cândva deopotrivă în biserici şi-n casa omului – „mica biserică”) se preface necontenit (cu ajutorul echipei de zgomote - Monsters inc. - de la Hollywood) în frica de … Alien.
Arta şi viaţa ca o temă cu variaţiuni. Maestrul către învăţăcel, în cartea lui Hermann Hesse Jocul cu mărgele de sticlă: „Ca să fii vrednic să faci orice şi să fii îndreptăţit pentru orice, îţi trebuie cu siguranţă nu un minus ca forţă sufletească, avânt şi căldură, ci un plus. Ceea ce numeşti tu pasiune nu este forţă sufletească, ci fricţiune între suflet şi lumea exterioară acolo unde domneşte pasiunea nu există un plus de forţă în dorinţe şi năzuinţe, ci doar orientarea spre un ţel unic şi fals, de aici atmosfera plină de tensiune şi sufocantă. Cel ce-şi îndrumă puterea de a dori, încordată la maximum către centru, spre adevărata existenţă, spre desăvârşire, acela pare mai potolit decât omul stăpânit de pasiuni, deoarece flacăra focului ce arde în el nu se vede întotdeauna, deoarece, de exemplu, în timpul unei dispute, nu strigă şi nu gesticulează cu braţele. Dar îşi spun: el trebuie să dogorească şi să ardă! (…) Adevărul există, dragul meu! Dar „învăţătura” pe care o râvneşti, învăţătura absolută, desăvârşită, singura care să te poată face înţelept, aceea nu există. Nu trebuie să năzuieşti către o învăţătură desăvârşită, prietene, ci către propria ta desăvârşire. Dumnezeirea se află în tine însuţi, nu în noţiuni şi cărţi. Adevărul este trăit, nu predat de la catedră.”
Rugăciunea Călăuzei (în Stalker) pentru izbăvirea (mântuirea) celor doi călători (Scriitorul şi Profesorul) prin Zonă, ca un remix după ideea din Hesse: „Să se împlinească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de ‚înaltele’ lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare el ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr, e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă…”
Citesc în presă că secţiunea „In Memoriam...” din cadrul Festivalului de Film de la Sighişoara (17-20 septembrie a.c.) îl omagiază pe precursorul oficial al Noului Val românesc, Alexandru Tatos. În ultimii ani, el a fost redescoperit ca „valoare cinematografică autentică” de către „iubitorii realismului şi ai minimalismului, stilurile care par sa fi condus România spre succes”. Cu această ocazie, Secvenţe, una dintre capodoperele cineastului, va fi proiectat la Sighişoara în cadrul unei ceremonii speciale. Îi spun Monahului că actorul Dragoş Pâslaru va putea fi văzut pe ecranul susnumitului festivalul în rolul acelui tânăr stingher ieşit din spital pe 31 decembrie ce-şi caută disperat un prieten cu care să facă Revelionul. Îşi aminteşte imediat despre ce e vorba, doar el însuşi i-a dat viaţă în urmă cu aproape 30 de ani. Îi mărturisesc că sunt un pic întristat că „iubitorii realismului şi minimalismului” se folosesc doar de acest film (şi, evident, de alte câteva titluri: Reconstituirea, Proba de microfon, Croaziera, O lacrimă de fată) atunci când caută antecedente „realiste” şi „minimaliste” în cinematograful românesc ante-1990. Ca şi cum doar ele sunt experimente demne de luat în seamă, de (re)vizitat. Ca şi cum opusurile ce propun un alt tip de realism (Meandre, Suta de lei, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi, Semnul şarpelui, Dincolo de pod, Sfârşitul nopţii)n-ar conta. Ca şi cum ar exista un singur tip de realism. Că publicul şi critica de azi nu vor să ştie decât şi numai de „realismul minimalist” (whaterver that means) pot să înţeleg. Dar că celelalte modalităţi de exprimare filmică – mai puţin fruste, după părerea mea, mai deschise spre transcendent – trebuie puse la zid mi-e greu să accept. Monahul a spus că atitudinea de acum a celor ce resping poetica unui film precum Concurs în favoarea celei din Secvenţe sau Proba… este un caz tipic de teribilism despre care nici nu merită a se pomeni (spre a nu ajunge la pălăvrăgeală). Silence is best spune el şi cred că nu greşeşte…By the way: amicul meu cinefil, Lucian, este certat de unii cinefili tineri (ce cred că cinematograful începe şi se termină cu filmele actuale americane) pentru că a îndrăznit să nu guste ultimul răcnet al unui regizor cool & cult, infantil ca mesaj, cuget şi simţire, însă gata oricând să şocheze (printr-un exces de violenţă, prin binomul sex-crime). Drept care i-am adresat amicului meu un welcome to the club pe-un ton de romanţă („Am început să-mbătrânesc…”) ce cheamă „anii tinereţii”. O dată mai mult se vede (pentru cel care vrea să vadă): crowd pleasing – care e totuna cu un act de prostituare – nu ţine la nesfârşit. Şi mai ales nu duce neapărat la pierzanie, atunci când metanoia e lăsată să-şi săvârşească lucrarea. Când omul ia seama la izbăvirea propriului suflet, nu la clişeele trendy din filme. Şi iar ajungem la filmul înţeles ca rugăciune (deci hrană duhovnicească) versus filmul-conservă, filmul-îngheţată (deci cool), filmul-fast food etc.
Am trecut astăzi pe strada Mureş din urbea noastră. Cândva (la sfârşitul anilor 80) era magnetul tuturor timişorenilor, căci acolo era patria talciocului. Pe kilometri întregi de străzi de-a lungul şi de-a latul acelui cartier sute de oameni îşi deschideau taraba cu lucruri mai vechi sau mai noi pe care altundeva (în comerţul socialist) nu le puteai găsi. Acolo era, ani la rând, pelerinajul meu de duminică dimineaţa. Tot în acelaşi cartier se construise, în 1985, ultimul cinematograf ctitorit în „epoca de aur”: Unirea. Primul film: Declaraţie de dragoste (cu cel puţin două virtuţi: imaginea lui Doru Mitran şi muzica lui Florin Bogardo), al doilea: Concurs. Acolo aveam să văd (a zecea oară poate) Pas în doi şi, în chiar ziua când m-am văzut pe listele admişilor la facultate (iulie 1990), Proba de microfon. Prin 1996 am văzut acolo ultimul film: Natural Born Killers. Între timp s-a închis, iar acum e „casă de rugăciuni” pentru baptişti. De ce nu, la urma urmei? Nu puţini semeni de-ai noştri vor să obţină numaidecât – într-o formă sau alta - un „certificat de mântuire”. Vor să ştie cu certitudine că au un loc asigurat în rai…Şi când te gândeşti că întreg occidentul, nu doar nişte „apostaţi”, e întemeiat pe o astfel de raportare – legalistă, juridică – la virtute şi păcat, la izbăvire şi pierzanie…
În 1990 când am fost în Belgrad na sjujbenom putu (mai precis la talcioc, unde vindeam ba una, ba alta pentru DM), priveam cu jind la videocasetele din chioşcurile de ziare şi librării – filme iugoslave şi world cinema la discreţie. Când voi ajunge, mi-am zis, să pot cumpăra şi în România filme româneşti şi străine din magazine şi chioşcuri de ziare? Iată că a venit clipa. Mai nou, câteva cotidiene de mare tiraj vând la un preţ rezonabil, un DVD cu filme (sau un CD cu muzică) împreună cu gazeta lor.
Deunăzi am dorit să cumpăr De-aş fi…Harap-Alb pe care mi-aş fi dorit să-l văd în copilărie, însă am ajuns la el abia mult după 1990, când m-am vindecat de florinpiersico-mania de care (până, cred, la începutul anilor 80) sufeream. Fantezia lui Gopo (inspirată de basmul savuros, ca limbaj mai ales, de Ion Creangă) mi se pare puerilă şi cam humourless (în comparaţie cu ceea ce s-a putut face la noi, mai târziu, în această cheie parodică – vezi Secretul armei … secretede Alexandru Tatos). Am dorit să am, totuşi, acest film pentru chipurile tinere (o, tempora!) sau mai puţin tinere ale lui Piersic, Cristea Avram, Irina Petrescu, Emil Botta, Liliana Tomescu… În film joacă (e un fel de a spune) şi Lica Gheorghiu – prezenţă crispată, episodică. Femeia era fiica liderului de atunci al RPR, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Şi, asemenea lui Susan din Citizen Kane, era febleţea lipsită de talent a unui om extrem de influent. Rezultatul: în ciuda niciunei afinităţi pentru arta actoricească, Lica a fost distribuită – până să ajungă la putere Nicolae Ceauşescu, moment când a intrat într-o dizgraţie totală - în câteva filme (the bad thing); ca urmare a insistenţelor ei de a fi numaidecât actriţă, primul om din stat (tăticul ei) a dispus înfiinţarea studiourilor de film de la Buftea (the good thing). Aşa cum se întâmplă adesea, binele şi răul sunt în chip ciudat împletite. Lica trece (†1987), studioul a rămas. Oricum, Dumnezeu s-o odihnească pe Lica Gheorghiu, acolo unde e. Mai trist e că acum s-au înmulţit „vedetele” ca ea. Cum s-au înmulţit şi canalele TV (profilate exclusiv pe derizoriu, pe promovarea non-valorii, pe divertismentul de cea mai proastă calitate etc.), Lica e astfel mai vie ca oricând, peste tot şi în mii de exemplare. Amatorismul e rege, în timp ce performanţele unor actriţe profesioniste mari, de teatru şi film, ca Irina Petrescu, Gina Patrichi, Leopoldina Bălănuţă, Valeria Seciu, Carmen Galin ş.a. rămân - mai ales pentru cei tineri - necunoscute.
Luni, întâlnirea cu Pr. Crăciun (la Cinciş, jud. Hundedoara) – călit, hâtru, înţelepţit de „facultăţi” (anii de ocnă grea) şi … român. La despărţire ne-a recitat din Nichifor Crainic nişte versuri în care se spune că tradiţia populară vede chipul Ziditorului în bobul de grâu. Asta mi-a spus şi mie bunica (din partea tatălui) a long time ago şi, copil fiind, m-am chinuit o vreme să găsesc un chip de om pe grăuntele de grâu. Până la urmă cred că am considerat că m-a păcălit şi aceea va fi fost prima mea dezamăgire … teologică.
A doua zi (marţi), la Baloşeşti (jud. Timiş): slujba utreniei şi dumnezeiasca liturghie de praznicul Naşterii lui Theotokos ("Sf. Măria Mică"), unde – ca visiting priest, chiar de hramul bisericii - a slujit Pr. RN. Seara a trecut pe la noi Ursul & OB cu un butoiaş de 5l de bere. M-a sunat şi Monahul cu revărsări de urări pentru ziua de nume.
Vis bizar, înainte de plecare: suntem în maşină şi, la o curbă, o maşină accidentată. Victima: nenea Ţiţi. Cu mătuşa Mărioara îl trag de subsuori şi până la urmă mă opintesc singur dar … trupul său (neînsufleţit) se micşorează văzând cu ochii până ajunge la dimensiunile unui făt. Apoi îşi schimbă culoarea, devine livid. Îl ţin de mână şi mi se pare că încă mai are puls. … Mi-e dor de nenea Ţiţi … (I-am povestit visul Ralucăi abia după ce am ajuns la destinaţie.) Azi, în lectura de dinaintea cuminecării, era vorba despre împăcarea post mortem cu cineva care a murit. Ieri, Pr. Crăciun ne vorbise despre nevoinţele de „răscumpărare” din „focul chinuitor al iadului” a unui bărbat „lumesc” care toată viaţa s-a mulţumit să-i ceară femeii sale bisericoase să se roage pentru el. (Totuşi, povestea spune că, înainte de a-şi da obştescul sfârşit, omul a mai apucat să-şi trimită femeia după preoţi să-l spovedească şi împărtăşească.)
Soljeniţân despre indiferenţa (sau ignoranţa) Europei şi a lumii faţă de zekuire (zekul este cel condamnat politic – adesea nevinovat sau acuzat pentru o vină imaginară - şi trimis în temniţele grele din Arhipelagul Gulag): „Europa sigur nu va crede. Până când nu va fi zekuit ea însăşi, nu va crede. A crezul în revistele noastre cu hârtie lucioasă, altceva nu-i poţi băga în tărtăcuţă. Cu cincizeci de ani în urmă, nici noi n-am fi crezut, în ruptul capului. Nici chiar acum o sută de ani n-am fi crezut. (…) O, gânditori de „stânga” ai Occidentului, iubitori de libertate! O, voi laburişti de stânga. O, studenţi progresişti din America, Germania, Franţa! Pentru voi toate acestea sunt puţine. Pentru voi, nici această carte a mea nu înseamnă nimic. Doar atunci veţi înţelege, numaidecât, când veţi auzi: „Mâinile la spate!” şi veţi călca voi înşivă pe pământul Arhipelagului nostru. (…) Hitler era un învăţăcel, dar a avut mult noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni.”
Lentoarea căutată din Ploy(2007) - un film Thai scris & regizat de Pen-ek Ratanaruang - aminteşte, vag, de Antonioni. Un bărbat tailandez stabilit de zece ani în America se întoarce în ţara sa pentru înmormântarea unei rude. O întâlneşte pe Ploy în barul hotelului în care este cazat. Ploy este o fetişcană cu „lipici” (aduce, prin look & purtări, cu Maria Schneider din Ultimo tango a Parigi) şi, pentru că ea mai are de aşteptat după mama ei ce trebuie să sosească peste câteva ore, bărbatul îi propune să urce în camera în care, împreună cu soţia sa, este cazat. Nevasta nu este deloc încântată de apariţia fetei. Resemnată, va merge la culcare. Ploy va dormi în sufrageria apartamentului lor. Din păcate însă, secvenţele lor de vis păstrează aceeaşi mizanscenă plată (piperată doar de câteva scene steamy de soft porn dintre un barman şi o cameristă - neconvingător inserate în dramaturgie) şi sunt doar nişte paranteze erotice sau de tip thriller între momente de dezbatere conjugală pe tema expirării sentimentelor într-un cuplu, alienării. Cool, nu-i aşa? Altminteri, filme „minimaliste” precum acest Ploy se tot fac (şi se premiază pe la festivaluri) de zeci de ani. Dar parcă cele de altădată aveau substanţă, miză, mesaj. Pe lângă Antonioni (trilogia alienării plus Il Deserto roso), deja pomenit, problematica (şi, pe alocuri, punerea în scenă) aminteşte – la fel de vag, de palid - şi de Săucan (Meandre), de Lean (Brief Encounter), însă cugetul acelora era infinit mai limpede, mai ferm, discursul mai bogat în semnificaţii şi imaginaţie. Russell Edwards de la variety.com are dreptate: „Helming is solid but a lack of substance to accompany the snail pace will test the endurance of patient auds. Proficient thesps do well to carry the heavy load. Tech credits are strong but the lulling soundtrack not only emphasizes the sleepy state of the protagonists but threatens to recreate it in the audience.”
Ungurul János (arestat în Ungaria, 1944, când avea doar 22 de ani) „făcea parte dintre aceia a căror sămânţă este tot mai rară în secolul nostru: cei care în copilărie nu cunosc altă pasiune decât cititul. Această înclinaţie nu l-a părăsit nici la maturitate, nici în lagăre. (…) Nu scăpa nici un prilej să se bucure de cărţi noi şi ă le citească.” Era „prietenos, blând, cu ochii lipsiţi de apărare”. Îl întreba, retoric, pe Soljeniţân: „Oare cui aş putea să-i spun tainele visurilor mele?”
În spitalul de lagăr, Dusia (45 de ani), infractoare de drept comun, lucra ca infirmieră. „În munca pe care o făcea nu se gândea numai la ea cum să profite şi să treacă mai repede sorocul (lucru obişnuit la noi, pe care candidul János n-avea de unde să-l ştie), ci chibzuia cum să-i îngrijească pe aceşti muribunzi, de care nu mai avea nimeni nevoie. Dar cu ceea ce le oferea spitalul de lagăr nu-i putea salva. Şi infirmiera Dusia lua raţia ei de dimineaţă – trei sute de grame de pâine – şi-o schimba pe o jumătate de litru de lapte, şi cu acest lapte îl hrănea pe János (şi înainte de el pe altcineva) ca să-l pună pe picioare.” (Soljeniţân, într-o notă de subsol: „Să-mi explice mie cineva: în ce ideologie se înscrie acest comportament?”) „Pentru asta János a îndrăgit-o pe tuşa Dunia şi ţara noastră, şi pe noi toţi. Şi a început să înveţe cu râvnă în lagăr limba escortei şi a gardienilor lui – marea, puternica limbă rusă. A stat nouă ani în lagărele noastre, a văzut Rusia doar din vagoanele puşcăriaşilor, din mici cărţi poştale ilustrate şi din lagăr. Şi a îndrăgit-o.”
După moartea lui Stalin a fost eliberat şi trimis acasă. Au trecut câţiva ani, a trecut şi revolta maghiară din 1956, şi János îi scrie lui Soljeniţân: „Acum, după tote evenimente, afirm cu totă sinceritate că nu aş renunţa la trecutul meu. Am cunoscut, cu totă duritate, ceea ce altor nu este accesibil…Când am fost eliberat, făgăduit tovarăşilor care rămas că n-am să uit niciodată poporul rus, şi nu pentru suferinţe îndurate, ci pentru inima lui bună…Operă al clasicilor ruşi – un etajeră intreg in biblioteca mea şi in ruseşte patruzeci si unu de volum, iar in ucraineană patru….Alţii citesc pe rusi ca pe elnglezi, ca pe germani, dar eu citesc pe ruşi altfel. Mie Tolstoi mai aproape decât Thomas Mann, iar Lermontov mult mai aproape decât Goethe.
Nici nu-ţi dai seama ce dor îmi e, in taină, de o mulţime de lucruri. Uneori sunt intrebat: Ce fel de om eşti tu? Ce văzut acolo bun? Ce te atrage la ruşi? Cum să le explic că eu petrecut acolo toată tinereţe, iar viaţa nu este decât veşnic adio de la zilele care se duc…Cum se intorc spatele ca băieţel ofensat, când nouă ani soarta mea a fost identic cu al vostru? Cum se explic de ce tresare inima când aud la radio melodie populară rusă? Îngân şi eu cu jumătate voce şi me doare că n-am putere să cânt mai departe. Copiii roagă se-i invăţ ruseşte. Aveţi răbdare, copii, pentru cine adun eu cărţi ruseşti?...”
(pentru confirmare: Alexandr Soljenitan, Arhipelagul Gulag, vol.3)
"Privindu-mi în minte trecutul, mi-am dat seama că, de-a lungul întregii mele vieţi conştiente, nu mi-am înţeles nici sufletul, nici menirea. Multă vreme am luat drept bun ceea ce, de fapt, mă ducea la pierzanie, lăsându-mă necontenit atras într-o direcţie contrară celei ce mi-ar fi fost cu adevărat benefică. (…) Săvârşind faptele cele mai rele, înarmat cu argumente solide, eram convins că fac binele. Pe paiele putrede ale puşcăriei, am simţit înăuntrul meu prima tresărire a binelui. Încetul cu încetul am descoperit că linia de demarcaţie dintre bine şi rău nu separă nici statele, nici clasele, nici partidele, ci traversează inima fiecărui om şi a întregii umanităţi. Această linie e mişcătoare, ea oscilează în noi de-a lungul anilor. Chiar şi o inimă stăpânită de rău prezervă un bastion al binelui. Chiar şi în inima cea mai bună, dăinuie un colţişor de unde răul n-a fost dezrădăcinat. (…)
- Binecuvântată fii, închisoare, pentru prinosul adus în viaţa mea!
(Iar mormintele îmi răspund: E uşor să vorbeşti, când ai rămas în viaţă!)"
Am fost toţi trei cu mama la un local destul de cosy şi-am mâncat peşte (noi) şi pui (mama). Terasa a fost open air şi, spre final, a venit un taraf (în formulă demo) să cânte cafe concert (Nat King Cole & Chaplin)şi populare (Maria Tănase & Ioana Radu). Am pus în paranteze (de-aş putea să-i dau deletefor ever!) toată „grija cea lumească” şi a fost, in all, o seară-cadou (căci mama a împlinit 70 de ani) minunată. Pată de culoare: undeva lângă noi era o masă de gălăgioşi - nişte oameni corpolenţi (toţi unul şi unul) şi slobozi la gură. Când s-au ridicat să plece, în şir indian, aveau aerul că vor să ia în posesie localul. Parcă erau baştanii Gulagului despre care scrie Soljeniţân: „Au muşchi foarte bine hrăniţi, care fac rotocoale când se contractă. Îşi încredinţează pieile bronzate artei tatuajului, satisfăcându-şi astfel în permanenţă un apetit estetic, erotic şi chiar moral: pot contempla, privindu-şi unii altora piepturile, burţile, spinările, vulturi puternici aşezaţi pe o stâncă ori planând în tării; un lucitor (soarele) aruncându-şi razele în toate direcţiile; bărbaţi şi femei în împerechere, ca şi anumite organe ale plăcerii; şi deodată, sub inimă, Lenin sau Stalin, sau amândoi (dar asta are tot atâta valoare cât cruciuliţa pe pieptul unui borfaş). Uneori pot râde de un fochist şugubăţ care azvârle lopeţi de cărbune între două fese ori de o maimuţă dedată onaniei. Pot citi unul pe pielea altuia inscripţii familiare (…), chiar câte o morală modestă şi ieftină pe un braţ care a înfipt deja de zece ori un şiş între coaste de om: „Sfântă-i vorba mamei!” (Borfaşii au cultul mamei, dar unul formal, care nu implică şi respectarea poveţelor materne).” În afară de tatuajele cu Lenin şi Stalin care par old-fashioned (oare?), Soljeniţân mi se pare că a zugrăvit cu acurateţe look-ul & firea şmecheraşilor (sau, cocălarilor) de ieri, de azi şi dintotdeauna.
Târziu, aproape de 10 p.m. ne-am văzut cu OB şi cu Mr. Bear în Piaţa Unirii. Acolo aveam să-i vădem pe Cosmin şi pe Crina pentru, cred, penultima oară. Era seara proiecţiei cu Home– filmul documentar pe teme ecologiste care a făcut valuri vara asta. Ne-am gândit iar la Cosmin, întrebându-ne: O, brother, where art thou? Brusc, dispariţia lui (trupul nu i-a fost găsit încă) m-a amintit nu doar de Spoorloos(excelentul thriller olandez de George Sluizer), ci şi de L’Avventuralui Antonioni.
Dracul, când n-are ce face, îşi cântăreşte coada. „Viaţa umană balansează astăzi între suferinţă şi plictis. Cu siguranţă, omenirea nu va pieri prin război, ci printr-o cosmică şi ireparabilă plictiseală” (Dostoievski).
Spleen-ul şi akedia din teatrul cehovian este – pentru un locuitor al Gulag-ului – huzur. Soljeniţân despre văicăreala din Trei surori: „Ia zi, dar ce, dracu’ să le pieptene, n-aveau stare alea trei surori? Că nimeni nu le punea, duminica, să adune cu copiii fiare vechi?!Lunea, nimeni nu le cerea conspecte după Cartea Sfântă?! Nu le impunea nimeni să facă dirigenţie pe daiboj şi nici nu erau alergate din bloc în bloc să alfabetizeze naţiunea?! (…) Toţi ăştia bat apa-n piuă: ard de nerăbdare să muncească! să muncească! să muncească! Da’ munciţi, lua-v-ar mama dracului, cine vă opreşte? Va fi o viaţă atât de fericită! Atât de! Atât de! Cât de? Ia să vină mâne cu dulăii spre viaţa asta fericită, aţi vedea voi atunci!...”
Există în viaţă o vârstă a inocenţei în care ai un singur crez: nimic rău (dăunător, violent, fatal) nu ţi se poate întâmpla. Te simţi atunci buricul Pământului, crezi că toată lumea este a ta. Orice durere, orice nenorocire îţi par exterioare şi nu te poate afecta nicio boală, nicio catastrofă. Infernul sunt ceilalţi şi numai lor li se poate întâmpla ceva cumplit. Doar ei pot fi pescuiţi la-ntâmplare (oare?) de El, Regele Pescar.
Vine apoi o zi când ajungi, fără să-ţi dai seama, la o bifurcaţie. Lucrurile încep să se complice, tot ce ai crezut îţi fuge de sub picioare. Deodată, autostrada cu un singur sens pe care goneai – şi care până atunci părea netedă şi dreaptă, păstrată parcă numai pentru tine - se transformă într-un drum forestier şerpuit, abrupt, plin de gropi şi primejdii, care nu mai ştii unde duce. Te trezeşti pe nepusă masă într-un fel de pădure deasă şi chiar viaţa începe să se desfăşoare după legea junglei. Simţi că nu mai eşti chiar aşa de protejat de aura în care, orbeşte, ai crezut. O pui treptat între paranteze.
Iată, răsfoieşti presa electronică, şi dai peste o mie de ştiri de senzaţie. Randomly: "Poliţia din Barcelona informează că o femeie în vârstă de 45 de ani s-a sinucis aruncându-se de la etajul al optulea al imobilului în care locuia. În cădere, a omorât un pieton în vârstă de 50 de ani." Şi imediat îţi vine să te uiţi în sus, chiar dacă nu te afli în preajma unui bloc cu zece etaje....
Dacă, după zilnica bombardare cu astfel de ştiri-trăznet, nu înnebuneşti, te laşi resemnat în voia proniei cereşti. Încerci să te împrieteneşti cu ea sau, eventual, să te-ntorci în genunchi la ea, cerându-i iertare. Dacă reuşeşti să restaurezi această legătură fără surle şi trâmbiţe, fără să ajungi un fanfaron, eşti un fericit. Dar nu strică nici să înţelegi că nu e nimic de înţeles în afară de acest joc de-a şoarecele şi pisica - exact ca-n Ivan Turbincă (de Ion Creangă) sau A şaptea pecete (de Ingmar Bergman).
Volumul Iuliei Blaga,Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan, se doreşte „nu o monografie, nici o carte dialog, nici o lucrare critică, ci un hibrid”, un puzzle din „elemente reale plus fabulaţii”, cu evenimente ce nu sunt urmărite cronologic. Fantasmele şi adevărurile sunt povestite de Mircea Săucan - un cineast-scriitor „şicanat, cenzurat, interzis cum n-a mai fost niciun alt regizor român”, un biet om „supt vremi”, nici înrăit, nici doborât de înfrângeri, „îmbolnăvit şi îmbătrânit de vremurile în care trăise”. Autoarea recunoaşte că demersul este „impudic şi necinstit”: cum să scrii despre viaţa de 74 de ani a unui om „atunci când tu ai 30 şi greşelile, ca şi victoriile îţi sunt încă puţine”? Îi lipsea perspectiva – „nu istorică ori politică, ci omenească”. Din fericire, Iulia Blaga este o luptătoare şi avea să biruie premizele potrivnice.
Primele pagini ne familiarizează cu background-ul Săucanilor: „tatăl român – nepot de ciobani care făceau migraţiunea până la mare şi reveneau acasă de Crăciun colindând; mama evreică de origine maghiară”. Întrebat de viitoarea soţie: „Sandule, ce eşti tu?”, tatăl regizorului răspunde: „Eu sunt om”. De aceea şi fiul ce se va naşte, Mircea Săucan, va spune, parafrazând ultima replică din Rinocerii lui Eugen Ionescu: „Am încercat să rămân om”. Capitolul „Vrute şi nevrute” înregistrează o mărturie simptomatică în acest sens: într-o zi, la începutul anilor 70, Săucan se afla la Union („Sfânta Uniune între Inimă, Alcool, Iubire, Prietenie, Creaţie”) cu soţia (Juja) şi un prieten de familie (Mihai Creangă). De la o masă alăturată se apropie de ei un „demon roşcat”, regizorul Lucian Pintilie, care-l întreabă direct, frumos, clar, să audă toată lumea: „Spune, Săucane, tu eşti jidan sau nu eşti jidan?” Răspunsul a venit clar, precis şi fără perdea: „Mama mea e evreică, tatăl meu e român, iar tu du-te-n pizda mă-tii!” Apostrofat de Mihai Creangă („alb la faţă”), regizorul Reconstituirii continuă: „Ei, acesta-i semn că-l iubesc că e jidan”. În ciuda tuturor aluziilor la originea sa etnică „pestriţă”, Săucan spunea: „Nu sunt anti-român. Sunt anti-huligan şi antifascist”.
Capitolul „Auschwitz-ul meu” descrie întâlnirea providenţială dintre adolescentul Săucan şi un colonel misterios („un intelectual din România”) pe care nu avea să-l mai vadă niciodată după evenimentele din august 1944. Paraşutat într-o pădure din apropierea casei unde locuiau părinţii săi, necunoscutul bărbat îi citeşte, profetic, „linia vieţii” astfel: „Tu, când o să fii aici, o să doreşti să fii în altă parte. când o să fii în altă parte, o să doreşti să fii aici. Niciodată n-o să ai o stabilitate totală.” Apoi îi povesteşte „despre suferinţa acestui pământ, despre durerile pământului de sute de ani, durerile lumilor, continentelor”. Îi vorbeşte „de cărţi, despre cosmos, despre puterea care zace în materie, în stele, în universuri”. Acest om, căzut parcă din lună, „era o enciclopedie zdrenţuită; nu mai avea practic haine...totul era rupt pe el”. Se urcau împreună în copaci să culeagă cireşe amare. Se aplecau în genunchi să găsească ciuperci: „Îmi arăta ciupercile comestibile, ciupercile otrăvitoare. Omenii comestibili, oamenii otrăvitori.”
Creaţia lui Mircea Săucan numără 4 lung-metraje (Când primăvara e fierbinte, Ţărmul n-are sfârşit, Meandre, Suta de lei), 2 poeme lirice (Pagini de vitejie, Pe drumul libertăţii), 1 poem metraj mediu (Le Retour) şi câteva scurt-metraje (Casa de pe strada noastră Alerta, Ziduri şi mâini, Un sul de ceară, Impresii din copilărie, Viitorul începe ieri-Ştafeta, Sub poalele Taborului). La început un foarte bun regizor pro-comunist (cu studii la Moscova), Săucan devine indezirabil „nu pe considerente ideologice, ci datorită structurii sale artistice şi talentului său deosebit”. Cu amărăciune, va povesti: „M-au dat afară, m-au exclus, m-au inclus, m-au descompus, m-au distrus”. Dar nu dizidenţa, ci personalitatea artistică l-a pierdut. Practic, frica de concurenţă a colegilor întru creaţie a declanşat furia cu care l-au exclus, l-au descompus şi l-au distrus. Filmele sale – insolite, revoluţionare stilistic, în perfectă consonanţă cu fenomenul nouvelle vague (Resnais, Godard, Antonioni etc.) - reprezentau un „seism puternic capabil să schimbe vechea configuraţie geologică a filmului românesc”. Ori nu se dorea aşa ceva.
Şi atunci au început şicanările, cenzura, interdicţia. A fost acuzat, pentru influenţele kafkiene din filmul de debut (a cărui distribuţie a fost apoi strict limitată), într-o perioadă când, pentru orice asociere cu literatura lui Kafka, se primeau ani grei de temniţă. Al doilea lung-metraj, Ţărmul n-are sfârşit,i-a fost oprit de la difuzare datorită unor „interese de stat”, în urma schimbării politicii României faţă de URSS. Dar, nu dizidenţa, ci personalitatea artistică l-a pierdut şi l-a transformat treptat într-o persona non grata. Dacă nu putea fi atacat pe motive de ideologie, i se găseau vini imaginare şi era acuzat pentru „folosire nejustificată de fonduri”. Extraordinara modernitate a stilului din Meandre (1966), poezia formelor în alb-negru din acest film aluziv ce conţine „nu simboluri, ci esenţe” a şocat breasla regizorală de la Buftea. Sergiu Nicolaescu, pe atunci rising an authoritarian director, i-a spus-o în faţă, direct: „Mă, Săucane, s-a terminat cu tine. Eşti scos din ring. Scurt. Ai luat K.O. după Meandre şi nu te vei mai ridica niciodată.” … Filmul a fost scos de pe ecrane ca „în ring” să rămână loc doar pentru autorii de blockbusters ca Nicolaescu, Mircea Drăgan, Mircea Mureşan etc. şi pentru cei care, într-o formă sau alta, acceptau la règle du jeu. Replica regizorului, peste ani, consemnată în cartea Iuliei Blaga: „Interesant că nu m-a jidănit. Poate că nu era antisemit, dar asta nu înseamnă că nu-i huligan de alt soi”. Suta de lei (1971) a fost conceput şi filmat chiar în perioada „Tezelor din iulie”, pe când Nicolae Ceauşescu începea o „revoluţie culturală” de inspiraţie maoistă. Din ordinul Elenei Ceauşescu şi al lui Dumitru Popescu (zis „Dumnezeu” – nomenclaturist, înalt funcţionar de stat, jucat un rol semnificativ în construirea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu) negativul a fost ars. Nu înainte ca directorul filmului, Constantin Roateş, să reuşească să tragă trei copii. Acest om „calm, stăpân pe situaţie” avea să fie principala victimă a filmului. La premieră s-a difuzat un alt film. „Filmul – scrie Iulia Blaga – a fost maltratat în cel mai josnic mod. Eroul nu mai murea la final, au fost scoase oile dintr-o secvenţă pur poetică, benignă, a fost eliminat până şi Buick-ul cumpărat de Studioul „Buftea” de la Lica Gheorghiu. Au fost adăugate lozinci, iar premiera a fost, de fapt, o anti-premieră tragică.” Lui „nea Tică Roateş” – „un om minunat, strălucitor în modestia lui , în cumsecădenia, în inteligenţa lui artistică” - i s-a făcut rău, s-a dus la punctul medical de la Buftea, a făcut infarct şi a murit la spital.
După momentul Suta de lei (interzis chiar şi în varianta maltratată de cenzori), Mircea Săucan se refugiază în filmul documentar şi în literatură, iar în 1987, pleacă în Israel de unde nu se va mai întoarce. Hârtia i-a dat atunci libertatea pe care banda de celuloid nu i-o mai permitea. Volumul Iuliei Blaga conţine proza lui Săucan, Izidor Mânecuţă, precum şi numeroase „pledoarii despre om, regizor, scriitor” şi recenzii din presa internă şi internaţională, semnate de: Radu Cosaşu, Sorin şi Gina Vieru, Dan Nuţu, Victor Iliu, Nicolae Mărgineanu, Călin Stănculescu, Dorel Dorian, Alice Mănoiu, Horia Lovinescu, Henry Chapier, Marcel Martin, Pasquale Favretto, Ado Scagnetti, George Littera, Ioana Pârvulescu ş.a.
Filmele lui Mircea Săucan - „puţine, dar cu mult în ele”, iconoclaste, dar fără ostentaţie - nu pun în pagină evenimente, ci stări. Regizorul explorează psihologia sinuoasă a eroilor, jocul ei labil, senzaţiile personajelor. Pentru astfel de filme ochii spectatorilor trebuie curăţiţi. Ele se adresează unei priviri netede, nepervertite şi „nu stau alături de ale celorlalţi oameni”. Firul narativ („povestea”) trebuie să fie articulat de către spectator din numai câteva elemente. „Acest lucru – avertiza George Littera - presupune scoaterea lui din obişnuinţa de a privi doar întâmplările, de a i se da totul de-a gata, presupune desigur o familiarizare cu acest soi de cinematograf bazat pe sincopări, pe alunecări de spaţiu, pe translaţii temporale…”
NAZA
-
De cele mai multe ori, majoritatea reportajelor realizate de Recorder mă
enervează la culme. Evident, nu din cauza echipei sau a ceea ce face, ci
din cau...
Hello world!
-
Welcome to WordPress. This is your first post. Edit or delete it, then
start writing!
The post Hello world! appeared first on Orthodox Christianity.
Alina-Maria Dumbravă Roetzer
-
Născută în 1980 la Bucureşti, Alina-Maria Dumbravă (căsătorită Roetzer) ia
primele lecţii de pian la vârsta de 5 ani, descoperind pe parcursul Şcolii
de ...
Ilf & Petrov by Matyas & Bandi
-
Teatrul, chiar și atunci când e jucat într-o limbă care nu îți e familiară,
poate fi un prilej de profundă uimire și încântare. Cu condiția să fie
Teatru...
-
*Chameleon* (Marcus Mizelle, USA, 2019)
[image: Image result for chameleon movie 2019]Drawing on the conventions of
crime/thriller genre, and deploying en...
The Sacrifice (1986) A Film by Andrei Tarkovsky
-
"In Andrei Tarkovsky’s *The Sacrifice*, the distance from hope to despair
is a short jump—a chasm crossed with the help of something so immediate as
a te...
„Dacia, dragostea mea”. Istorie prin parbriz
-
Click pe imagine pentru a vedea filmul! *Disponibil pe platforma gratuită
Cinepub, „Dacia, dragostea mea” (2009) este un documentar care rememorează
câte...
Adresă nouă: www.mihailneamtu.org
-
Pentru cei care doresc să vadă prelungirea antreprenorială și culturală a
acestui vechi blog, vă rugăm să poftiți la adresa:
http://www.mihailneamtu.orgPos...
Curs de cinematograf (1932)
-
Numele lui D. I. Suchianu în promenada timpului înceţoşat de grabnice
mediatizări efemere sau îmbibat de subiecte bombastice, are mici şanse să
mai fie c...